Oscar 2011

Well, well, The King a avut ocazia să-ţi ţină, în sfârşit, discursul în cadrul ceremoniei de acordare a premiilor Oscar. Ne-aşteptam cu toţii, deşi nu ştiu câţi dintre noi au trecut filmul pe lista Preferate. Nu-i vorba de asta. E vorba despre cum votează Academia. The King`s Speech e un film bun, care beneficiază de o interpretare absolut fabuloasă din partea lui Firth, care, de altfel, a şi fost recunoscută şi premiată, dar n-are magnetul acela involuntar care te ţine lipit de ecran (mare sau mic) pe parcursul a (aproape) 2 ore. Mult peste el mi se păreau The Fighter, The Town sau chiar Animal Kingdom, dar mă mulţumesc şi cu bâlbâiala regală.

Dacă Firth a fost regele, Portman a fost, cu siguranţă, regina. E greu să-mi dau seama că fata asta va deveni mamă în câteva săptămâni.. sau zile?! Încă o văd ca pe fetiţa în pantaloni scurţi, care voia cu disperare să-şi răzbune părinţii în Leon. Regina lebedelor pare un fel de mimoză, care plânge când îşi ţine discursul şi se chinuie să-şi aducă aminte numele celei care a îmbrăcat-o şi a machiat-o. Natalie, nu te mai strădui, mulţumeşte-ţi ţie că scapi mai repede şi mai ieftin..

    Anul trecut a avut loc un mic război picant în ceea ce priveşte filmele care meritau sau nu să câştige, bătălia dintre Avatarul lui Cameron şi The Hurt Locker-ul neveste-sii (fostei, dar "astea îs detalii, nu merită discutate"), iar viziunea ironică despre tot ce se petrecea era dată de producţia lui Tarantino, Inglourious Basterds (care mie încă mi se pare genial, chiar dacă l-am văzut de vreo 5 ori…). Anul ăsta, lupta mi s-a părut mult mai… monotonă. Poate pentru că, în afară de Natalie, n-a mai făcut nimeni urât în filmele nominalizate la marele trofeu, poate pentru că nu l-a mai ars nimeni pe Hitler şi n-a mai purtat nimeni machiaj albastru.

În schimb, am avut parte de producţii mult mai realiste, populare, uşurele (desigur, în afară de Inception), lineare, în marea lor majoritate. Cele trei pe care le-am pomenit mai sus n-au avut destui fani printre membrii academiei ca să împuşte şi ele o statuetă gălbejită, dar nu-i bai.

În sfârşit mi s-a împlinit visul şi-am văzut o ceremonie Oscar transmis cum a lăsat-o mama ei – virgină, dacă pot să zic aşa, şi pentru asta, senc iu veri muci, HBO! E revigorant să nu te bâzâie nicio încercare de traducere ad-hoc. Dar, dacă mă gândesc bine, ar fi fost în ton cu bâlbâiala regală…

Ştiţi ce-i ciudat? Niciunui film din competiţie nu poţi să-i pui eticheta "degeaba". Fiecare poate şi reuşeşte să spună ceva, un mesaj, o frază, bă, să-ţi dea o palmă cumva şi să te convingă de un adevăr. Adevăratul curaj (urăsc traducerile româneşti), adevăratul ..control de sine, adevărata putere de a-şi urma visul, adevărata cale spre perfecţiune şi sacrificiu, adevărata copilărie sau adevărata maturitate. O ediţie decentă, care nu ia ochii, dar de câte ori aţi auzit că înţelepciunea e şi opulentă?!

Pace!

 

By the way, a câştigat cineva la concursul de predicţii Cinemagia?

