Odihniţi

marți, 28 decembrie 2010

La mulţi ani!
Zilele astea o să batem şi noi la tobe.

Învelite în piele, ca cele în care băteau copii prin porturi, demult-demult, când cercetătorii portughezi şi spanioli se pregăteau să se lovească de ţărmuri de americi şi africi şi să ciopârţească negrii cu fuste de frunze prinse la brâu. Aşa băteau copii ritmul, la tobe, pe când se încărcau corăbiile cu provizii pentru drum, entuziaşti, teribilişti, nu se gândeau că e posibil să nu mai vadă niciodată tobele alea.

În 2011, o să batem şi noi la tobe, nu azi, pentru că sunt obosită. Aseară am lăsat pensula pe jos, pe covor, din greşeală. Era plină de vopsea, dar nu mi-am dat seama, pentru că lumina din cameră era prea slabă, şi nici n-am avut chef să mă aplec după ea, să văd ce distrugeri am făcut. Am văzut dimineaţă, când s-a făcut lumină. Am deschis geamurile, să iasă parfumul oriental şi mirosul de acril. De-afară vine parfum de zăpadă. A nins mult, şi crengile gem sub masa albă, nedefinită, de ceva. Prin desenele animate am văzut prima oară elefanţi indieni, şi prin filme. Tropoteau greoi sub preşuri sufocant colorate în oranj, roşu şi turcoaz, ţesute cu aur, se tăvăleau prin praf, cu-n pas înaintea celuilalt, molatic. Mai mari decât pieţele strâmte, nici nu ştiu cum încăpeau prin coridoare şi trepte. Indieni nespălaţi vând mereu pe-acolo condimente şi parfumuri. 

La mulţi ani! Mi-am dat seama că am scris atât de mult, că nici nu mai ştiu ce-am scris, doar frânturi. Când le citesc sau mi le povesteşte cineva, îmi par cunoscute şi încep să mă gândesc unde le-am auzit prima oară. Ah, le-am scris chiar eu. Uneori nici nu mai ştiu de ce. Parcă a dat timpul iama în frigider şi a mâncat toate motivele, fără să le gătească, pentru n-am găsit tigaia murdară în chiuvetă. Ori o fi spălat-o?!

Am omorât-o pe Clara în fiecare seară, pentru noi. Am spart-o pe Ceaşca de mii de ori, a dracu’ se lipea la loc până ziua următoare. Am vărsat din mie tot ce-a fost rău şi ştiu că n-a fost de-ajuns, pentru pot să simt cum îmi arde privirea când mă uit cu răutate la Clara. Aş mai înfige furca-n ea încă 10 ani, dacă ar promite să tacă apoi măcar o secundă, ca să pot să-mi aud gândurile. Aş lovi-o până s-ar picta pereţii cu sângele ei şi n-ar mai ieşi de-acolo cu nici un fel de var. Nu-mi pare rău pentru asta.

După ce o omoram, parfumam camera şi dădeam drumul la muzică. Se făcea linişte. Vorbeam cu tine. Cinică evoluţie, la ură, nici măcar indiferenţă. Fluier. 

O să ne trezim odihniţi în 2011, şi-o să auzim cu latră câinii la o lună nouă, odihnită, răsărită din toată zăpada veche. Pe Clara n-o s-o mai omor, pentru că zăpada o să răcească ura şi-o să facă loc pentru pace. E zen, e pace, sunt scări din nou, şi din nou, n-am să le urc.

La mulţi ani! Când ne vom trezi, vom bate cu toţii la tobe, odihniţi, pregătiţi, nou-născuţi.

Sărbători.

vineri, 24 decembrie 2010

Lăsaţi-mă să înjur puţin, şi pe urmă îmi revin, pe cuvânt de scorpie mică şi roşcată!

Cucoana Tatoiu condamna azi pe la Realitatea românii care, în loc să se bucure că s-a născut „cel ce ne-a învăţat să întoarcem şi celălalt obraz”, se veselesc pentru una din puţinele zile din an în care chiar îşi cumpără de mâncare. Hei, dă-o-n mă-sa de treabă, tu-ţi pui blana pe tine, colier cu perle la gât, te împopoţonezi cu toate ustensilele de machiaj de care dispui, doar-doar or putea să te scoată cu câţiva ani mai tânără şi te afişezi la TV, spunându-le altora să ia exemplul tău, şi să-şi aducă aminte de toată tărăşenia cu naşterea lui Isus. Ok. Pentru tine, ăsta e Crăciunul. Te-ai gândit, miss, că pentru alţii, e posibil ca ziua asta să fie una din puţinele zile din an în care chiar au ce mânca? Şi asta pentru că fac economii grele înainte. Zău, cunosc o grămadă de lume care o duc cu câte-o coajă de pâine şi-o bucată de brânză de la paşte, câteva săptămâni bune! Nu te-ai gândit..erai prea ocupată să te gândeşti cu ce blană te îmbraci azi!


Am zis că-mi revin. Vorba vine.. sunt răcită. Am răcit stând în casă, unde temperatura se învârte pe la 20 şi ceva de grade, deci aveţi tot dreptul din lume să râdeţi. Râd şi eu. Cu juma de gură, pentru că m-a dat maică-mea pe regim cu ceai de lămâie şi alte tandreţuri de gen.. I’d kill for a cup of coffee! Bradu-mi blochează uşa de la cameră pe jumătate. E fain, când ies din cameră, mai-mai că-l iau în braţe..asta dacă n-o să-l răstorn din greşeală într-una din zilele astea. Ori surzesc eu de la răceală, ori melodioara aia de la instalaţie se aude din ce în ce mai încet.. e un colind, cred. O melodie celebră, aia cu „Rudolph, the red-nosed reindeer / had a very shiny nose…” pam-pam-pam, dar se stinge din ce în ce mai tare. Mi se-nvârte capul. Pe la uşă se-nvârteau colindători cu clopoţei, dar nici clinchetul lor nu se mai auzea decât foarte puţin. Ce aud, ce văd, o ceaţă s-o tai cu drujba, doar ceaţă. Ameţeală. Mă gândesc la Ceaşca, la noi. La Clara. Cum ţi-ai legat atunci părul cu panglica neagră. Era vară. Acum e iarnă. Au aprins ăştia felinarele pe stradă.
Ce fain ar fi să cobor aşa. Port un tricou, nişte blugi tăiaţi şi şosete dungate. Mi-am tăiat şi părul azi, în oglindă. Dacă aş coborî acum, până pe scări, n-ar fi nimic. Probabil m-aş ciocni cu vreo vecină dinaia fricoasă care mi-ar zice cât de tare s-ar putea să răcesc. Ce ştie ea, i-am luat-o înainte! Am răcit fără să m-avertizeze nimeni, lucky me! Mi-am lăsat chitara pe undeva, pe şifonier. Sus. Parcă aş ieşi. Până-n stradă, până la păpădie? O să-mi culeg pătura de pe jos şi-o să-l pun pe Ozzy să-mi cânte.

Fuck it! E Crăciun, hai să zâmbim! Hai să cântăm! Ce dacă eu cânt despre un tren nebun? Nu ştiu colinde. E amuzant, al naibii..(în engleză de ce „it’s funny” e mai scurt?), eram în liceu şi..cică eu ştiam nu-ştiu-ce cântecel religios. Nu mai ţin minte. Colegii.. băgau mâna-n foc că mai bine îmi ieşea varianta rock decât originalul. Mi-e dor până şi de profa de religie, pe care-o luam la mişto în faţă, fără ocolişuri. Îşi dădea seama şi mă lăsa-n pace..

„Ooh, despicable me!”. L-am văzut zilele astea. Drăguţ. Drăguţă coloana sonoră.

Nu ştiu sigur dacă o să mai ţin poarta deschisă când o să-mi fac casa la munte. Vreau tot aşa..o oglindă. Ca să nu uit să mă tund din când în când. O să am şi eu părul alb, ca barba lui Moş Crăciun, sau o să fie veşnic roşu? Nu, nu. Mi-am luat parfum şi pufarine. Îmi strâng acum şi pătura de pe jos. Vreau să vorbim, să cântăm, să ne fie bine. Să stăm pe scări. Doar noi. Nici nu mai ştiu cine eşti.

Zi-mi ceva de frig şi de ninsoare. Sărbători fericite tuturor!

Pe scări

miercuri, 22 decembrie 2010

Majoritatea accidentelor au loc în casă. Şi din cauze diverse. Din cauza noastră, a mea sau a ta. Niciodată n-am pretins că sunt o sfântă. Nu m-am purtat ca una. N-am cerut altora să mă considere aşa. Nici profund recunoscătoare divinităţii, nici trântită deasupra unui altar de sacrificii de animale. N-am cerut altora să-mi ghicească gândurile. Poate unii le-au aflat. Poate tu le ştii, sau bănuieşti că le ştii. Sunt translucidă, sau nu sunt, nici eu nu mai ştiu. N-am o fire contradictorie. Nu sunt făcută din jumătăţi, deşi am în mine şi roşu, şi negru. Pe paleta de desen, astea două se amestecă până devin omogene. Au făcut din mine un întreg.

It's funny, ştiţi uşile alea din lemn din apartamentele clasice, vopsite cu n'şpe mii de straturi de vopsea de toţi proprietarii care se perindaseră înainte pe-acolo? Cu toţii am avut de-alea. E, odată vopsise maică-mea uşa care dădea spre balcom. Săraca, voia să iasă albă, numai că vopseaua albă nu iese niciodată aşa strălucitoare şi curată cum scrie pe ambalaj, aţi observat?
Bineînţeles că se vedea ciulamaua de vopsele cu care fusese dată de cretinii de dinainte. Verde, albastru, roz, tot tacâmul..şi bietul alb al maică-mii pe deasupra. Ce i-a mai înjurat! Taică-meu, mai detaşat de problemele de gen, zicea ceva în genul "ţi se pare urâtă pentru că te-ai aşteptat tu să fie perfectă, dar ea nu-i urâtă deloc!". Dar e veche "teoria" asta. În orice caz, am schimbat toate uşile..

Teoria, însă.. ca teoria! Te loveşte când te-aştepţi mai puţin.

Vrei să fie perfect. Dacă iese un pic ciobit, e urât? E o "lecţie despre cub", arhicunoscută. Nu, nu-i urât. E doar imperfect. Un imperfect nu e musai urât.
E lumesc, e natural, făcut din pământ, aromat cu iarbă, cu meri şi portocali, printre ramurile cărora se plimbă un şarpe legănându-şi şoldurile. E Adam, e Eva, Jack Sparrow, Moise, Bob Dylan, turnaţi într-o sticlă de apă minerală din care iese tacticos acidul.

"Lăsaţi-mă să fiu pe scări..", nu vreau s-ajung nici sus, nici jos. Doar, pe scări.




Pasarea Colibri - Un om pe niste scari

Asculta mai multe audio diverse

Dor

sâmbătă, 18 decembrie 2010

V-am mai spus cât de dor îmi era de creioanele mele?
Suport: prima hârtie pe care-am găsit-o în mapă
Instrument: bătrânul meu 2B, neutilizat de mai bine de două săptămâni
Interval de timp: săptămâna asta, pe la facultate, vreun curs. Nu mai ţin minte exact...
Nu daţi cu toporul, "poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri!"

