Necazul unui drogat. Necazurile noastre.

luni, 18 octombrie 2010

 -această postare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare-

Într-o casă mare, înconjurată de o grădină minunată...
Tăiaţi!
Asta scria într-o “Cenuşăreasă repovestită” cumpărată prin ’94. Cretină lume.
Într-o sticlă mare, înconjurată de o etichetă arogant de roşie, se prăjeau într-o seară două boabe de orez. Orezul era, pe-atunci, ăl mai tare halucinogen din câte îşi făceau veacul pe pământ. Stropit cu oţet, funingine, praf de cărămidă roşie şi pus într-o sticlă, la foc, să se rumenească, se făcea numai bun de consumat când toate pornirile urlau din tine. Individul de la care ştiu reţeta nu mai e demult printre noi. Dispariţia lui coincide cu perioada în care a consumat cocktailul letal, mai-sus-amintit. Nu c-ar avea vreo legătură. Sau poate are, o să povestesc mai târziu. Auzise şi el circulând legende despre substanţa-minune, dar pentru că era mic, timid, căminist, des bătut de colegii de cameră, cu n’şpe mii de ani mai evoluaţi ca el, n-a avut niciodată curajul să încerce. Până atunci..până-n seara cu pricina, acum vreo 20 de ani, când n-a mai avut cum să se lege la mâini şi la picioare ca să-şi tempereze impulsurile şi şi-a pus sticla pe aragaz. A rămas câtva timp lângă ea, ca să vadă ce se întâmplă.
...
Citiţi printre rânduri
Neiniţiatul nostru şi-a tras atunci un scaun lângă aragaz, a agăţat coada unei lanterne şi s-a ţinut de ea cu toată puterea, ca de o ancoră care l-ar putea readuce la pământ dacă se întâmpla ceva nelalocul lui. Nici n-avea curaj să aprindă lumina. Ar fi murit de ruşine dacă s-ar fi întors, cumva, colegii şi l-ar fi găsit apelând la cea mai josnică variantă. A rămas aşa câteva minute, până când boabele de orez au încetat să mai joase pe fundul sticlei şi oţetul s-a lăsat de sfârâit. Amestecul, nu prea omogen, cică avea un miros de te prăbuşeai, dar pentru că nu voia să moară fraier, săracu’ om şi-a făcut curaj şi a băut cocktailul până la capăt. Parcă băuse motorină. Îi venea rău, scuipa, vomita, înjura. Ameţeala de motor îi umplu creierul şi nu-şi mai simţi mâinile şi picioarele. În urechi îi vârâse dracul două ciomege care îi sufocase oxigenul înăuntru şi ţineau la o parte zgomotele de afară. Ceva îl trăgea în sus de nas şi-l ridica de pe scaun. Vorba vine, pentru că numai ridicat nu era. Senzaţia de mişcare părându-i-se foarte reală, nefericitul încercă să meargă, dar nu izbuti decât să-şi dărâme scaunul şi să cadă grămadă pe gresie. Treaba mergea. Nu în sensul în care credea el c-o să meargă, dar mergea.
Târându-se-n coate şi-n genunchi, copilul nostru şi-a făcut drum până la uşă, pe urmă a luat-o în jos pe scări, pe potecă, până la ieşire din campus, şi acolo s-a rezemat de primul stâlp de telegraf ca să vadă mai bine cum zburau păianjenii pe lângă degetele lui. Păianjeni, furnici sau gândaci, nici nu mai făcea diferenţa. Îi urmărea cu ochii ca un pisoi care urmăreşte o dâră de lumină şi crede că-i coada unui şoarece. Şi tot urmărindu-i, tot urmărindu-i, imediat îi zvâcniră genunchii, i se ridicară tălpile şi-o luă la goană pe potecă, respirând ca un nesătul aerul rece de seară. Alergă dărâmând bolovani până când capul i se poticni în tocul unei uşi de lemn, groasă şi prăfoasă. Orezul să fi fost? Oţetul? 
N-a mai ştiut să-mi zică. Dar ceva din amestecul acela l-a făcut să îndruge cele mai dulci rime pe care le-a scos cineva de-a lungul timpului. Simţea că-i şopteşte Julietei despre naşterea stelelor, despre miere şi lapte, iar Julieta lui… o nălucire din faţă, îşi tot întorcea tăcută chipul către el. Nu schiţa, totuşi, niciun muşchi. 
S-a trezit a doua zi, împuns de-un fermier cu furca  de întors fânul. Adormise ca ultimul om, în noroi, lângă o scroafă cu trăsături, ce-i drept, fine, dar departe de a fi Julieta lui din vis.
Mai râzând, mai plângând, n-a mai apucat decât să-mi povestească necazul lui. S-a aruncat de pe un pod, acolo unde era apa mai repede şi bolovanii mai ascuţiţi. De necaz. De necaz, pentru că în câteva zile, fermierul ducea la laboratorul medical din regiune singurul exemplar de homoporcus poetus existent pe-atunci. Partea nasoală e că...necazul unui drogat s-a transformat în necazurile noastre. Progenitura încă trăieşte..

4 reacţii:

Nicole C. spunea...

Vai de viata lui!Inca traieste si se intituleaza homoporcus poetus.A fost celebru la timpurile alea si este si acum in viata.Incerc sa ghicesc cine ar putea fi si totusi nu reusesc dar eu de felul meu asa sunt ambitioasa si nu ma las.

elena marin-alexe spunea...

M-a prins istorisirea scrisa de tine. Real sau fictiune?
O seara frumoasa cu pace in suflet sa ai!
Multumesc pentru vizita!

Anca G. spunea...

@Nicole, mie mi-e frica sa nu fie nemuritoare progenitura aia:))
@Elena marin-alexe, din amandoua. multumesc frumos, la fel:))

şerban spunea...

dragut

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Trimiteți un comentariu

La ce te gândeşti?