Defect

Hurt people hurt people. E o linie din Greenberg. Parcă am mai scris pe-aici despre el. nu e un film strălucit, ba mai mult, pare unul făcut la beţie. E ironic, la beţie oamenii tind să spună mult mai multe lucruri raţional valabile decât îşi dau seama. Adevăruri. Râd de ele şi de ei, dau pe gât pahar după pahar, până cad sub masă şi atunci încep să plângă şi să se dea cu capul de pereţi, că viaţa-i grea, iar ei beau de necaz. Ridicolul ascunde un tragic acolo, undeva. Am fost certată cu alcoolul şi încă sunt. Am văzut cum a nenorocit familii, copii, şi m-a scârbit. Alţii au simţit pe pielea lor.

Răniţii îi rănesc pe cei din jur. Fericiţii îi rănesc pe cei din jur. Oamenii rănesc oameni. Ar fi trebuit să fim făcuţi din tablă, să funcţionăm cu fire, cabluri, ca un calculator. Să fim monitoare pe picioroange, cu cheiţă la spate, ca păpuşile muzicale. Când ne stricăm, să vină maestrul păpuşar să ne repare, iar noi să nu simţim defecţiunea. S-o luăm ca pe o pană de curent, să ne dăm seama că s-a întâmplat numai când ştim că a trecut deja, ca să nu ne mai consumăm înainte.

Ce fac, ce spun, ce gândesc cu voce tare, fac doar pentru că aşa simt. Mi-ar fi imposibil să mă dau drept cineva cumpătat şi echilibrat, să-mi controlez gesturile, vorbele, mimica, să mint permanent, să mă dau drept altcineva. Să nu fiu eu, aşa cum îmi spunea un prieten. Zic multe, şi multe din ele sunt prostii. Uitaţi-vă numai câte scriu aici. Uit la fel de multe, pentru că m-am obişnuit să scrijelesc lucrurile frumoase din viaţă. Altele, nu contează. Uit cu tonele. Am mâzgălit în conştiinţă un calendar de puşcăriaş. În el, am tras o linie pentru fiecare eveniment care m-a marcat într-un mod plăcut. Taică-meu îşi făcuse unul la fel cât a fost în ghips. El trăgea câte o linie pentru fiecare zi care trecea, cu un marker albastru. Când se împlinea o săptămână, le tăia pe toate cu o linie pe diagonală. Aşa fac şi eu, doar că nu le tai. Când se adună câte 10, le fac chenare în formă de chitară. Dacă aş pleca acum, cine va avea grijă de mine, să nu mă rănesc când voi face chenare? Îi spuneam unei prietene la telefon că lumea e o curvă, fără să ştiu că eu i-am cumpărat pantofii cu toc. I hurt people.

Mi-ar plăcea să devin un matematician calculat. Aşa, aş putea să controlez tot ce fac, ce zic, ce gândesc. Ei sunt eroii mei. Se ghidează după reguli stricte, probabil au toate hainele călcate, apretate, nu-şi prind părul cu creioane în stil japonez pentru că dau banii pe cafele în loc să-şi cumpere beţe. Au pantaloni la dungă…îşi pregătesc de seara ţinuta pentru a doua zi, asortează culorile, eheee… mie mi s-a întâmplat să iau pe mine primul tricou curat care mi-a ieşit în cale şi prima pereche de blugi. Greşesc. Unora, le iese un machiaj perfect. Lucrează la el.. dau şi fard de pleoape şi alte chestii. Eu nici măcar nu le ştiu denumirea, dar dau şi eu din cap şi răspund afirmativ când mă întreabă cineva, să nu pic de fraieră. Eu am un creion, un rimel şi un ruj. Şi ojă de unghii şi parfum.

Aş vrea să dorm în scorbura unui stejar bătrân şi să aud strigoii jucând cărţi, dar sunt doar un om pe nişte scări.

Cobain. Despre un magnetofon

Unul din păcatele mele de care n-am cum să scap e acela de a mă fi născut în anii imediat următori revoluţiei. În `89, tata a urcat într-un autobuz cu destinaţia Otopeni. Era la Şcoala Militară. Mai are momente când povesteşte evenimentele astea, şi de fiecare dată, o face zâmbind, deşi atunci doar câteva cuvinte l-au scăpat de la execuţie. Au primit subit un ordin şi s-au întors din drum. În locul lor, au fost expediaţi alţi nefericiţi. A aflat mai târziu că cei din autobuz nu s-au mai întors niciodată.