O curvă. O cheamă "Conştiinţă".

marți, 14 decembrie 2010

            Se întâmplă să visezi aiurea. E un reflex, probabil, un os rămas neputrezit de pe vremea când credeam că Luna e făcută din caşcaval. Se întâmplă să ai un car de ani în spate şi să te trezeşti în miezul nopţii, ca un copil care s-a uitat pentru prima dată la Saw şi a rămas cu sechele, traspirat, agitat, cu limba aproape înghiţită. Ai visat. Ai vrut să strigi, dar nu ţi-a ieşit niciun sunet din gât, deşi, după chinurile pe care ţi se părea că le tragi, mai aveai puţin şi-ţi dădeai plămânii afară. Aiurea, parcă urlai în vid. Te-ai trezit, în sfârşit. Ai deschis larg ochii uscaţi şi-ai văzut că nu era nimeni în cameră. Nu te omora nimeni, nu îţi smulgea nimeni unghiile cu cleştele, dinţii îţi erau la locul lor, picioarele, la fel. Luna nu era mâncată de niciun vârcolac, pe geamul tău nu se căţărau strigoi. Nici măcar în uşă nu se auzeau pumni şi picioare.
           Ţi-ai tras pătura peste umerii reci. Te gândeai..ce dracu’ faci mâine?! Ai visat, vei visa în continuare?! Te gândeai…mă-sa, ce prost eşti! A trecut vârsta când aveai voie să gândeşti aşa.
Ţi-ar prinde bine acum o cafea. Ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu cineva. Dă-ţi pătura jos, nu mă face să ţip la tine! Vrei să vorbeşti acum. Cu cine? That’s right..nici măcar n-ai cu cine. E noaptea de vină sau e ea? Ţi-o imaginezi stând în faţa globului de cristal, invocând strigoi deasupra pentagramei, făcând colecţie de mâţe negre, probabil? Ce face, vorbeşte cu ele? Disecă broaşte şi le pune la fiert în cazanul cu smoală din care ies aburi albaştri? În colţul ferestrei sale aşteaptă Satan rânjind, aşteptând să-şi termine sceneta? E frumoasă? Cu ce e îmbrăcată? Sau mai bine zis..este? Crezi că pe toţi o să-i trimită la tine. Atunci, în vis, n-a fost decât avanpremiera. Acum, că te-ai trezit, o să-ţi dai seama că între vis şi realitate e o linie mai fragilă decât alea de haşiş.
Ţi-ai trage o palmă, măcar să ştii că te doare, şi c-ai terminat măcar cu prima parte din toată şarada. Măcar, să ai garanţia că eşti treaz şi viu. Lângă tine, e peretele. Acolo l-ai lăsat acum câteva ore, când te-ai întins să te odihneşti. Aiurea, ţi-a mai rămas vreun lucru sigur pe lumea asta? Nu te întorci, crezând că-ţi vei vedea propriul corp, chinuindu-se să se descompună. Ce perete, dă-l în mă-sa..
             Cu spatele la el, cobori din pat. Îţi simţi covorul de lână sub picioare. Te înţeapă uşor. Ce minune! La câţiva paşi mai încolo, o să te întâmpine gresia rece şi poate câteva furnici căutând disperate gemul de caise pe care ai uitat să-l pui în frigider. E, da.. asta înseamnă că te-ai trezit de tot.
             Aprinzi lampa. Pereţii tremură uşor într-o lumină gălbuie. Nu crezi până nu vezi cu ochii tăi. Dai uşor târcoale camerei, storcându-ţi mintea, ca să-ţi aduci aminte ce era în vis şi nu e în cameră, ce e în cameră şi nu era în vis. Nu-ţi aminteşti toate detaliile. Când erai plod, toată lumea te păcălea. Bunică-ta îţi citea rugăciuni către zeul-pământ, chiar dacă tu urlai la ea că nu asta te învăţa la şcoală, la orele de religie. Ştiai că urli în van, pentru că ea avea deja banda înregistrată cu textuleţe fioros de serioase despre iniţierea ta, care o să vină când vei împlini 12 ani. Zeii mă-sii de sectantă. Când o chemau părinţii să stea cu tine, ca să nu-ţi rupi gâtul căzând din şifonier cât ei erau la muncă, îţi împuia capul cu toate zeităţile posibile. Îţi dădea talismane şi brăţări hidoase din fire de lângă, pietroaie „sacre” pe care tu scuipai când îşi făcea ea drum în altă parte. Odată ţi-a zis un lucru –posibil- serios, cât se poate de banal. Ea numai banalităţile le spunea serios. Cică dacă te uiţi la fereastră după ce te trezeşti dintr-un vis, îl uiţi. Arată-i că greşea.
Pe geam, vezi numai luna, e seceră. Parcă începe şi să ningă. O fi ger. Posibil. Transpiraţia începe să ţi se răcească pe piele, o simţi ca pe un cadavru greoi şi rece pe care nu poţi să-l dai jos de pe umeri. Stai, bre. Mâinile îţi sunt la loc, nu e niciun ucigaş sub masa de lucru. Îţi verifici chitara. N-are praf pe ea, ceea ce înseamnă că n-ai dormit ani de zile. Poate, nici ore. Poate, minute. Cafeaua din cana de pe masă e încă caldă, înseamnă c-ai făcut-o recent. Bei un strop. Prea mult zahăr, o laşi jos. Pereţii tăi sunt la fel de adormiţi şi tăcuţi, în lumina lămpii, galben-portocalie, cum erau şi până acum. În hol, becul e tot ars. O să-l schimbi mâine, sau poimâine, sau când o să te înduri să cumperi un bec.
             Ce idiot ai fost. Ea nu face vrăji sub atenta îndrumare a lui Satan. Nici măcar glob de cristal nu are. Mai degrabă, se droghează cu vreun film sau rumegă vreo carte, cum face de obicei la ora asta. Cum făcea. Nu mai ştii demult. Da..totul e sigur.
             Te întorci în pat. Trânteşti pătura jos, n-ai nevoie de ea. N-ai să mai fii atât de prost încât să visezi tâmpenii până dimineaţă. Mai bine dormi întors spre peretele cu fereastra, ca să nu mai reţii ce visezi. Cine ştie..

            Stai – luna..
            Unde a dispărut secera?!

           -ştii măcar cine-a mâncat-o? eu ştiu. o curvă. o cheamă Conştiinţă-

Derivări

joi, 9 decembrie 2010


Sunt curioasă. Cum se transformă apa-n ceas? În ceas electronic, n-ar fi deloc indicat să se transforme, pentru că probabil ar păstra câte-un pic din proprietăţile amândurora. Curentul electric, poate. Şi cu apa, ar face un pic de fum prin preajmă. Ceas de mână, da. În ceas de mână, aş vrea să se transforme. Să păstrăm fiecare câte-o picătură de apă chioară într-o sticluţă dinaia de parfum, pe care s-o turnăm la încheietură când vrem să ştim cât e ceasul. Şi ea să se prindă pe loc de oasele noastre, ca o cureluşă de piele, să mişte minutare, cât de multe, şi să înceapă să ticăie. De fapt, apa e deja un ceas. Are picături, putem să spunem că-s secunde sau minute. Putem să dăm drumul câte unei picături la intervale regulate de timp, o secundă, de exemplu, şi numărându-le, putem să descoperim cât e ceasul. Dar e mult de lucru, multă migală, multă răbdare. Poate să se inventeze o meserie specială. S-avem aquoceasornicari. Bine plătiţi.

Mi s-a spus că sunt mereu calmă. Am găsit că-i de bine. Ieri s-au împlinit 3o de ani de la moartea lui John Lennon. Ni l-au luat. Ni l-a luat. Nici nu merită să-i rostim numele, nu e om, e animal. Nu e nici animal, pentru că până şi ele simt, ştiu eu sigur.  Nu ştiu ce e, e un gunoi. Da, asta e. Animalele care au nume sunt mai apropiate de oameni, nu? Anyway, Imagine all the people. Mi s-a spus aseară că sunt mereu calmă. Eu am scris la începutul paragrafului chestia asta. E ok, nu? Pe-afară. Cică unii, prin cercuri de yoghini, controlau temperatura corpului. „Hipertermie voluntară”. Înseamnă că şi la mine e o chestie asemănătoare. Îmi controlez…numărul nervilor care ajung la suprafaţă. De ce să-i mai vadă şi ceilalţi, când ei sunt numai problema mea? Nu trebuie să le pese lor că am în mine o pistă de raliuri, unde toate maşinile sunt condusă de şoferi beţi şi se lovesc de coastele mele până ies scântei. Aşa se nasc nervii. Se lovesc maşinile. Între ele, de coaste. Ce fraiere sunt, cred că sunt parapeţi dinăia cu reclame de la Shell şi Duracell. Se-agită, se mărită, se lovesc, se fac praf. Degajă lumină şi căldură, febră, draci. Afectivitate pe dracu. Îţi trece. Cât poţi să te chinui aşa, câteva zile. În viaţă, durează doar contractele. Afectivitatea nu e un contract. Social. Săracul. Jean Jaques Rousseau, „Contractul social”.



„…nu te cert, nu regret”. Aşa zice Cristi.
A, a început „În derivă”. Marcel Iureş e ok. Mie nu-mi place de nicio culoare Maria Dinulescu. Luni, la primul episod din seria „Nora”, mi s-a părut total pe lângă în primele minute. Parcă era o puştoaică de 12 ani care se chinuia s-o joace pe coana Joiţica în faţa mă-sii, ca să-i arate cât de bine a învăţat rolul pentru sceneta şcolii. Pe la jumate mi s-a părut mai detaşată. Probabil voma aia i-a prins bine. Dupaia, chiar când începusem să mă obişnuiesc, o văd că iese pe uşă. Păi stai aşa, fătucă, te-ai plictisit deja?! Aiurea, la „Nora” nu mă mai uit.
Am vrut să mă uit la  seria cu Victor. Am citit în revistuţa aia de la HBO povestioara şi mi s-a părut faină, dar am ratat momentul. Poate recuperez şi eu. Oricum, decât stupizenia cu femme-fatale speriată de măritiş, pe care-a trăsnit-o amorul pentru nefericitul plătit să-i asculte miorlăielile, chestia cu soldatul bântuit de stafiile bombelor afgane mi se pare mult mai răsărită.
Şi fetişcana de miercuri, care-a jucat-o pe Diana gimnasta mi s-a părut ok. Sinucigaşă fără să ştie. inspirat.
S-au pus câteva tone de speranţe în serialul ăsta. N-ar fi indicat să cadă în derizoriu. Deja, Supernatural nu mai e. E doar o „ceva” în locul lui. „Lie to me” se duce şi el pentru că nu se uită americanu’ însetat de Leidi Caca şi n-are rating.
Singura producţie faină care mi-a mai rămas – faină rău, faină în adevăratul sens al cuvântului – e Dexter. Mamă-mamă, ar trebui să fie băgat în manuale. Aşa se scrie un scenariu de serial, Kinderi.
Ieri le-am zis „copii” unora din anul 2 sau 3. Ai mei colegi mi-au zis să-s nebună. Oi fi. Tot ei îmi zic că-s şi calmă. Oi fi şi aşa. Ce ziceţi, mi-ar sta bine pe canapeaua lui Iureş?

