Nominalizări Oscar 2011

vineri, 28 ianuarie 2011

       Abia am deschis pagina de Word și deja mi se pare că-i un pic imoral subiectul pe care o să-l abordez, cât se poate de lejer, în condițiile în care mai toți suntem asediați de mult-invocata sesiune. Oh, well, nu e prima dată când mi se întâmplă să fiu nepermis de sfidătoare – dacă n-aș fi, nu mi s-ar mai recunoaște stilul. Acestea fiind zice, mai iau o înghițitură de cafea și încep să vorbesc despre singurul subiect care mă mai destinde zilele astea – (nu, nu oja de la Seventeen), nominalizările la Oscaruri.

      Filmele nominalizate la premii au fost anunțate marți, pe la 3 jumate, ora României. Fie vorba-ntre noi, dacă ar fi fost după mine, anul ăsta aș fi preferat să nu se mai țină ceremonia – cu câteva excepții, 2010 a fost un fel de Vale a Plângerii de pe domeniul Regelui Cinema, adică a fost degeaba, și cred că nimeni nu și-ar fi dat seama dacă am fi sărit peste, direct la Oscar 2012 (poate nu zic aceeași chestie și anul viitor prin perioada asta…).
       Repet, cu câteva excepții, cum ar fi Le Concert al lui Radu Mihăileanu (care, bineînțeles, nu și-a găsit locul printre nominalizații la Oscar și-a pierdut și Globul "Lucitor", că doar nu era să spargă el acum tradiția. But, a mai observat cineva că i-a luat fața lui Polanski la Globuri? E, da, ăsta e unul din motivele pentru care mă mândresc că sunt româncă. Alte excepții ar fi The Fighter, Black Swan, The Town, Winter`s Bone, Shutter Island, nordicele The Girl With The Dradon Tattoo și chiar The Social Network, dar pe-astea o să le iau la "despicage" (citit pe ton franțuz, despicaj, inovație personală de moment) mai încolo.


         Surprize peste surprize, filme așteptate – sau nu, nedreptăți, ca în fiecare an, toate servite în fața unei mumii gălbejite de-i zice Oscar, cam așa se servește lista nominalizărilor:
Categoria "Cel mai bun film" e, ca de obicei, cea mai lungă și mai… well, discutată/discutabilă:
          10 producții: Black Swan, The Fighter, Inception, The Kids Are All Right, The King's Speech, 127 Hours, The Social Network, Toy Story 3, True Grit, Winter's Bone se bat pe mumia TBC-istă. Nu întrebați ce caută animația Toy Story 3 printre ele, că habar n-am. A fost un film bun, ce-i drept, cu subiect telenovelistic (gen "nu mă lăsa, copchile, că mor – ba te las, fraiere, c-am crescut și mă doare-n cot de tine"), cu final lacrimogen, care mai-mai că m-a sensibilizat și pe mine, dar de-aici și până la a-i bătătorii calea către trofeu, e cale lungă. În cazul comediei The Kids Are Alright, problema e la mine – pur și simplu, mi-e scârbă de subiect.    
         E, și dacă am nominalizat o animație și o pseudo-comedie, de ce să nu băgăm și-un documentar, și să-i facem lui nea Oscar o mini-grădină zoologică? 127 Hours e la datorie! Eu aș fi scos astea trei producții și-aș fi umplut gaura cu:
         
          - The Town – încă mi se pare o superbitate de film, în regia lui Ben Affleck, are tot ce-i trebuie: thriller, social, suspans, un pic de romantism, un joc actoricesc genial al lui Ben Affleck și interpretarea lui Jeremy Renner care onorează câștigătorul de anul trecut, The Hurt Locker, cadre filmate cu minuțiozitate, încordare și destindere, un soi de afecțiune pe care o dezvolți inevitabil pentru personaje, oricât ar ilustra ele bandiți de onoare sau polițiști fără scupule. Omiterea lui mi se pare prima mare nedreptate de la ediția asta a Oscarurilor.

       -  Rabbit Hole – dramă, pur și simplu, dramă, și aproape că atinge nivelul lamentărilor Lebedei Bicolore. Nicole, Nicole, ce ți-au făcut?! Asta ar fi a doua nedreptate (nu e vorba de simpatia unei roșcate pentru o altă roșcată). Efectul cathartic al aceste pelicule mi s-a părut extraordinar. Pur și simplu, îi dai drumul, cu gândul că vei vedea o altă producție full de efecte speciale, sau de momente gen "my heart will go on", care să te facă să consumi o cutie întreagă de șervețele (eventual să-i înjuri pe-ăia de la firmă, pentru că n-au serviciu de catering, ca să-ți mai livreze și ei încă vreo două), și te trezești că stai încordat, întrebându-te "Ce dracu face femeia aia, și –mai ales- cum?!" Să vezi o mamă stând pe bancă, în parc, lângă cel care i-a luat singurul copil, purtând o conversație cu el, și mai presus de toate, rămânând calmă, fără să-i sară la beregată, te face să te întrebi dacă nu cumva cineva ți-a schimbat filmul în timp ce te uitai la el. Kidman e singura care poate să interpreteze într-un mod de-a dreptul regal o femeie ruptă-n două de durere, cu inima stându-i în gât, care discută despre benzi desenate cu ucigașul fiului său și se căznește să nu pară o extraterestră.