Pe-atunci, mama era singură acasă. Abia se mutaseră, apartamentul încă era vopsit în galben, de la cei dinaintea noastră, n-aveau decât un pat, o masă pliantă şi câteva perdele. Bunicul murise de cancer la plămâni, bunica se balansa într-un scaun în căsoaia de la munte, iar cu mătuşi-mea nu mai vorba de ani buni. Plecase din casă doar cu mandolina pe care-a adus-o bunicul din război şi cu câteva fotografii. Sunt toate alb-negru. Nu ştiu cum, s-au întors din nou în casa bunicii. Ea le-a înrămat. În ele, mama are păr lung şi deschis la culoare, ondulat la vârfuri. Mătuşi-mea e tunsă bob, iar în spatele lor stă bunicul pe trepte, mândru de fetele lui, cu o ţigară în mână.

Revoluţia a trecut, tata şi-a împlinit visul – în sfârşit purta cămaşă albastră şi epoleţi, banii strânşi de ai mei pentru Dacie n-au ajuns decât pentru un televizor şi o altă minune, mai tare decât cutia cu imagini. Era o cutie cu muzică. Mare, neagră, mergea cu bandă, şi la ea, mama agăţa două boxe mai mari decât mine. O chema magnetofon. Când îmi cânta ea, eu ţopăiam în pat pe Beatles, pe Stones, pe Zeppelin. Mama mai avea şi câteva viniluri pe care n-aveam unde să le ascultăm. Ne-ar fi trebuit un pick-up.

În `94 eram încă foarte mică. Mă trimitea mama la munte pe durata verii. Plângeam după ai mei vreo două-trei zile, până se sătura bunica şi-mi trăgea câteva scatoalce. În `94, s-a întâmplat o chestie pe care atunci n-am înţeles-o. Nici ai mei nu s-au chinuit să mi-o explice. Magnetofonul începuse să scoată zgomote din ce în ce mai puternice. Ritmul devenise mai alert, vocea mai răguşită. Nimeni din casă nu vorbea engleză, dar undeva în strigăturile de pe benzi, puteam simţi revolta. Numai eu mă bucuram de agitaţie şi săream prin casă de nebună. Murise Cobain. Ai mei făcuseră rost de nişte benzi cu Nirvana, nici acum nu ştiu de unde. Deşi trecuseră câţiva ani de la revoluţie, veştile nu circulat atât de repede pe cât ar fi trebuit, iar de ştirile din muzică, nu-i păsa nimănui. Înainte de vacanţa aia, tata plecase de-acasă în misiune, iar mama rămăsese cu mine şi cu magnetofonul. În fiecare zi îl punea să cânte. Nu ştiu ce simţea ea, dar eu nu prindeam decât ritmul – nici c-aş fi putut să cer mai mult la vârsta aia. Nebunia a durat până când vecinul de jos ne-a făcut reclamaţie (mama s-a făcut că n-aude bătăile în ţevile de la calorifer care au precedat evenimentul). Tipul începuse să urle pe scara blocului că suntem nişte sălbatici, că la noi în casă e o junglă şi că ai mei n-ar fi trebuit niciodată să plece din mocirlă, la oraş.

Mama a lăsat volumul în pace de-atunci. Dădea mai tare numai la zile de naştere sau la evenimente speciale. Şi-a luat casetofon, mai mic, de-i drept, dar casetele se găseau mai uşor. Cobain m-a marcat fără să-mi dau seama. Am înţeles mult prea târziu cine era şi ce construise prin Nirvana – dăduse tonul unei lumi în care aveam cu toţii dreptul de a ne striga sentimentele fără să ne pese de ordinea publică. Era o lume sinceră, neprefăcută, neascunsă, o lume cu volumul la maxim, cu boxele conectate. Abia târziu mi-am dat seama. Magnetofonul tăcuse şi asta era exact ceea ce nu şi-ar fi dorit El. Lumea era conservatoare şi este şi azi, dar Kurt o să le strige mereu our little group has always been, and always will be until the end.