Să se termine.

duminică, 5 decembrie 2010


-  Incantaţii - 

Trebuie să se termine, pentru că i-a trecut începutul. Orice. Orice este sortit sfârşitului, indiferent dacă vorbim 
despre gutui, 
despre fotolii în catifele moi,
sau despre noi. 
Uneori nu vorbim, ne este greu. Când stau înăuntrul nostru, la căldură, cuvintele au sens, au înţeles. Când le ţinem în noi, ne jucăm cu ele cum ne jucam cu piesele de puzzle. Eram mici, încercam toate combinaţiile posibile. Înăuntrul nostru, cuvintele dau bine, sau cel puţin, aşa credem noi. Exprimă exact ceea ce vrem noi să exprime. Mai rău e când le lăsăm afară. Mamă, parcă am sufla din trompetă! Mergem cu tramvaiul sau luăm autobuzul, nu ştiu. Vorbim mereu. E mai bine decât să stăm în linişte. E posibil să îngheţăm în staţie. Eu am îngheţat la tastatură, tu, probabil, ai îngheţat acolo. Oriunde. Tu eşti oriunde. Nu contează unde eşti. Nu vorbesc cu tine, nu-ţi spun nimic. Probabil că ştii asta. N-am ce să-ţi spun, pentru că nu vreau să las cuvintele să îngheţe. 
În tramvai sau în autobuz, 
căliţi, 
trecuţi prin foc, 
prin arme, prin obuz, 
prin seminţe de harbuz. 
S-ar putea să nu găsească locuri şi să stea în picioare. Se întâmplă, câteodată, când şoferul frânează brusc, să cadă unele peste altele. Se pot răni. Sau nu ştiu. Pot să-şi rupă unghiile de la mâini sau de la picioare.
Mă enerva grandomania ta. Acum e mai rău, ştii. Acum, nici măcar nu mă mai interesează. E un film, l-am văzut mai demult. E despre un tip care-i operat fără anestezie. Simte toate mişcările pe care le face medicul înăuntrul lui. Ah, să nu apară iar iscoada! Te rog, iscoadă, nu mă întreba ce am! O să-ţi răspund urât. Mâine. Mâine, am să-ţi arăt tot ce gândesc despre tine, vreau doar să am timp să mai desenez un peşte. Peştele ştie tot, înţelegi? Ca-n „Arizona Dream”. Ce chestie, aveau dreptate. Peştele cunoaşte vulpea. Tu, doar ai impresia că o ştii. Uneori cred că iscoada lucrează pentru tine. Am dreptate? Cât i-ai dat? i-ai spus că-ţi pasă de ea? E atât de proastă încât ar crede orice. 
Dacă-i împrumuţi un pix, 
prăjit în axa de la fix 
de crucifix, 
crede că eşti cel mai bun prieten al ei. De ce-mi deschide cartea? Să o lase închisă. Eu mi-am pus semnul de carte unde am vrut. Nici semn n-am avut. Am luat o foaie de hârtie de la imprimantă şi-am împăturit-o în jumate. Da, cred că lucrează pentru tine. Mi s-a întâmplat de multe ori, 
am observat, 
ce-am spus în jurul tău s-a-nfăşurat 
în laţ tărcat, înfometat, 
ţigan dansat pe soclu lat. 
Eu pusesem semnul într-un loc, departe. Mai mult ca sigur, cartea a ajuns la ea.. şi l-a mutat, cretina. L-a mutat la tine. Cât i-ai dat? A?
De fapt, nu mă interesează. Eu ştiu. Peştele ştie. Ştii? Parcă aş citi un ghid de conversaţie blocat la conjugarea lui „a şti”. Mă aştept să urmeze textuleţe idioate cu titluri de genul „Mergem la teatru”. „Cât e ceasul”. E ciudat, e un ghid de conversaţie. Mi-a răstălmăcit cuvintele atâta timp! Ce-a fost nul, a tradus prin plin. Exact cum îţi convine ţie. Nu ştiu unde eşti, 
e bine, 
măcar trei zile lungi de-ar ţine, 
să cred pe jos că nu mai vine 
să sune-a gol între lumine, 
scăldat în tine. 
Nu vreau să ştiu. Mai bine, ţin cuvintele în mine, la căldură. Sau mai bine, le scriu. Nu vreau să le las afară, mai ales pe timp de iarnă. Nu de alta, dar vor ajunge la iscoadă. Vor ajunge şi la tine. Şi nu, nu asta e intenţia mea. Mi-ai luat multe, măcar cuvintele lasă-mi-le! Peştele ştie. El va şti mereu.

Căzături

miercuri, 1 decembrie 2010

Uite c-ai venit şi tu. Trebuia să vii, într-un final. Trebuia să cazi. Îmi place cum cazi tu, cu încetinitorul, ca în secvenţele alea din reclame, când arată cum se toarnă corect detergentul peste rufe. Ştii, am câteodată impresia că ei toarnă acolo kilograme întregi de detergent. Poate le şi toarnă. Oricum, chestiile astea sunt degeaba, pentru că hainele nu uită niciodată că au fost mânjite, indiferent câte cutii de detergent o să bagi în apa în care le speli. Tu sau maşina..

Dar vorbeam de tine. Cazi. Cazi, acolo, mic şi alb. Nu te uita la mine, eu îmi văd de treaba mea. Nu vreau să-mi întorc privirea şi să descopăr că te-ai speriat şi te-ai oprit din voiaj. Ar fi nasol, ştii, pentru că eşti pe undeva pe la mijlocul drumului, deci mai ai un pic de căzut până jos, iar sus nu mai ai cum să te întorci. Ai rămâne în imponderabilitate, paralizat undeva între început şi sfârşit. Mulţi şi-ar dori să rămână acolo, în uitare, în paralizie, dulce a naibii! Dar tu trebuie să cazi. Şi-aşa, nu ştiu cât o să mai rămână din tine până jos. Nici măcar solid în adevăratul sens al cuvântului nu eşti. Eşti jumate solid, jumate lichid. Eşti o chestie făcută din două chestii, dar le-ai uitat pe amândouă, normal. Mai au un pas, şi uiţi şi de tine! Dar cazi acolo, nu te uita la mine.

Eu am să mă aplec, un moment, să caut dopul de la sticla cu sirop de portocale. Am cumpărat-o acum o săptămână şi abia azi mi-am adus aminte de ea. Mi-am făcut un sirop rapid. Probabil am pierdut dopul, pe undeva..pe sub masă. Sau în sertar. Nu, de fapt, în sertar nu avea cum să ajungă, îl ţin permanent sub cheie. Doar dacă s-ar face cumva mic, mic de tot, şi-ar intra prin gaura cheii, sau prin spaţiul ăla care rămâne între sertar şi placa de sus a biroului. Nu, garantat nu avea cum să intre pe acolo. Sigur e jos, pe parchet. Dacă o să-l vadă pisica înaintea mea, n-o să-i mai dea drumul o săptămână întreagă! O să creadă că-i vreun ciucure căzut de la fularele mele. Ce încântată eram când mi-am luat primul fular cu ciucuri! Mai ceva ca Nebuna. Mi se părea o minune. Îl puneam la gât dimineaţa şi scăpam şi două picături de parfum. Pe urmă, ieşeam în ger aşa. Putea să ningă, să plouă, să cadă meteoriţi, nu-mi păsa!
Şi totuşi..dopul de la sticla de sirop. Ce culoare era, oare? Nici ce formă avea nu mai ştiu. Cred că semăna cu-n biscuit …

Cazi! Să nu te prind în spatele meu! Mai degrabă găsesc eu dopul înainte să termini tu drumul până jos, că văd că nu te grăbeşti deloc. N-ai nicio datorie la mine, nu trebuie să mă aştepţi sau să te opreşti să te asiguri că mă uit unde trebuie. În plus, mai important e să atingi tu pământul. Eu pot să fac rost de alt dop.

Tu trebuie să faci buf! Grăbeşte-te, că-mi pierd răbdarea!

Zâmbete

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Am primit de la Tudor Enea primul meu premiu din blogosferă. I se spune „Zâmbet cu folos”, şi da, trebuie să recunosc că e al naibii de folositor. S-a brodit de minune chestia asta, acum ceva timp, chiar eu vă imploram printr-o postare să zâmbiţi. Pentru că, gosh, tare sunteţi morocănoşi uneori.. şi-i tare păcat! Premiul ăsta e un fel de leapşă zâmbitoare, adică odată ce l-ai primit, trebuie să-l dai mai departe, ca să se bucure cât mai mulţi de el!


Aşa că încep să-i înşir:
Zâmbetele merg la…

Docica, pentru că un premiu atât de frumos ca Antonia trebuie, cu siguranţă, premiat!
Worsak, pentru că scrie exact ce simte, fără drăgălăşenii inutile, şi pentru că are puterea să treacă peste tot ce-i urât cu zâmbetul pe buze
Florin, pentru că în fiecare cuvânt din poemele lui se citeşte sinceritatea, pentru c-a avut curajul să povestească despre primii lui paşi în „blogosferă” (şi pentru că îndură zâmbind o facultate ca UGAL-ul)
Bobo, ca să zâmbească frumos în timp ce omoară politicienii cu întrebări, în calitate de ziaristă!
Stephen, pentru că îndură Bucureştiul cu literatură, muzică bună şi…atitudine pozitivă!
Nicole C, pentru că nu uită niciodată să zâmbească şi asta e o maaare chestie!


…şi la toţi ceilalţi pe care-i citesc şi care zâmbesc în momentul ăsta!

Coada lunii, coada câinelui

marți, 23 noiembrie 2010

Era un timp când credeam că nu pot trăi decât în zgomot. Trebuia să simt mereu foşneala lângă mine. Erau vreo trei-patru săptămâni. Era vreo lună nouă în berbec, la mine, acasă. Mi-a spus într-o seară să plec, eu i-am dat cu piciorul atât de rău, încât a plecat ea. Se întorcea, din când în când, în cadranul ceasului, când deschideam veioza şi o întorceam cu faţa spre el. Probabil, voia să vadă ce fac. Probabil, voia să se asigure că nu mi-am cumpărat alta şi că n-am înlocuit-o. Ar fi fost un căţel cu coadă ca o antenă de telefon mobil vechi. Erau înainte, când au apărut prima dată, nişte telefoane caraghioase rău. Dar erau folositoare – dacă aveai nevoie imediată de o armă. Ceda fiecare os în faţa lor. Aveau antene cât Burj-al-Arab-ul şi un ecran în care nu încăpea decât numărul format. Dar era fain, că abia descopeream soneriile polifonice. Ei, pe urmă… am trecut la lucruri mai normale. Mi-am luat un Motorola..Nokia…alt Nokia..şi-am ajuns la un specimen de LG fără taste. Mă enervează la culme. Sunt aşezată pe Stairway to Heaven, dar tare mă tem că merg pe Highway to Hell. Am la sonerie.. You Shook Me All Night Long.
Nici măcar n-am făcut eforturi să-mi cumpăr alt căţel, sau altă lună. Nici nu ştiu care ar fi diferenţa – dacă rogi frumos căţelul să stea cuminte, el se încolăceşte, îşi caută coada, şi se aşează în formă de seceră, ca o lună. Dacă rogi luna să se mute din loc, se desface, îşi scoate blana, îşi lungeşte urechile şi o ia la pas, pe lângă garduri, pe scări, pe poteci, prin ploaie, ca un câine.
N-am nevoie de câine, n-am nevoie de lună. Nici de zgomot artificial n-am nevoie. Pot să am şi linişte, şi-mi fac zgomotul meu. Pot să am şi zgomot, şi-mi fac liniştea mea. Toţi ştiu asta, chiar dacă-s luni, chiar dacă-s câini. Şi îi enervează, nu-i aşa? Îi enervează că pot să mă descurc şi fără să-i văd rânjind. Acum, probabil, îşi dau seama că nu eu eram cea care căuta prezenţa câinelui, ci câinele căuta prezenţa mea. Pentru că, în orice ipostază, fie lună, fie câine, zgomotul nu funcţionează la ei.
Există oameni care au şi oameni care n-au.
Există oameni care au şi nu vor.
Există oameni care n-au şi vor.
Există oameni care n-au şi-şi fac.
Există câini şi luni care vor şi n-au.
Ei nici nu vor avea.
Ce-mi place când îşi mişcă nervos coada şi pleacă! E ca un câine cu aromă de lună. E ca o lună cu aromă de câine.