           -  Shutter Island – cum să-l treci cu vederea pe Scorsesse?! Dacă m-ar fi pus cineva să aleg între Inception și Shutter Island, aș fi renunțat fără să clipesc la încrengătura suprasolicitată de vise. Leo și Scorsesse fac un cuplu al dracului de reușit, chestie pe care-am remarcat-o cu toții de la Aviator încoace. Tocănița miraculoasă e așa: anii 50, insula Shutter care parcă iese dintr-un roman de Stephen King, un biet US Marshall, aparent trimis unde nici dracul nu se duce, să ancheteze dispariția unei demente dispărute (scuzați-mi vocabularul colorat, săraca femeie ori avea probleme psihice, ori era singura sănătoasă dintr-o gașcă de oameni cu probleme psihice, ori era de umplutură, și în acest caz o foarte bună actriță, ne vom da seama mai spre sfârșitul filmului). Maestrul Scorsesse livrează un film magic, antrenant, thriller polițist, cu accente de film noir – god, cât îmi era dor de-un film noir! – și un pic de horror, adică o producție peste care nu se trece cu vederea! Cam complicată, ce-i drept, cu un sfârșit "întors pe dos", dar incomparabil superioară lui Inception (by the way, ce ziceți, peste 10 ani ne arată Nolan ce mai face titirezul ăla minune?!)

           Revenind la nominalizați, am o vagă impresie că The Fighter - repet, film de 10 curat! -The King`s Speech – bâlbâiala perfectă a regelui George VI, The Social Network – mărețul Feisșit și dramele sale,l - va lua trofeul. Plăcințica lui Darren Aronofsky și Natalie Portman, Black Swan, a reușit să se rumenească la cuptor, până a devenit "perfectă", dar alea trei de mai sus au, după mine, mai multe șanse. 


   
Am văzut și eu, în sfârșit, The Fighter, și odată cu el a venit și singura modificare în preferințele mele: The Fighter e, fără dubii, filmul complet al anului. În regia lui David O. Russell, cu Mark Wahlberg și Christian Bale la datorie, care interpretează rolurile cu o măiestrie de pici!, cu Led Zeppelin, Aerosmith, RHCP, Whitesnake și alți indivizi ”de-ai noștri” ca soundtrack, nici că ți-ai putea dori mai mult de la un film. Cică-i biografie. E biografie, dar în același timp, e o dramă incredibilă despre ambiție, familie, devotament, rezistență în fața unei vieți care îți năvălește în față cu tot ce-are ea mai rău, cumpătare, chiar un pic de romance. E filmul excelent drămăluit, astfel încât niciun minut din el nu trece degeaba. E filmul care nu se lasă până nu te face părtaș la emoțiile personajelor. E, pentru mine, cea mai bună producție a anului, căreia, pur și simplu, n-am ce-i reproșa.
       
Winter`s Bone e cea de-a doua feblețe a mea, pentru că nu mi s-a șters încă din minte scena când fiica cotrobăie printr-o apă neagră, noaptea, pe o ceață mai ceva ca la King (e a doua oară când îl pomenesc) după o anumită "moștenire" de la tatăl său, de care are nevoie ca să trăiască – e înfiorătoare, o producție aproape europeană, cu o Jennifer Lawrence uimitoare.
             
            Cea mai bună actriţă în rol principal: Natalie Portman în Black Swan, Annette Bening, The Kids Are All Right, Nicole Kidman în Rabbit Hole, Michelle Williams, în Blue Valentine, Jennifer Lawrence (Winter's Bone) - Decizii, decizii…. Jennifer Lawrence sau Nicole Kidman câștigând în fața lui Natalie Portman ar fi o mare chestie. Un pic imposibil, un pic de "fuck, yeah!, uite că-i posibil", un pic de regret pentru una sau alta din partea mea. Porman e genială (și când ne gândim că ea era puștoaica aia de 13 ani de se ținea ea după Leon ca să-și răzbune familia..eh, cum mai trece vremea), Kidman e genială, Lawrence e înfiorătoare. Oricare dintre cele 3 ar merita statueta. Îmi pare rău că n-a intrat printre ele și Noomi Rapace, revelația nordică, care a îndurat mai mult decât toate la un loc pentru saga cu pricina.
        