Şaptele. Despre mine

E ciudat. Ţin blogul ăsta de ceva timp şi încă mai am multe de scris pe el. Uneori mă întreb dacă există şi momente de linişte (în orice), sau sunt doar mituri urbane. N-au răbdare, n-au cărţi de vizită sau agenţi care să-i vestească, nici măcar telegrame nu trimit, şi se mulţumesc doar să vină unul după altul, de parcă aleargă după ciori, să nu le scape.

Şaptele. Despre mine, deci:

1. Încă îmi mai aduc aminte de crema de lămâie pe care-o făcea bunică-mea. De miliarde de ori mai bună decât orice prăjitură cumpărată din magazin, spumantă, parfumată. A vrut, săraca, să mă înveţe şi pe mine să fac, îmi arăta cum pune şi nişte rom, sau un pic de şampanie pentru aromă, dar eu aveam treabă – învăţasem să fac cafea.
   
2. Mă sperie oamenii care urăsc maşinile negre. Sunt şi de-ăştia. Am o profă la facultate care merge după principiul negru = funerar. Se vede că nu-i pe-aceeaşi lungime de undă cu Baco`. O maşină neagră mi se pare elegantă, încăpăţânată ca mine, puternică, cu atitudine. Chestia e că.. dacă unora, automobilul negru le inspiră ideea de moarte, n-aş vrea să aud ce părere are despre… unghii negre? Pantofi negrii? Celebra little black dress?! Cât despre maşini, singurele culori care mă înspăimântă la propriu când le văd trântite pe caroserie sunt rozul şi movul – şoc şi groază!
   
3. Scriu titluri ciudate/comice pe cursuri, înjur, fac mişto printre rânduri, scriu chiar versuri din folclor urban, când îmi aduc aminte – şi asta, în timp ce profii ţin prelegeri. Aşa că gândeşte-te de două ori înainte să iei un curs de la mine – ori nu-l am, c-am desenat în loc să scriu, ori n-am fost la curs, ori am înjurat printre rânduri, şi în acest din urmă caz, s-ar putea să ai parte de o lectură fascinantă.
   
4. Am o ciudă cumplită pe maică-mea când văd că găseşte cele mai mişto eşarfe şi fulare. Eu de ce nu pot să mă împiedic de ele?!
   
5. Am două telefoane fixe. Unul alb şi unul negru. Cel alb stă în dulap, să nu se vadă. Ăla negru există pentru că pe al sună bunică-mea – îl pun în priză doar duminica dimineaţa, la 9. Mă scoate din minţi lumina aia a lui galbenă de la taste.
   
6. Nu înţeleg de ce cumpără lumea hârtie igienică cu parfum de portocale/lămâi/căpşuni.
   
7. Mi se pare fascinantă abilitatea mea bolnavă de a supăra miliarde de oameni cu un sigur cuvânt, şi acela, înţeles greşit. Încerc să mă las, dar nu-mi iese. Cică pişc. Frig/ înţep/înjunghii. Măcar ştiu că nu mai trebuie să dau bani pe cuţite. De ce nu există la magazin simţ al umorului de vânzare? Am să-mi deschid eu un magazin de profil…
   