Greşeli

miercuri, 17 noiembrie 2010

Vă rog, zâmbiţi!
Nu vă împiedicaţi de mine, sunt mică, sunt doar o vulpe. Mă uit la cer şi râd, şi-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă am urca cu toţii în copaci şi am zâmbi unul la altul dintre ramuri, şi dacă nu ne-am mai supăra din nimicuri, şi dacă nu ne-am mai întreba ce a vrut să spună fiecare cuvânt. Dacă am lăsa cuvintele să fie aşa cum sunt ele, dacă ar fi doar pixuri. Zău, mă aşez mereu pe pietrele de pe stradă, şi zău, mă uit la voi. Şi totuşi, de ce căutaţi să înţelegeţi ce nu s-a întâmplat,
de ce vă faceţi probleme,
de ce ne facem probleme,
de ce îmi fac probleme,
de ce îţi fac probleme?

Vă rog, zâmbiţi!
Lăsaţi-mă pe mine să-mi duc replicile până la capăt, şi lăsaţi-mă să mai stau şi singură, eu cu mine. Pentru că, zău, câteodată mi-e atât de dor de mine când mă uit la voi! Mi-e dor să mă bucur şi să mă întristez pentru c-am văzut o maşină vopsită în stil army cu o groază de pisici în remorcă, pentru că felinarele de pe strada mea nu se uită decât în sus, acolo unde n-au ce să vadă, şi lasă întunericul să se joace. Să beau apă şi să nu-mi pară cafea. Să curăţ o farfurie şi să nu frec cu sârmă stratul de iarbă. Să nu mă-ntreb, să nu mă-ntrebi. Să nu caut motive acolo unde nu există, să nu încercăm să dăm explicaţii, pentru că nici nu vor ajunge bine cuvintele pe buzele noastre, că va trebui să le tragem înapoi cu aspiratorul, atât vor fi de greşite. Şi ştiu că odată porniţi, nu vom înceta, şi vom încerca să reparăm greşelile, şi nu vom putea. Le vom motiva, le vom îmbrăca, le vom pune coroniţe, le vom machia frumos, le vom strânge şi agăţa în tolba noastră, vom minţi pentru ele. Vom ajunge la sfârşitul zilei acasă, istoviţi, tulburaţi, turmentaţi, vom aşterne hârtia pe masă, necăliţi, nemâncaţi, neiertaţi, vom începe să scriem răvaşe, pentru noi, pentru cei care-au fost printre noi, şi-au prins cozile-n tranşe de greşeli, de cerneală, de voi, de cămăşi aşezate pe mese, de bunici prinse-n mâinile şterse de greşeli, iar greşeli, iar minciuni.

Să ne jucăm şi să nu ne pară rău, să ne strigăm, să ne uităm la degetele noastre, să ne simţim mâinile reci, să tremurăm de frică, să ne vorbim. Noi ştim ce credem despre noi, noi ştim că nu trebuie să ne uităm unul la altul când pregătim vorbe. Nu, nu e bine aşa. Pregătim şi greşim. Dar dacă ne-am urca cu toţii între ramuri şi ne-am lăsa replicile jos, la rădăcina copacilor, am lua pastile până am ameţi şi n-am mai şti ce să spunem. Am sta aşa o zi, două, trei. Tăcuţi. Pe urmă, ne-ar urla corzile vocale, ne-ar seca plămânii de aer şi mâinile ni s-ar răci de tot. Am începe să vorbim. Spontan. N-am explica nimic. N-am motiva nimic. N-am mai greşi. Niciunul. Eu. Tu. Toţi. Zâmbind.

Ce-i nou

duminică, 14 noiembrie 2010

Dacă tragi linie şi socoteşti, îţi va da un nimic. Unul mare şi complicat, pe care toată lumea l-a tras în toate părţile, până şi-a pierdut elasticitatea, şi acum doarme aşa, fără vlagă, prea mare ca să ţină aerul, prea fragil ca să îngheţe, prea mic pentru solide. Atunci, era acoperit de caramel şi de picioare de gumă, chiar dacă era frig. Acum e cald, caramelul s-a topit de tot, dar au rămas picioarele să ne aducă aminte de nimicul nostru. Al meu, al tău, al tuturor.
Nu ştiu de ce mi-a fost atât de frică de el, chiar nu era cazul. Probabil, de e frică de ceea ce nu cunoaştem, sau poate ne e frică să cunoaştem, pentru că s-ar putea să ne lovim de nişte „cunoştinţe” cu prea plăcute. Dar frica, frica o simţi numai dacă te împinge dracul să te interesezi de un nimic. Dacă nimicul ţi-ar fi indiferent, n-ai mai simţi nimic. Nici frică.

16. Dragii noştri compatrioţi, sub mâna ocrotitoare a celor din conducerea TVR, vor alege reprezentantul României la Eurovision 2011 în noaptea de Anul Nou. Dragoste şi pace, băieţi, bucurie, şampanie, artificii, găini violate de moşnegi care nu mai nimeresc patul de fericire că trec în noul an, ochi zburând din orbite din cauza petardelor, cracii Andreei Bănică pe scena improvizată în mijlocul comunei, şi nişte copilandri dând SMS-uri la TVR. Cam aşa se va alege câştigătorul. Iartă-i, doamne.. (vă daţi seama de impact, dacă au ieşit cuvintele astea din gura mea).

75. În magazinele mari, o droaie de angajaţi spânzură ghirlande lucitoare pe panourile cu oferte. La intrări stau dormitânde caleşti trase de reni, în care moşneagul care-a şparlit numele sărbătorii pare că a înţepenit la volan. Ştiţi sunetul acela de şofer care adoarme în timp ce conduce şi cade cu capul pe volan? Ăla de scoală şi morţii. Da, cam aşa apare şi Moş Crăciun la cârma trăsuricii, în timp ce eu stau în tricou cu mânecă scurtă şi mă uit la el prin geam. Curios. Parcă-s în America Centrală. Numai ei sărbătoresc Crăciunul la 30 de grade. Bine c-am avut Halloween cu îngheţ.

3. Cred că ne scufundăm. Nu, cred că Galaţiul se scufundă. Toate străzile sunt capsate-n draci. Toate au găuroaie enorme înconjurate de bandă dinaia galbenă care cică ar trebui să ţină copii la distanţă. De ce?  Să toarne apă în ele, au loc cu ghiotura. Ar fi o chestie faină să vezi la televizor că sinucigaşii părăsesc Dunărea în favoarea gropilor din Str. Brăilei. „Înecaţi în stradă”. Cul. Nu cred că mai există posibilitatea, undeva în lumea asta, să te îneci într-o stradă. Suntem unici.

9. „Bang Bang You’re Dead” ca punct de plecare pentru un referat la psihopedagogie. Fraţilor, nu v-aţi săturat de filmul ăsta? L-am văzut a cinşpe-mia oară din cauza voastră, cred că-l ştiu pe derost de-acum. Înţeleg că-i bun ca material didactic da’..lumea mai trece peste (…ei cu maşina!). „Entre les murs” e bun, producţie 2008, chiar nominalizat la Oscar, sau mai bine, luaţi un Tarantino..că tot mi-e dor mie atât de tare de filmele lui. Nu găsiţi strategii didactice sau adolescenţi sinucigaşi, ca să fie pe placul uşchiţilor din licee, dar cel puţin aveţi parte de puţină acţiune, nişte sânge pe pereţi, viteză, nebuni. Şi coloană sonoră, of course..

17. Pace, oameni buni. Pace!

Piramida

miercuri, 10 noiembrie 2010

Nu-mi strica piramida!

Nici măcar n-am început să o construiesc, e în fază de proiect. E cu totul şi cu totul în mintea mea, probabil e puţin şi în gesturile mele, în mimică, în modulaţiile vocii şi în atitudini.

În ultimele zile, am tot căutat un loc pentru ea. Proiectul nu e nici prea mare, nici prea mic. Nu are horn, nici pivniţă, iar veranda o să fie extensibilă, ca paturile din mansardele artiştilor, concepute special pentru cei care nu dispun de mult spaţiu. Ştiţi paturile alea care se pliază la perete. Sau ca mesele pliante, chiar. Aveam o masă pliantă când eram mică. La sărbători, mâncam acolo. Odată trebuia să vină mătuşi-mea la masă. Mătuşi-mea asta, era o scorpie, nu o suportam de nicio culoare. Am rugat-o pe mama să mă lase să mănânc singură, înainte de venirea ei, ca să nu fiu nevoită să stau cu ea la aceeaşi masă. Ba da, puteam să stau la aceeaşi masă, atâta timp cât partea mea nu se afla în aceeaşi cameră cu partea ei. Putea să fie o masă care se coteşte după pereţi şi după uşi. În orice caz, mi-am luat un castron cu lapte şi o pisică şi am scăpat pisica în lapte. Nici nu mai ştiu dacă a venit mătuşa.

Nici nu mai ştiu dacă mai am masa – scaunele, sigur le am. Aşa e piramida mea, se pliază ca să nu ocupe mult spaţiu. În caz contrar, şi-ar da toată lumea seama că e o piramidă! Am vrut să găsesc un petic de covor unde să o aşez. Am găsit un covoraş de 2 pe 2 care acoperea o groapă. Purtam tocuri, aşa că n-am putut să mă înalţ pe vârfuri, ca să văd ce era înăuntru, că s-ar fi văzut urât, dar puteam să-mi dau seama că în groapa aia dormea un câine de mai bine de şase sute de ani. Nu sunt sigură dacă dormea sau era mort, pentru că de la el venea un miros de carne în putrefacţie, dar din când în când, mai lătra, ceea ce m-a făcut să mă gândesc instantaneu la guma mea de şters, de acasă, care miaună când e lună plină.

Am vrut să scot câinele de acolo, mort sau lătrând, dar era prea greu pentru mine, aşa că am adus nişte pietriş şi nişte plăci de ciment şi am acoperit locul. Peste el, mi-am pus o pernă, mi-am adus o cretă şi am început să desenez. De când eram mică, îmi place să desenez cimentul. Am făcut o vale pustie, un deşert. Plin de nisip – nisip cât vezi cu ochii, atâta nisip, încât ai putea mâna şi la micul dejun, şi la prânz, şi la cină, timp de 100 de ani, şi tot ţi-ar mai rămâne, ca să donezi la o casă de copii. La marginea deşertului, am desenat nişte palmieri uscaţi, bătrâni, dar destul de înalţi încât să facă umbră pentru papirus şi bambus, măcar ei să crească în linişte.

În mijloc, trebuia să fac piramida. N-am mai desenat-o, pentru că am adormit. Cred că dorm şi acum, şi am reflexe. Sau poate, sunt moartă, şi scriu din instinct, la fel cum şi câinele în putrefacţie lătra din instinct. Nu contează. În vis, am văzut piramida. E roşie şi semeaţă, sfidătoare şi surâzătoare în soare. Se coace, se întoarce şi se toarce, se desface în stocuri vivace. E piramida mea.