Când deraiază un om

Iar am să torn acid sulfuric peste pseudo-personalităţile unora prin frazele astea, şi nu e bine. Am încercat să mă dezvăţ de obiceiul acesta, dar cred că el stă scris în fişa postului meu, alături de obligaţia de a bea cafea cu tonele în fiecare zi. Mi se pare, totuşi, că e scris în toate fişele din lume, ale tuturor. Când vor să fie poetici, când vor să se dea mari cu hiper-inteligenţa lor (that`s funny, Office 2010 îmi sugera varianta piper-inteligenţa) ivită din faşă, preadolescenţii scriu texte care se-nvârt în jurul aceleiaşi idei, oricare o fi aia, pline de "de ce"-uri. Se fac că-s sensibili peste măsură, aşa cum au văzut ei prin filmele despre amurguri că se poartă, şi le place să-ţi bage pe gât fraze cu întrebări – cred ei – filosofice. Pace. Toţi am fost copii. Unii mai sunt şi acum, ceea ce nu e neapărat rău, doar… nepotrivit.

Acum câţiva ani circula pe Internet un textuleţ a cărui idee principală suna cam aşa "eu vreau să cresc mic". O fi asta dorinţa unora, n-am ce zice. Eu n-am zis niciodată vreo chestie de gen, tocmai pentru că eu n-am acolo, în curtea din spate, nimic atât de frumos la care aş vrea să mă întorc. N-a fost tocmai rău, dar, nu-mi e dor de nimic, şi o întoarcere, fie ea cât de SF, ar fi o corvoadă pentru mine. Numai gândul c-aş depinde iar nu de unul, ci de o mulţime de oameni, fiecare cu funcţia lui în familie, mă îngrozeşte. Nu la asta voiam s-ajung.

Ce se-ntâmplă când deraiază un tren? Cheamă ăştia mecanicul? Naşul? FBI-ul, ca prin filmele alea şmechere de la Hollywood în care e musai să se pornească cel puţin o anchetă pentru fiecare fir de păr clintit de pe capul unei blonde? Ar fi fain. Ce se-ntâmplă când deraiază un om? FBI-ul are treabă.

Februarie ne umple magazinele de inimi de toate felurile şi de toate culorile. Tâmpe, pufoase, din ciocolată de-aia dulce şi greţoasă. Aţi observat că ăştia au început să pună din ce în ce mai multe prostii în ciocolată? Ca şi cum cazanul în care amestecă crema ar fi un fel de coş de gunoi, în care oricine îşi permite să arunce orice. Hai, că până acum câţiva ani, se încadrau încă în limitele bunului simţ. Aveam ciocolată cu rom, alune, scorţişoară, eternul lapte, portocale, până şi aia cu mentă era ok. Dar ciocolată cu ardei iute? A încercat-o cineva? Mi-e frică să văd aşa-numita evoluţie a ciocolatei peste câţiva ani, o tabletă cu cremă de … tanga sau de facebook!, că tot se poartă, ar fi peste puterea mea de înţelegere.

Ce se-ntâmplă când deraiază un om? FBI-ul joacă Cityville? Bravo lor. Eu nici acum nu m-am prins cum şi mai ales de ce se joacă. Cityville şi matematice sunt în acelaşi colţ etichetat cu "pentru genii" din mintea mea.

Poate-am să vă spun eu ce se-ntâmplă.. şi cu ocazia asta, poate-am să văd şi ce face, într-adevăr FBI-ul, asta, dacă face ceva…

Later Edit: se pare că, la origine, ciocolata chiar făcea parte dintr-un amestec care conţinea printre altele şi ardei iute, deci nu e chiar aşa o mare ciudăţenie să mănânci ciocolată cu ardei. Dovada e aici.  Mersi pentru pont, Docica!

Random 5

9. Mi-e dor de Dio. Vreau la el la concert dincolo. Or fi scumpe biletele? Poate Bob nu-i aşa un dictator cum e Băse.

3. Maică-mea şi-a făcut un hobby din a cumpăra şerveţele umede – de la toate firmele, pacheţele de toate culorile şi formele, cu toate ciudăţeniile de parfumuri. Când o să vină Armaghedonul şi în ţară o să fie o foarte-fioroasă criză de şerveţele umede, mama o să aibă, sigur, provizii. Asta ca să ştiţi la cine să apelaţi. Asta n-ar fi nimic. Mai îngrijorător e că.. a început să se uite la Codul lui Oreste.

6. Eu mă plimb prin oraş ore în şir în căutarea ojei perfecte. Nu sunt exact tipul de fată care-şi cumpără primul roşu/roz pe care-l întâlneşte în cale. Acum vreo săptămână mi-am luat un kaki foarte fain. Cu el pe unghii mă simt ca la armată – îmi mai lipseşte puşca-mitralieră. V-am zis că dacă o să am un copil, o să aibă musai permis de port-armă, nu? Nu ştiu de ce, e un moft al meu (poate mai am timp în viaţa asta să-l obţin chiar eu..) Mi-am luat şi briceag. E foarte uşor, cu mâner olive sculptat subţire. Practic. Şi lamă elegantă.

15. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la sfârşitul iernii de anul trecut. La noi. Sau la sfârşitul verii? Mai bine m-aş gândi la începutul primăverii de anul acesta. O să mă trezesc într-o zi, înjurându-te singură la semafor. O să creadă lumea că-s nebună. Nu cred că-mi pasă. În prima zi de primăvară, o să mă plimb pe străzi o zi întreagă, aşa, ca să recuperez. Sub maşina din faţă de la M-uri, încă stă pisica aia care tremura iarna trecută, şi iarna asta. O fi masochistă, i-o fi plăcând să se chinuie. Nu intră într-o scară de bloc nici dacă-i tragi un şut. Asta ca să vedem că, dacă pisicile vor să fluiere, fluieră.

27. Când văd pe stradă câte-o familie de gogoşi, cum le zic eu (adică mama, tata, copilul/copila, cântărind în jur de 100 de kile fiecare, rotunzi de ar face gelos un cerc făcut cu compasul şi cu-n pas pentru care ar merita să plătească rovinietă), îmi vine să mă urc pe pereţi! Când vezi că nu mai încapi în oglindă, nici tu, nici bărbac-tu, pentru ce îndopi şi nenorocitul de copil în halul ăla? Crezi că dacă-i cât Godzilla e mai frumos?! Sunt rea, iar.

58. Am văzut "My Soul to Take" acum câteva seri. Nu vă uitaţi, mai bine deschideţi pe Realitatea şi urmăriţi prognoza meteo. Cel puţin, aşa n-aveţi cum să fiţi loviţi de prostia absolută. Într-un fel, mi-a adus aminte de un caz la care-a lucrat taică-meu acum ceva timp şi care m-a amuzat teribil atunci. Un individ furase te-miri-ce din casa unor tipi plecaţi în vacanţă. Prins de poliţie şi adus la secţie, omului în cauză i s-a cerut să vorbească (eventual, să mărturisească…nimeni n-avea chef de el şi-ar fi scăpat mai repede). E, gălăţean cum era el, deşteptul şi-a ţinut maxilarele încleştate la orice întrebare pusă de poliţişti, până când a fost întrebat: "Ce dracu ai, nene, în gură, de nu spui nimic?!". Da… şi-atunci a lovit sec: "Grâuşor" (pentru cine nu ştie, e cea mai celebră otravă de şoareci din Bărăgan). Bate-l ca să scuipe, nu vrea! Fugi cu el în toiul nopţii prin spitale, bagă-l la analize, urlă, zbiară, ţine presa afară, repede pe oricine voia să-l vadă, căci tipul se sinucidea sub ochii poliţiei şi asta era un show la care mai toate microfoanele voiau să asiste. A doua zi dimineaţă se primeşte raportul – n-avea nici pe dracu.

Revenind la film, ca să vă faceţi o idee, iată nişte replici:

A: "Vrei să bem ceva?

B: Ai otravă de şobolani?"

Sau..

A: "Cine-i la telefon?