Acolo, înăuntru, o să intru eu şi o să mă aşez, ca pentru yoga. O să mai intre cineva cu mine, dar pentru asta, trebuie să nu-mi strici piramida! Nici nu s-a născut încă…

Masca de jad

miercuri, 3 noiembrie 2010

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad  – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!
Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.
S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.
S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.
Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.
A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.
Ce-i păsa?-Nu-i păsa!
Ce-i pasă?- Nu-i pasă!

Răzbunări, rememorări

vineri, 29 octombrie 2010

         Later Edit: O cheama RedJuice, (nume de care m-am indragostit pe loc), "nasa" fiind Docica. Multumiiiiim, Docica!:))

       Ieri aproape am uitat. Veneam acasă cu maxi. Fără să vreau, mă uitam pe fereastră după o clădire impunătoare, din cărămidă roşie, care mi-a suferit toate ifosele vreme de 4 ani. Mă uitam după Peda. Am coborât, până la urmă, dar abia mi-am stăpânit impulsul de a merge în faţa liceului, de a mă aşeza pe banca din faţă şi de a sta acolo ore întregi cu capul în mâini, moartă de frig, dar încântată de imaginea sa. L-am iubit mult şi încă îl mai iubesc.
        La Peda am început (nu neg, în ore), să desenez un personaj pe care voi îl cunoaşteţi. O individă slabă, mică, roşcată, însoţită peste tot de o pisică mov, cu blana zburlită. Am aşezat-o în cele mai ciudate situaţii, de multe ori imagni naive, cu rol de mască pentru...nici ea nu ştie ce.  N-are nume. E pur şi simplu un personaj clădit din contur de creion, carioca, acuarelă, tuş şi câteodată ulei. Aş vrea să-i găsesc, totuşi, un nume, pentru că nu-mi plac anonimii. E dificil. 
      Născută în Peda, crescută în Peda, individa mea începe să bântuie şi Literele. Să rememoreze şi să răzbune. E Halloween! (cel putin, pentru ea), so, ce alegeti? Trick'r treat? Buhuhu...

La Babilon

marți, 26 octombrie 2010

Avem nevoie de halate apretate. Roşii, ca desfrânata Babilonului, ca Babilonul unde am şezut şi-am plâns, unde am zgâriat nisipul de disperare şi pietrele şi hârtia creponată întinsă cu făcăleţul şi lipită cu aracet pe cer. Unde ne-am scrijelit numele. L-am fotografiat, am rupt fotografia şi am îngropat-o sub apă. Am lăsat-o acolo, şi de ea ştim numai noi. Dacă mi-ar bate cineva la uşă şi mi-ar spune că ştie de fotografia aia, m-aş întoarce lângă apă, aş dezgropa-o, aş aprinde bricheta şi aş da foc bucăţilor, pentru că n-ar mai avea niciun sens.
Acolo am auzit corul şi m-am înclinat pe ritmul muzicii. Nici acum nu mi-a trecut durerea de spate. Am învăţat să trăiesc cu ea, am ajuns chiar să o iubesc, pentru că face parte din mine. Am aprins veioza la care am un bec prea puternic. Mi-e frică să nu se ardă. Aş rămâne în beznă şi n-aş mai găsi bricheta ca să ard fotografia. Asta, bineînţeles, dacă mi-ar bate cineva la uşă. Acum nu-mi bate nimeni, şi mă gândesc să cumpăr halate. Pentru toată lumea. Sau nu, doar pentru cei care au nevoie. Eu am nevoie. Am să trec pe stradă cu un detector de radar şi am să-i depistez pe cei care-mi seamănă. Am să le împart halate. Mai întâi, o să mă duc la o firmă importantă, poate mă sponsorizează. Sau am să caut oferte prin magazinele mari, poate găsesc la bax.
Îmi rânjeşte Babilonul.
În cutie stau cinci iepuri verzi
În găleată
E găleată, nu cutie
Stau la plată.
Nu mai văd bine, ar trebui să fiu mai lucidă. Am confundat cutia cu găleata. Ei stau în găleată, cuminţi ca nişte iepuri. Dacă apa de la robinet o să înceapă să curgă, o să curgă înapoi în timp. O să-i ia cu tot cu găleată şi o să-i ducă pe ape, departe. Nu vor mai şti ce-i cu ei. Se vor trezi prinşi în găleată, ei între ei vor fi singurul sprijin pentru ei între ei, între ei şi între noi. Se vor învârti până vor ameţi şi vor renunţa să se mai uite pe fereastră, la ape. Pe fereastră n-au ce să vadă, decât nişte tufe trecând pe lângă ei, ca într-o melodie despre un vis. Ada ştie. Poate o să treacă şi un salcâm, deşi mai degrabă nişte papură. Salcâmii nu cresc pe lângă ape, nu? Sălcii…papură, stuf. Oricum, ceva din familia asta.
Sunt curioasă, când vor ajunge la Babilon, vor plânge şi ei? Toată lumea plânge. Am să vorbesc cu unul dintre ei să-mi trimită o scrisoare in momentul când vor ajunge, ca să ştiu. Atunci o să mă duc să cumpăr halatele apretate. Roşii. Îmi aleg un grup, mergem cu toţii înapoi la Babilon, ne uităm la ei cum plâng şi începem să râdem. Am să mă depărtez de toţi, să-i văd în acelaşi cadru. Pe toţi. Să caut apa unde am îngropat fotografia, să mă asigur că e acolo şi că nu mai ştie nimeni. Să mă aşez pe piatră, să mă gândesc la ea şi râsul şi plânsul să se mărite în spatele meu, până nu voi mai auzi nimic.

Sună

vineri, 22 octombrie 2010

      Sunt vulpe, mercur şi ace de seringă. 
     Am lângă mine un telefon fix de la Zapp, sau cel puţin, aşa a fost la început. A fost negru cu taste mari luminate în galben, cu fir şi receptor, cu ecran, cu o sonerie prostească pe care n-o aud decât când firma mă înştiinţează că nu l-am plătit. Nu mă sună nimeni pe el. îl ţin degeaba şi-l plătesc degeaba. Acum ceva vreme mă obseda locul pe care îl ocupa. Stăteam minute în şir şi mă uitam la el. Mă întrebam de ce trebuie să stea undeva – ba mai mult, la vedere – dacă nu îmi foloseşte la nimic? L-am ascuns în barul de la bibliotecă, dar am uitat să-l scot din priză. A fost fain, la primul mesaj nu ştiam de ce-mi zbiară biblioteca..
      Sunt vulpe din nou. Sunt mercur. N-am răbdare, toată lumea ştie. Mă grăbesc, alerg, cumpăr bilete de TGV, inspir aerul rece de fiară. Îmi curăţă plămânii. Îmi dă viaţă. Îmi dă tinereţe. Mai demult, vroiam să mor tânără, ca să nu mai fie nevoie să sperii lumea cu mutra zbârcită pe care-o s-o am. Acum vreau să trăiesc mereu tânără. Eu vreau multe, ştiu. Şi ştiu şi c-o să pot să-mi păstrez tinereţea, măcar încă 50 de ani, dacă n-o să renunţ la aerul rece. M-aş duce în nord, m-aş aşeza pe un bolovan şi aş căuta sudul. Acolo mi-ar fi sigur frig. M-aş uita la sud, m-aş ridica în picioare şi i-aş striga de-acolo cât de fraier este. El nu ştie ce e viaţa. Se complace în căldură, nu ştie să tremure. E o masă de carne uriaşă, inertă, care creşte în somn. Decât să cresc dormind, prefer să rămân aşa, mică. Slabă, roşcată.
       Am nevoie de un moment de linişte lângă mine. Unul singur. Pe urmă, mă voi întoarce să respir aer şi alergătură. Am nevoie să vorbesc cu mine însămi, să-mi spun ce nu mi-am spus până acum.

Necazul unui drogat. Necazurile noastre.

luni, 18 octombrie 2010

 -această postare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare-

Într-o casă mare, înconjurată de o grădină minunată...
Tăiaţi!
Asta scria într-o “Cenuşăreasă repovestită” cumpărată prin ’94. Cretină lume.
Într-o sticlă mare, înconjurată de o etichetă arogant de roşie, se prăjeau într-o seară două boabe de orez. Orezul era, pe-atunci, ăl mai tare halucinogen din câte îşi făceau veacul pe pământ. Stropit cu oţet, funingine, praf de cărămidă roşie şi pus într-o sticlă, la foc, să se rumenească, se făcea numai bun de consumat când toate pornirile urlau din tine. Individul de la care ştiu reţeta nu mai e demult printre noi. Dispariţia lui coincide cu perioada în care a consumat cocktailul letal, mai-sus-amintit. Nu c-ar avea vreo legătură. Sau poate are, o să povestesc mai târziu. Auzise şi el circulând legende despre substanţa-minune, dar pentru că era mic, timid, căminist, des bătut de colegii de cameră, cu n’şpe mii de ani mai evoluaţi ca el, n-a avut niciodată curajul să încerce. Până atunci..până-n seara cu pricina, acum vreo 20 de ani, când n-a mai avut cum să se lege la mâini şi la picioare ca să-şi tempereze impulsurile şi şi-a pus sticla pe aragaz. A rămas câtva timp lângă ea, ca să vadă ce se întâmplă.
...
Citiţi printre rânduri
Neiniţiatul nostru şi-a tras atunci un scaun lângă aragaz, a agăţat coada unei lanterne şi s-a ţinut de ea cu toată puterea, ca de o ancoră care l-ar putea readuce la pământ dacă se întâmpla ceva nelalocul lui. Nici n-avea curaj să aprindă lumina. Ar fi murit de ruşine dacă s-ar fi întors, cumva, colegii şi l-ar fi găsit apelând la cea mai josnică variantă. A rămas aşa câteva minute, până când boabele de orez au încetat să mai joase pe fundul sticlei şi oţetul s-a lăsat de sfârâit. Amestecul, nu prea omogen, cică avea un miros de te prăbuşeai, dar pentru că nu voia să moară fraier, săracu’ om şi-a făcut curaj şi a băut cocktailul până la capăt. Parcă băuse motorină. Îi venea rău, scuipa, vomita, înjura. Ameţeala de motor îi umplu creierul şi nu-şi mai simţi mâinile şi picioarele. În urechi îi vârâse dracul două ciomege care îi sufocase oxigenul înăuntru şi ţineau la o parte zgomotele de afară. Ceva îl trăgea în sus de nas şi-l ridica de pe scaun. Vorba vine, pentru că numai ridicat nu era. Senzaţia de mişcare părându-i-se foarte reală, nefericitul încercă să meargă, dar nu izbuti decât să-şi dărâme scaunul şi să cadă grămadă pe gresie. Treaba mergea. Nu în sensul în care credea el c-o să meargă, dar mergea.
Târându-se-n coate şi-n genunchi, copilul nostru şi-a făcut drum până la uşă, pe urmă a luat-o în jos pe scări, pe potecă, până la ieşire din campus, şi acolo s-a rezemat de primul stâlp de telegraf ca să vadă mai bine cum zburau păianjenii pe lângă degetele lui. Păianjeni, furnici sau gândaci, nici nu mai făcea diferenţa. Îi urmărea cu ochii ca un pisoi care urmăreşte o dâră de lumină şi crede că-i coada unui şoarece. Şi tot urmărindu-i, tot urmărindu-i, imediat îi zvâcniră genunchii, i se ridicară tălpile şi-o luă la goană pe potecă, respirând ca un nesătul aerul rece de seară. Alergă dărâmând bolovani până când capul i se poticni în tocul unei uşi de lemn, groasă şi prăfoasă. Orezul să fi fost? Oţetul? 
N-a mai ştiut să-mi zică. Dar ceva din amestecul acela l-a făcut să îndruge cele mai dulci rime pe care le-a scos cineva de-a lungul timpului. Simţea că-i şopteşte Julietei despre naşterea stelelor, despre miere şi lapte, iar Julieta lui… o nălucire din faţă, îşi tot întorcea tăcută chipul către el. Nu schiţa, totuşi, niciun muşchi. 
S-a trezit a doua zi, împuns de-un fermier cu furca  de întors fânul. Adormise ca ultimul om, în noroi, lângă o scroafă cu trăsături, ce-i drept, fine, dar departe de a fi Julieta lui din vis.
Mai râzând, mai plângând, n-a mai apucat decât să-mi povestească necazul lui. S-a aruncat de pe un pod, acolo unde era apa mai repede şi bolovanii mai ascuţiţi. De necaz. De necaz, pentru că în câteva zile, fermierul ducea la laboratorul medical din regiune singurul exemplar de homoporcus poetus existent pe-atunci. Partea nasoală e că...necazul unui drogat s-a transformat în necazurile noastre. Progenitura încă trăieşte..