B: Spintecătooorul (cu o voce uşor răguşită, pentru atmosferă)

A: Aaa…ok. Mi-o dai te rog pe X? Am ceva important să-i spun."

Nu ştiu cine l-a regizat şi nici c-aş vrea să aflu, pentru că s-ar putea să rămân cu sechele, dar dacă se-ntâmplă să aveţi otravă de şobolani pe-acasă, luaţi adresa regizorului de pe IMDB şi trimiteţi-i, să nu cumva să moară de poftă..

Hai să bem o cafea când o să vină soarele, noi. Pe urmă, o să stăm iar de vorbă, noi.

Antiliniște

Câț de căliți trebuie să ai nervii ca să pornești pe un drum despre care știi de la bun început că n-are cum să ducă la un sfârșit cuprins între limitele normalului? Cât de nebun și de inconștient trebuie să fii ca să refuzi ocazia de a ajunge până la jumătatea unui drum sigur, și să te târăști pe cel dintâi, pe care, tu cu mâna ta l-ai ales? Vorba maică-mii, alții ar face stop cardiac. Eu nu. Nu știu cât este de bine sau de rău. Aș vrea câteodată să-mi fie frică. De ce nu-mi e? Aș vrea câteodată să recunosc c-am greșit, să mă întorc și să o iau de la capăt. Să plec capul și să spun – de azi, fac și eu ca toată lumea. De azi, mă temperez. De azi, mă supun.

Cred că e ceva "putred" în ADN-ul meu, pentru că niciodată n-am fost în stare să gândesc așa. Cică informația e arma momentului, nu banii, nu aurul, informația – informația că mă duc cu ochii închiși spre – habar n-am ce?! O știu. Informația că pot să mă întorc, să-mi cumpăr niște șoșoni dinăia pufoși de care poartă pițipoancele liceene prin filme, niște pijamale cu michimauși și să mă cațăr în pat, la căldură și confort? – O cunosc și nu-mi place. Nu m-aș simți în largul meu. Informația că alții stau cuminți și merg până la jumătate - o jumătate sigură – fără să-și pună problema că s-ar putea să cadă într-o zi un meteorit din cer drept între urechile lor. Îi felicit.

M-aș omorî numai la gândul că aș putea să râvnesc la așa ceva. Venele-mi zvâcnesc. Sunt verzi și mi se-ncolăcesc pe brațe, de la încheietură, până sus. M-am gândit să-mi fac un tatuaj – o vulpe născută din flăcări, subțire, delirantă, amețită de fum. Cât mai pot să ducă…venele mele? De-aș fi în locul lor, m-aș zbate până aș face șanțuri în carne, m-aș ridica și-aș pleca. Aș rămâne, numai carne, secată de puteri. Atunci, m-aș liniști.

Hăul Zamfirei

Să te duci într-o zi în dealul din spatele casei. Acolo merg eu de obicei, când mi se pare prea cald în cameră. Știi, se întâmplă, chiar și mie mi se întâmplă. Câteodată temperatura urcă mai mult decât ar fi necesar, și atunci mi se pare că aerul mă sugrumă în loc să-mi asigure viața. Atunci ies. Nu mă mai gândesc la cât de mică sunt, sau la cât de subțiri sunt bretelele transparente. Ies în frig și mă bucur de el.

Să te duci într-o zi pe deal. Să stai și să te uiți la tot ce e în fața ta, în dreapta nucului de unde culegea tata nuci, pe urmă i le ducea bunicii, ca să facă dulceață. Stătea bunica și zolea câte jumătate de zi la dulceața aia, și ieșea mai bună decât ciorapii de lână împletiți cu andrele. Acolo, în dreapta nucului, e un hău. Nu i se vede capătul. Îl cheamă Hăul Zamfirei. La noi se spune că Zamfira ar fi fost o fată născută într-o familie de boieri. Era frumoasă, dar ușoară la minte. La 11 ani, nu știa cine-i sunt părinții, și spunea "mamă" și "tată" oricui. De-asta, ai ei au alungat-o. A înnebunit de durere și de dor. Noaptea, umbla pe la porțile oamenilor, dormea cu câinii, în coteț, sau în iesle. Vara, o găseai în lanurile de grâu, întinzându-și brațele și privind în sus. Era timpul războiului, atunci, dar nimeni nu-i spunea Zamfirei ce se petrecea.