Păuni alarmaţi

vineri, 15 octombrie 2010

Nu m-am vindecat. Nu vreau să mă vindec. Încep să citesc ce n-am scris până acum. Citesc de la coadă la cap, coada rândului, pe urmă, din nou coada rândului. Vreau să citesc invers, pentru că înainte de început, n-a fost nimic, şi eu nu vreau să ajung la nimic. Mereu mă întorc la coadă când mi se pare că sunt prea aproape de jumătate. Unde umbla nimicul ăla, nici el nu ştia. Normal că nu, pentru că era atât de întuneric, şi atât de multe rădăcini şi crengi uscate, tăioase, arogante, răsfirate, nesimţite, încât închidea ochii, ca să vadă un întuneric mai blând.
Niciodată nu mi-au plăcut tablourile care stau aproape spânzurate cu o sfoară la mare distanţă de cuiul din perete. Bunică-mea avea aşa ceva prin casă. Ditamai casa, ditamai tablourile, toate cu păuni pictaţi pe o pânză aşezată orizontal, într-o ramă verticală, astfel încât nu puteai să-ţi dai seama cum trebuia să aşezi păunul – cu capul sau cu coada spre tavan, spre stânga, dreapta, sau în jos?
Mă uit la cuvinte şi citesc spaţiile albe dintre ele, mă uit la rândurile scrise şi citesc liniile albe de deasupra lor. Dacă aş fi fost lângă Ialomiţeanu când s-a urcat pe scaun ca să-şi demonstreze asemănarea cu cel mai jalnic gândac, i-aş fi tras scaunul de sub picioare.
Aştept să sune alarma roşie de la numele nostru. Sunt prea multe nume, prea multe cifre, puncte şi virgule, din care nu mai distingi nimic la un moment dat. Le amesteci pe toate într-o ciorbă globală. Le dai prin maşina de tocat nume, pentru că ajung să te şi enerveze. Ocupă prea mult spaţiu degeaba. Aş lua mătura să le dau la gunoi, dar mă gândesc c-aş fi o ingrată. La urma urmei, ele n-au greşit cu nimic. Sublima eroare stă doar în aşteptările mele. Ba nu, nu.. Am început să le disting. M-am uitat atât de mult la ele, gândindu-mă ce să fac , încât am început să le cunosc extrem de bine pe fiecare. Nu mă mulţumeşte niciunul. Eu vreau altceva. Vreau să se aprindă lumina. Nu vreau ministru performant, nu vreau ministru curajos, vreau să se aprindă lumina roşie. Stau şi ascult o sonerie şi pe urmă o închid, neavând altă variantă.
Vreau o variantă. Vreau o bucată de pământ pe care să fiu doar eu şi soneria, ca să n-o mai închid.
Încordare, aşteptare, alarma, păunii, oarecum dezamăgire. Am început să mă uit la ceas. 

Vreau să tac strigând

marți, 12 octombrie 2010

Mi-am regăsit gramul de fericire. L-am regăsit alaltăieri..sau ieri. Sau acum o lună, sau două. Nu contează. M-a primit, ca un gram ce era. A fost atât de frig afară, încât îngheţau şi furnicile mici şi roşii. De ce-or fi îngheţând furnicile roşii? Ele n-au auzit că dacă porţi roşu, te încălzeşti? Eu n-am purtat atunci roşu, dar probabil sângele a avut acelaşi efect. Gramul mi-a încălzit sângele, iar sângele meu a încălzit soarele.
Acum e cald. Atât de cald, încât simt nevoia să anunţ pe toată lumea, ca să ieşim cu toţii şi să râdem la soare. Şi soarele râde la noi. Noi suntem o comunitate mare, suntem atâţia! Putem fi noi, cei din România, sau noi, cei de pe Pământ. Avem de unde alege câte noi vrem.
Eu sunt rea şi egoistă, şi mă tot gândesc de ieri cât aş vrea să nu mai anunţ pe nimeni că s-a încălzit afară. Aş vrea să mă bucur numai eu de soarele încălzit de gramul meu. N-am pretenţii, nu mă supăr dacă primesc doar un ciob de rază de la el, dacă primesc două, sau dacă mi le trimite pe toate într-un colet, pe care vreun angajat de la poştă o să mi-l lase la uşă până voi semna pentru el. Mă bucur, doar, că îl văd. Totuşi, o parte din mine vrea să strige, vrea să anunţe, vrea să oprească lumea pe stradă, să se aşeze lângă oricine va trece şi să-i arate soarele.
Cum ar fi să vedem soarele fără lumină? Se spune că soarele îşi pierde încet-încet din putere, că din steaua aia vestită va mai rămâne o pitică albă, sau şi mai rău, o gaură neagră. Eu aş vrea să ştiu dinainte când se va produce schimbarea. Nu vreau să-l văd aşa. E ca şi cum ai sta lângă un pat de spital în care zace cineva drag şi l-ai privi în timp ce i se macină carnea de pe oase, mai mult, în timp ce oasele i se strâng unele-n altele şi urlă de durere, încă puţin, până când măduva i se carbonizează şi i se transformă în cenuşă şi ţeasta. E macabru. Aş vrea să nu fiu aici când soarele îşi va pierde de tot lumina. Aş vrea să fiu în vacanţă, în altă lume. Ar trebui să fac rost de adresa lui, cu strada şi codul poştal, ca să corespondăm ca doi prieteni, şi să-mi zică momentul când are de gând să-şi trimită lumina la culcare.
Dar am uitat de gram. Gramul meu de fericire a încălzit şi mâine soarele, poate îl va încălzi şi ieri. Poate de data asta, îl va încălzi numai pentru mine şi-mi va spune explicit, ca să nu mă mai întreb eu dacă e bine să-i anunţ şi pe alţii, şi să nu mă mai chinui. Sunt indecisă. Vreau să tac strigând.

Tejeve spre gram

joi, 7 octombrie 2010

TGV
train à grande vitesse
tejeve

De ce nu mai am avânt? Nu mai reped pasul la ulii pe stradă, prin săbii şi lumini verzi şi roşii. Nici nu le mai văd. Nu le vedeam nici ieri, dar ieri era altceva. Ieri nu le vedeam de grabă. Treceam pe lângă ele şi mă strigau, îmi făceau semne, mă înjurau, îmi spuneau poveşti, auzeam sunet de taste surde, claxoane şi zbierete, mame urlând. Auzeam cum cădeau foile de tablă. Treceam, totuşi, fără să le dau atenţie. Cineva spunea că un gram de lumină e proiectată să anuleze o tonă de întuneric. Ieri simţeam că avea dreptate. Am scris dreptate cu „g” la început. Am şters, pe urmă. Mă ghidam numai după gramul ăla. Mă tulbura teribil, mă ameţea. Cârtiţa nu suportă lumina. E oarbă, acolo, în pământul ei, la adăpost, unde n-o prinde nici bivolul, nici coţofana. Suferă când e scoasă din culcuşul ei. O taie, o săgeată lumina. E otravă pentru ea, e moarte. Tare greu trebuie să-i fie. Ar trebui să-i spun că-i incredibil de proastă. Am să-i spun. Se fereşte de moarte, o înţeleg. Toată lumea se fereşte de moarte. Preferă să le vină sfârşitul în somn, la căldură, când nu le e nici foame, nici sete, nici dor de limonadă. Sunt sătui. Sunt sedentari. Stau şi se uită la televizor. Aşa e şi cârtiţa. N-are curaj să se răzvrătească, n-are curaj să caute.
Puiul de balenă ştie c-o să fie un monstru peste câtva timp. Îi lucesc ochii. E un prost. Stă şi mănâncă lapte.
Ar avea soarta regelui barbilian dacă ar ieşi. Să zicem c-ar ieşi. Ar muri, s-ar transforma, s-ar purifica, s-ar arde pătura până ar ajunge la file. Ar fi o cârtiţă nouă, mai puternică, mai fericită, o cârtiţă care a văzut lumina o dată în viaţa ei. O singură dată şi-a murit. Dar n-are dreptul să moară de mai multe ori. în lumea lor, rugul se aprinde o singură dată. Înainte nu era aşa, rugul stătea mereu aprins pentru oricine, oricând.
Mă ghidam după gramul care mă ameţea teribil. Alergam prin frig şi nu-mi vedeam paşii dintre liniile de cale ferată care treceau pe lângă mine ca marginile filelor. Marginile care îţi taie uşor carnea degetelor. Te mai trezesc din când în când. Dacă m-ar fi învârtit frigul printre beţişoare chinezeşti nu mi-aş fi dat seama. Aveam un sprijin care-mi spunea să nu încerc priza cu degetele ude. N-am încercat priza decât când eram foarte mică. Eram într-un magazin, într-o cabină de probă, şi ţin minte că aveau o priză cu vreo două intrări, pe jos, lângă oglindă. Eram un copil, dormeam, nu-mi plăcea să alerg.
... 
După ce cârtiţa prinde gustul luminii, ar da toată viaţa din ea pentru încă un gram. Şi pe urmă, încă unul.
De ce dorm? Vreau să nu adorm trei zile şi pe urmă să încep din nou să alerg. Dacă m-ar lăsa…să mă aşez pe scaun lângă gramul meu, să mă prăbuşesc istovită după kilometri întregi alergaţi. Îi iubesc, pentru că ei sunt dovezile strădaniei mele, ei sunt dovada vieţii. Îmi place viaţa.

Început. Supă la plic.

luni, 4 octombrie 2010

Aş vrea să-l cunosc personal pe deşteptul nenea care a inventat începuturile. Nu ca să-i cumpăr un coş cu trandafiri şi să-i spun ce bine enorm a făcut omenirii, nici ca să-i strâng mâna cu căldură şi recunoştinţă. Nu. Ca să-i spun să se lase de meserie. Niciodată nu mi-au plăcut începuturile. Probabil mi se trage din şcoala primară, când orbecăiam cu toţii ca nişte drosofile defecte prin ceaţă după ceea ce trebuia să se numească învăţătoare. O actriţă a naibii de pricepută. Nu simţea momentul, se vedea de la o poştă că sufletul ei –avea aşa ceva?- nu era pe aceeaşi lungime de undă cu ceea ce spunea, dar făcea tot ce putea ca să pară extraordinar de afectată. Îşi freca mâinile, se înălţa pe vârfuri, îşi mişca muşchii feţei până-i dădeau lacrimile, venea lângă noi (pe urmă pleca repejor), toate ca să impresioneze, probabil, părinţii, pentru că noi nu eram, cu siguranţă, uşor de păcălit.
Începuturile sunt inutile întotdeauna. Nu reţii nume, feţe, locuri. Nu faci decât să încerci să pari mai puţin pierdut decât alţii. Nu-ţi reuşeşte întotdeauna. Nu eşti un actor la fel de bun ca fosta mea învăţătoare. Ar trebui ca toate începuturile să se servească la plic, ca supa instant. Să-l bei odată, pe tot, şi pe urmă să te consideri deja iniţiat. Probabil ar avea un gust care te-ar face să strâmbi din nas. Sau unul care nu ştie ce-i cu el. Ce gust ai obţine dacă ai amesteca castraveţi muraţi cu mere, morcovi, ciocolată, aer copt, pâine friptă, copane de prepeliţă şi mustăţi de pisică maronie? Gust de început. Sau mai bine, să-l luăm cu apă, ca pe pastile. Supa se mănâncă greu şi gustul rămâne mai mult. Pastila se duce uşor, cu apă, şi pe urmă nici nu mai ştii c-ai luat-o. Dar îşi face efectul. Garantat. Nu vi s-a întâmplat să uitaţi dacă aţi luat o pastilă? Mie mereu.
E un pic friguţ şi îmi place. Deşi mă enervează hainele groase de toamnă/iarnă. Aş vrea şi aici un fel de combinaţie. Să se dea o lege… temperaturi de iarnă şi haine de vară. Dar ne-ar fi frig. Poate am descoperi un vaccin-minune care să ni se facă la naştere şi să regleze cumva temperatura corpului. Să nu mai simţim dacă e cald sau frig, doar o temperatură potrivită. Aşa ne-am putea îmbrăca în haine de vară şi iarna. Ce idee.
Ne-am ales un drum şi suntem pe cale să servim supa la plic. Poate n-are, totuşi, gust de castraveţi muraţi cu mere, morcovi, ciocolată, aer copt, pâine friptă, copane de prepeliţă şi mustăţi de pisică maronie.
Mult succes tuturor. Şi pace. Mult succes şi pace tuturor!

Liliacul

vineri, 1 octombrie 2010

Când am vorbit la telefon, în noaptea aia, mi-ai spus că au murit toate coşuleţele cu lămâi. Pentru moment, mi-a părut rău, pentru că sunt şi eu om, ca şi ele, şi pentru că sufăr când aud că s-a întâmplat o nenorocire. Cred c-am suferit şi pentru Clara, deşi o parte din mine se bucura. Mi-am dat seama atunci că ceva era în neregulă. Aveai părul prins cu o panglică neagră, în semn de doliu, dar cocoşul din vârful muntelui dansa step şi fuma. Nu ştiu, am crezut că se bucură de moartea lor. Într-un fel, aş fi vrut şi eu să apuc o ţigară şi să-mi pun pantofi de step, dar nu se cuvenea într-un moment ca acela. Încercam să mă pot omeneşte, indiferent cât îmi era Clara de antipatică.
Pe urmă, am pus receptorul în furcă şi mi-am luat firul de după gât, iar peste câteva minute, tu ai apărut la uşa mea şi ţi-am desfăcut panglica de la păr. Nu te-a deranjat. Parcă şi tu uitaseşi de nenorocirea Clarei. Sau nu-ţi păsa? Mi-a plăcut să cred ultima variantă. De acum, nu-ţi păsa decât de mine şi de Ceaşca. Şi Ceaşca a stat lângă noi toată noapte, tăcută, şi ne-a ascultat povestind, cuminte, cu o linguriţă de cafea lângă ea. Am dat drumul la muzică.
Când a venit dimineaţa, m-am dus la fereastră. Tu ai venit lângă mine, şi mi-ai spus să nu mă tem, că vom găsi soarele în curând. Era foarte devreme, nici nu dădusem cu aspiratorul. Am luat lanterna şi-am ieşi afară să caut soarele. Am ieşit desculţă, pentru că nu mai aveam răbdare, şi-mi era puţin frig la mâini. Aş fi vrut să pun o creangă pe mine, ca să nu mai tremur, dar cireşul fusese cu totul mâncat de corbi. Mi-am întors privirea ca să-ţi spun, dar tu erai în prag şi în urma ta, lumina era stinsă. Te-am strigat, şi-ai venit lângă mine. Îţi prinseseşi panglica la încheietura mâinii, ca pe o brăţară. Ţi-am spus că ne-au mâncat corbii cireşul. Ştiam asta, pentru că am văzut urmele de dinţi. Corbii au nişte dinţi foarte ascuţiţi. Pot să intre chiar şi prin caroseria maşinii, de-asta eu o acopăr întotdeauna cu un strat de fixativ înainte să intru în casă. Corbii ştiu foarte bine să se ascundă, şi dacă la prânz, de exemplu, nu-i vezi prin preajmă şi uiţi să dai maşina cu fixativ, să fii sigur că o găseşti găurită când o să te întorci. Corbii sunt sigur acolo, doar că nu-i vezi tu.
M-ai luat de mână şi mi-ai zic că ai găsit soarele. Te-ai întins pe vârfuri după el, l-ai luat de codiţă şi mi l-ai dat. Semăna cu o cireaşă mică şi galbenă. Razele îi căzuseră toate. Când l-am luat în palmă, şi-a întins aripi de liliac şi a zburat. Te-ai uitat la mine blând, şi mi-ai spus să nu-mi fac griji, pentru că vom găsi altul. Ţi-am spus că mi-e frig, şi tu te-ai dus în casă şi mi-ai adus o pernă. Am pus-o pe bancheta din spate a maşinii şi m-a încălzit. Tu te-ai urcat la volan şi-ai mers atât de repede, că puteam să văd paşii tuturor câinilor de pe câmp. Era un concurs de câini, din câte îmi amintesc. Nu mai ştiu, a fost demult. Pare-mi-se că erau câini de curse, pe care se pusese pariu de genul „cel şchiop ajunge primul!”. Îmi era tare frig şi m-am ghemuit lângă pernă. Am continuat să mergem în câmp, şi-am mers până nu s-au mai văzut gardurile de sârmă ghimpată. De obicei, nimeni nu trece de ele, pentru că dacă lasă pe cineva, sunt imediat concediate de patroni. Sau li se taie din salariu, ceea ce e, cu adevărat, o tragedie în ziua de azi. Pe noi ne-au lăsat să intrăm, pentru că ştiau că nu facem decât să căutăm soarele nostru în straturile cu lilieci.
Afară se mai încălzise, aşa că am vrut să te urmez în lan, dar când am coborât din maşină, mi-au îngheţat din nou tălpile. Cum să fie soarele acolo, dacă nu se simţea nici un pic de căldură la tălpi? Mi-am luat perna în braţe şi am venit lângă tine. Era pentru a doua oară în orele alea, când mi-ai strecurat în palmă soarele. Mi-ai închis pumnul, ca să nu zboare. Atunci mi-a fugit gândul la Ceaşca. De ce a fost aşa tăcută toată noaptea? Am deschis pumnul şi am văzut un liliac cu aripi ude, scrijelit cu creta pe spate. Îmi tot spuneai că e soarele, dar eu nu vedeam decât un liliac. Era semn că-mi pierdeam minţile?
Ne-am întors acasă şi ai pus soarele într-un borcan cu apă. M-ai chemat, să văd cum străluceşte, dar eu tot un liliac vedeam.

O săptămână. Sau până marţi.

luni, 27 septembrie 2010

           Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă întrebe mama/tata/un prieten/orice cunoscut despre ceva ce, zic ei, am scris/am schiţat odată, şi eu să mă uit cu o mutră strâmbă la ei şi să întreb „am scris?!”. Probabil am scris, sau am schiţat, sau am văzut, habar n-am, nu stau foarte bine la capitolul amintiri din trecutul propriu şi nici nu cred c-aş vrea. Cam aşa se întâmplă şi cu articolul ăsta. (Aţi observat că nenii de la Microsoft şi-au programat bebeluşul Office 2010 să facă urât când folosesc cuvinte de genul „ăsta”?. Mi-l transformă automat în „acesta”. Mă enervează chestia asta la ei…). Deci cum ziceam, am impresia că am mai scris odată ceva asemănător, sau că am vrut să scriu.

Ideea e că toată lumea vorbeşte zilele astea despre un cutremur devastator care va avea loc în Vrancea până marţi, 28 septembrie anul curent. Noi iniţial am fost atât de „hă? Ci zişi, bre?”, încât au trebuit să ne zică ucrainenii despre zguduitura care ne paşte. De-atunci au început toate babele să-şi amintească de Apocalipsa care o să vină şi-o să ne cureţe pe toţi. Oamenilor le place să creadă într-un cataclism de proporţii uriaşe. Aşa a fost şi prin anii `90, când la televizor apărea un anume domn’ Hâncu, care prezicea şi el niscaiva cutremure. Atunci eram toţi mici şi proşti, abia ieşiţi din revoluţie şi scăpaţi în grădina cu superstiţii. Până şi maică-mea îşi făcuse o geantă „de urgenţe” în care-şi pusese o sticlă cu apă – la sticlă de plastic, că abia o descoperisem – , un aparat de radio, şi-o lanternă. Era atât de împrăştiată, încât nici nu ştia ce să ia, aşa că s-a tot învârtit pe lângă tot felul de prostii nefolositoare, dar cu o anume valoare sentimentală (ceasul din studenţie care nu mai mergea de câţiva ani, dar pe care-l ţin minte şi acum, nişte discuri vechi, de parcă ai mai fi avut unde să asculţi muzică după ce supravieţuiai Armageddonului..). În concluzie, s-a limitat atunci la apă, radio şi lanternă. Nu s-a întâmplat nimic. 
După domn’ Hâncu, alţi deştepţi s-au gândit că eram pe punctul de a trece în anul 2000, deci atunci trebuia să se întâmple. Bineînţeles că nu ne-am trezit nici în prima dimineaţă a anului într-o mare de cenuşă şi foc. Dar, ca un pas înainte, mama nu şi-a mai făcut gentuţa. După fatidicul 2000, băieţii şi-au dat seama că, de fapt, în 2001 se făcea trecerea dintre milenii. Alte avertismente, alte distracţii.

Acum ne apropiem, cică, de o chestie mare, aproape la fel de mare ca cea din `77, pentru că motanul pe care pluteşte zona Vrancei o să se lase de moţăit şi-o să se trezească brusc. Şi-atunci să te ţii, nenică!...
Nu ştiu..chiar avem nevoie de avertismentul unei păcătoase zile când ne vom trezi cu toţii plutind deasupra noastră, imateriali, aproximativ invizibili şi incolori? De unde ştim că până atunci nu ni se va întâmpla nimic? E un fel de înţelegere cosmică între bine şi rău, între oameni şi duhuri? Au jurat, cumva sfinţii, într-o noapte de beţie că nu se vor atinge de noi până într-o anumită zi, când ne vor strivi cu adidaşii lor Nike uriaşi?! Există contract? Dacă da, aş vrea şi eu să-l văd..