Când treceau avioane de luptă, ea se prefăcea că zboară prin grâu și urla, imitând zgomotul motoarelor. Iarna, se mai îndura câte un om să-i deschidă staulul. Așa a trăit Zamfira mai bine de 7 ani, până-ntr-o zi, când a apărut la ușa maică-sii cu un copil în brațe – al ei. Nu știa cum și de unde. Nici n-au vrut să-i deschidă poarta. Zamfira a continuat să bântuie ulițele, până a ajuns la gura hăului. N-a văzut în fața ei decât ceață, moale, adormită, densă, aproape că o auzea chemând-o să adoarmă și să toarcă. S-a lăsat în ceață, cu copilul în brațe. Se spune că noaptea se trezește și-și strigă părinții. Se spune că noaptea, copilul ei se trezește și o strigă pe nume.

Să te duci într-o zi pe deal, s-o auzi. Acolo mă duc eu, de obicei. Mai stăm de vorbă. Ea urlă, eu șoptesc și-mi dau seama cât de bine îmi e sus. Nici nu știi ce bine-i.

Leapșa

Leapșa de la Andra, foarte frumoasă, cum – de altfel- trimite ea de obicei. E vorba despre ce semnificație au diferite noțiuni pentru noi. Astea-s regulile (cu copy-paste, din motive dă lene, frate..):

1. Se pune o intrebare simpla, de genul : ce e recele? ce e caldul?

2. Raspunsul nu trebuie sa fie unul logic neaparat, se poate tenta paradoxul.

3. In final se pune o intrebare continand un element din Raspuns, evitand circularitatea. Fiecare va raspunde la intrebarea precedentului si va pune la randul lui o intrebare.

Așadar:

Ce e vidul?

• Sentimentul că puteai să faci ceva, dar n-ai făcut, fie pentru că te-ai gândit prea mult la consecințe, la ce se va întâmpla după, la cum vei fi privit după, la cum te vei privi tu însuți după, fie pentru că n-ai avut curajul necesar să te detașezi de bravura verbală și să te zbați să transpui în practică tot ce gândești. E "golul" care putea fi "plinul"
  

Ce e curajul?

• E nebunia de moment care te-mpinge să treci strada și să te abați din drum, cu riscul de a întârzia la o ședință, doar pentru că ți s-a părut că-i vezi umbra pe partea cealaltă a străzii.
  

Ce e umbra?

• E Mărețul, la picioarele căruia nu se poate naște un alt măreț.
  

  Ce sunt picioarele?
  

  • Sunt sprijinul cu care fugi de tot ce te-a rănit, cu o forță așa de mare, că ai putea spulbera oxigenul pe o rază de kilometri întregi împrejurul tău.
    

  Ce e oxigenul?
  

  • E muzică, e amețeală dulce și rece care-ți curăță gândul după săptămâni de nesomn. E lemnul creionului în care îți sprijini obrajii, și care te zgârie și te trimite din nou în mijlocul luptei.
    

  Ce e rece?
  

  • E un nebun care aleargă și simte viața prin toți porii, dar sângele lui e atât de cald, că poate încălzi pietrele siberiene
    

  Ce e sângele?
  

  • E ritm, e dans, e mișcare dezorganizată, verde, dirijată de corzi și bătăi de tobe, sunt pași prin praf, peste iarba uscată de lângă focul bacantelor, e ofrandă lui Dionysos, miel și stih.
    

  Ce e praful?
  

  • Noi, când ne refuzăm viața.