Probabil, sună mai bine când ni se promite că se va stinge lumina peste toţi de-odată, şi nu pe rând. E mai fain. E o tragedie. Tragediile sunt faine. Nu-i nasol când se stinge un bec? Este. E, dar când se sting 1000 de becuri? Probabil e la fel de fain, pentru că, în fond, cu toţii avem un moment când ne gândim numai la noi. Da, probabil e egoism. Sau instinct de conservare. Autoconservare.
Coincidenţă sau nu, am văzut zilele astea unul din cele mai frumoase producţii canadiene ever. „One week”, din 2008 e povestea unui tânăr care primeşte vestea unui început de tragedie – cancer. Gradul 4. Cel mai fioros dintre toate. Tipul ăsta dă drumul nebuniei să zburde, îşi cumpără o motocicletă şi cutreieră Canada de la un cap la altul, aşa cum şi-a dorit întotdeauna. Peisaje care-ţi taie răsuflarea, acele „munţi pe dreapta, munţi pe stânga”, aşa cum îmi place mie să le numesc şi o coloană sonoră care nu te iartă dacă nu dai volumul la maxim, toate fac un tacâm care ţi-e pregătit odată la 20 de ani, în cel mai bun caz. 

În fond, acum realizez că au şi avertismentele astea ceva bun în ele: ne liniştesc, cumva. Dacă se poate numi linişte – ne „asigură” că nu ne vom vedea numai becul nostru stingându-se. e drăguţă ideea asta de siguranţă, însă eu tot cred că am fi putut să ne liniştim şi fără să fim atât de prăpăstioşi. Tare cred că n-avem nevoie de gentuţe de urgenţă. Asta e numai o sintagmă de care te agăţi ca de un colac de salvare când ai în faţă perspectiva beznei colective. După mine, bezna individuală e mai dulce, tocmai pentru că nu e precedată de bocet, ci de muzică, la fel ca în „One Week”. Pentru că nu îţi este livrată ca picătura chinezească, ci te ia cu totul, fără să-ţi dai seama. E mai bine aşa.
Da’ parcă-i şi mai bine să râdem, să glumim, şi să facem mişto de Băse!
Aveţi aici o frântură din festinul muzical pe care-l serveşte filmul: Wintersleep, o trupă canadiana, cu piesa Weighty Ghost. 

Eco-snobism

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Am să mă înec în verde. Nu de bună voie, nu sunt sinucigaşă! Dar pe toate străzile trebuie să dau, măcar odată la un drum, de afişe cu şi despre ecologizare, cluburi eco, proteste eco, marşuri eco, reviste eco. 

Acum ceva timp, venise în oraş un târg de produse – cică - comestibile, eco (sau bio, sunt total pe lângă atunci când vine vorba de termenii specifici). Fără chimicale, direct de la producător..suna bine. Dar stai un pic. Târgul acela avea loc într-un week-end. Adică (pentru cei ca mine, care au nevoie de calendar ca să se convingă că e week-end), sâmbătă şi duminică. Dacă suntem, numai dacă suntem norocoşi –şi vrem să nu ne vină deja rău- nu punem la socoteală şi vinerea. Concluzia? Brânzeturile alea, ouăle alea de prepeliţă, găinuşă de munte sau oricare zburătoare/reptilă, că merge şi-asa, caşcavalul ăla afumat – şi mai rău, produsele din carne (afumate sau nu), atârnau pe nişte sfori de dimineaţă până seara, timp de două zile, în bătaia aripilor..de muşte. Oh, well, cred că-i tare bine să mănânci de la târguri eco/bio! Nu neg, c-ar fi o idee extraordinară, dacă cineva cu mintea clară s-ar îngriji să organizeze târgurile de gen în condiţii cel puţin decente, dacă nu excelente. Că doar vrem să mâncăm sănătos, nu ne trebuie bilete numai "dus" la urgenţe.

E o modă nouă, probabil. Toată lumea se înscrie în partide verzi. Unfortunately, lumea se laudă pe urmă, arătând carnetul de partid, în loc să pună mâna pe mătură şi făraş şi să-şi facă un petic de asfalt curat în faţa blocului. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar am impresia că titlul filmului era „Eu când vreau să fluier, fluier”, nu „Eu când vreau să fluier, dorm”. Cinste cui pune umărul la treabă serioasă!

Eco-mania are un efect similar cu ascultarea unei melodii pe repeat. Şi iar vorbeşte melomanul din mine. Treaba stă cam aşa: îţi place un cântec. E bine. Îţi place mult – e şi mai bine. Îţi place atât de tare încât l-ai fredonat toată ziua la serviciu, pe drumul spre casă, în scara blocului, şi la bucătărie, cât înghiţeai chiftele – extraordinar. Înainte de culcare, ţi-l pui pe repeat şi-ţi îndeşi căştile în urechi, ca să adormi tot pe acordurile lui. Spune-mi mie că după 12 ore de ascultare continuă, nu ţi se face greaţă de el!

Tocăniţa eco are acelaşi mod de preparare, numai că alte ingrediente. A pornit ca un curent benefic, la alţii, prin anii 60, la noi, prin 2000, dar nu-i mare întârzierea, nu? Hippioţii au militat pe atunci (pe lângă protestele împotriva războiului din Vietnam), pentru întoarcerea la natură, pentru diferenţele culturale, pentru alte şi alte minuni naturale. Ei n-aveau nicio vină, săracii, pentru ce aveau să ajungă eco-partidiştii. E drept, militanţii 2.0 au destule modele. Vedete care-şi cumpără maşini eco, pentru că emisia de gaze omoară garoafa din glastra bunicii. How sweet. Bine că le stă în gât ţeava de eşapament, şi trec cu zâmbetul pe buze pe lângă coloşii japonezi, chinezi sau americani. Bine că împart pliante verzi, dar niciunul din ei nu se apleacă să le adune după ce sunt mototolite de cocalarii care le primesc şi care nu reuşesc să deosebească asfaltul de coşul de gunoi.

Aşa, ne integrăm, sau încercăm pentru a mia oară să ne integrăm într-o comunitate de oameni care nu numai că nu ne vrea, dar face tot ce-i stă în putinţă să ne facă de ruşine cu orice ocazie – vezi „salutul românesc” pe care-l prezentau franţuzii într-o emisiune de..probabil divertisment. Ne îmbătăm cu gândul că dacă scriem la o revistă vreun articolaş drăguţ despre cât de binevoitoare e mama UE şi cât de eco e ea, o s-avem ceva de câştigat – nu contează ce, românul se mulţumeşte şi cu o pungă de plastic dacă e gratis. Eu a trebuit să-mi ţin intestinele la loc un an de zile, cât învăţam la istorie despre beneficiile integrării în UE, căci ameninţau să dea pe-afară. Pe urmă, m-au invitat frumos să scriu despre aşa ceva! Şi-am zis pas! Îmi ajunsese. – cu vârf şi-ndesat, chiar.

 Ia ghiciţi – nu-mi pasă cât de eco şi friendly (să le vezi pe-asta două scrise cu cratimă e ca şi cum ai mânca dulceaţă şi pe urmă miere) e mama UE. Nu vreau la ea. Nu-mi pasă câte carnete de partid verde au cei din jur, nu vreau nici măcar un colţ din el, pentru că sunt în stare să dau cu o mătură şi să ridic un ambalaj de îngheţată de jos şi fără să posed o bucată de carton! Nu-mi pasă nici cât de bio e caşcavalul cu aromă de muşte, tot brânză sărată luată de unde ştiu eu că e (aproximativ) nealterată, voi mânca. 

Sfârşit. Oh, zâmbeşte, eu m-am calmat!

Seriale de toamnă

marți, 21 septembrie 2010

           Unul din motivele pentru care ador toamna este că revin serialele serioase. Câte-au mai rămas ele, pentru că multe (dar chiar foarte multe) au fost anulate din motive de genul scăderea ratingului/criză, cum ar fi Ghost Whisperer sau Damages. Dacă după Ghost Whisperer nu prea mă omor, pentru că s-a cam transformat în telenovelă după moartea şi reîncarnarea lui Jim, la Damages chiar mă uitam. Vestea bună e că Damages o să revină pe undeva prin 2012 (probabil scenariştii sapă acum după comori ca să finanţeze serialul). Dar până atunci mai e, aşa că să vedem cine se întoarce în toamna asta.


1.              1.  Ca de obicei, pe mine mă interesează revenirea Supernatural, cu sezonul 6, fără Eric Kripke la cârmă, dar cu o don’şoară puse pe fapte mari. Nu ştiu ce fapte mai mari decât ce-a făcut master Kripke poate face ea, mai ales că are de scos 1 buc. Dean din disperarea pierderii fratelui său şi din rutina unei vieţi normale, şi 1 buc Sam din Iad. Eu totuşi cred că Supernatural n-are cum să sfârşească la fel ca Prison Break, pentru că serialul propriu-zis, cel de 5 sezoane, bazat pe o super-poveste despre fraternitate (şi câte-un demon pe ici, pe colo), s-a cam încheiat în primăvară.
         Mă voi uita la sezonul 6 ca la o anexă a originalului. Şi mă voi uita la sezonul 6 pentru actorii care au reuşit să mă ţină cu sufletul la gură,  în faţa ecranului, câte 45 de minute în fiecare sâmbătă seara, cât era difuzat serialul (sâmbăta ajungea în România).
        Se coace un serial animat după Supernaturalul lui Kripke. Pe acela cred că-l voi ocoli. În primul rând, pentru că nu mă omor după animeuri. În al doilea rând, pentru că nu ştiu câtă vitalitate vor putea să transmită desenele alea..colţuroase. 
         Până una, alta, Supernatural revine cu sezonul 6 pe 24 septembrie.

2.               2. Tot  pe 24 septembrie revine şi Medium, cu sezonul 7. Da, tot cu Allison Dubois, tot cu Joe ca să-o trimită repede la culcare pe Al când se trezeşte brusc din cauza unui coşmar, tot cu trio-ul Marie-Bridge-Ariel, tot cu vise şi stafii.

3.              3. Sezonul 6 din Criminal Minds debutează miercuri, 22 septembrie. Serial de exepţie care-a lăsat în urmă ceva asemănător cu cele 5 sezoane din Supernatural apărute până acum – întorsături de situaţi de genul terorişti..unul..doi..mai mulţi!, războiul dintre Hotch şi Reaper, plecarea lui Gideon. Din păcate serialul a trecut printr-o remaniere (că tot ne place nouă cuvântul) de scenarişti, dar am eu încredere că n-o să sfârşească prost. Deci, ne revedem pe vreo…23 la noi, cu echipa minune, întreagă sau nu….

4.              4. Ei, şi vine Dexter… pe 26 septembrie, cu sezonul 5. Dexter a ajuns în preferinţele mele foarte aproape de Supernatural, deşi abordează o temă extrem de diferită. Dar e atât de bine structurat, atât de bine regizat, atât de bine „asortat” cu soundtrack-ul, iar actorii joaca cu atata pasiune , încât nu mă lasă niciodată să nu fiu atentă la el. în plus, ca şi Supernatural, Dexter e genul de serial care nu încheie niciodată un sezon fără debutul unei situaţii explozive. În finalul sezonului 4 (cine nu l-a văzut, ar face bine să se oprească aici), am asistat la moartea fiinţei care-i asigura lui Dex legătura cu lumea umanului, Rita, iar în ultimele cadre am putut vedea un criminal-familist extrem de pierdut şi măcinat de vină. Cum va fi viaţa lui fără Rita, habar n-am, dar de-abia aştept să aflu.

        Am scris aici despre 4 seriale. Sper să apuc să văd măcar 2 din ele…