        Cel mai bun actor în rol principal - Javier Bardem, Biutiful, Colin Firth, The King's Speech, Jeff Bridges, True Grit, Jesse Eisenberg, The Social Network, James Franco, 127 Hours. Aici e simplu – Firth – bâlbâiala lui face toți banii! Dacă n-ai știi, ai putea jura că are defect de vorbire din naștere. Mi-e dor de Cage. De Depp, de Matt Damon, de DiCaprio – bietul om are două filme mari anul acesta și niciunul n-a convins?! Și totuși..”boxerul”?! 

          La Cel mai bun film străin nu mă bag, c-am stat tare prost la capitolul ăsta – n-am văzut niciunul, și abia aștept să recuperez.

           Cel mai bun film de animaţie - How to Train Your Dragon, Franțuzescul L'illusionniste, Toy Story 3 Hehe, ce fază ar fi să ia struțo-cămila franțuză în fața lui Toy Story… sau chestia cu dragoni, destul de drăgălașă și ea. Vise..

       Cel mai bun regizor, și cu asta, a nu-știu-câta nedreptate majoră. Unde-i Nolan?! Reformulez – în care vis e Nolan? Sau "a căzut în uitare"? Dintre ăștia, eu zic Aronofsky, sau maestrul de lupte, pentru regie – ce dor îmi e de Tarantino! - Joel şi Ethan Coen, True Grit, David Fincher – The Social Network, David O. Russell – The Fighter, Darren Aronofsky - Black Swan, Tom Hooper – The King's Speech

          Animal Kingdom, altă producție surprinzătoare, e băgat și el puțin în seamă la categoria Cea mai bună actriţă într-un rol secundar, cu nominalizarea lui Jacki Weaver – baba mi-aduce aminte de tipa aia cu coarne din Frumoasa Adormită – e extrem de malefică și naturală în același timp! Pe lângă ea mai apar: Amy Adams, The Fighter, Helena Bonham Carter, The King's Speech (zău dacă am observat-o pe femeia asta..), Hailee Steinfeld, True Grit (da, ea da!), Melissa Leo, The Fighter (mm..un pic), Jacki Weaver – Animal Kingdom (ea e "the winner" pentru mine). Ee..și lipsește Lebăda Neagră, Mila Kunis din Black Swan. Nu mă deranjează.

          La scenografie avem parte de puțin din Johnny Depp – Alice (cu care ne întâlnim și la costume, și de un pic de Harry Potter, neinteresant.

         Măcar la imagine sau la efecte speciale să se-ndure cineva de Inception, că la altă categorie nu prea-l dau câștigător. În ceea ce privește coloana sonoră, The Fighter!!! sau Iron Man 2, dar nu l-a observat nimeni...

            Ăștia-s nominalizații, astea-s "predicțiile mele", cu asta s-a încheiat o juma de oră care-ar fi putut fi dedicată sesiunii, acum, să vedem și câștigătorii… 

Sesiune și 24 ianuarie

luni, 24 ianuarie 2011

Da, sesiune. Am vreo câteva zile de când am început. Încep să se amestece – un pic mai repede decât ar trebui – Lingvistică generală, Fonetică, Istoria limbii române, plus chestiuțele extrem de drăguțe de la franceză, unele oral, altele scris, altele și scris și oral, că așa e frumos. Niciodată examenele n-au fost un stres pentru mine și nici acum nu sunt. Învățatul merge normal, după scheme – sunt genul de om care mai degrabă mănâncă detergent decât să învețe pe derost niște nerozii scrise de altul!

Știți cum e treaba, de fiecare dată când încerc să fiu un om normal, nu-mi iese. Așa că nu mai încerc. Îmi place cum sunt. Acum fac liste cu nuanțele de ojă pe care plănuiesc să le cumpăr în loc să mă uit pe cursul de Lingvistică. Am văzut una kaki de la Seventeen. Kaki n-am avut încă pe unghii. De fapt, nu prea-mi plac culorile gen curcubeu, dar astea mai estompate, "naturale", eventual "army", mă prind bine. Și bineînțeles, eternul și fascinantul negru. Detalii, detalii.

Băse a avut tupeul să se prezinte la Iași, respectiv Focșani, de 24 ianuarie. Încă mă minunez când caut – și nu pot cu niciun chip să găsesc – capătul nesimțirii unora. O fi nesimțire? – să ieși în fața oamenilor de care-ți bați joc continuu și să te aștepți să te aplaude ca și cum ai fi trimisul divinității pe pământ – sau aroganță? – un fel de "înjurați-mă, scuipați-mă, tot eu sunt ăla care-o să vă scuipe pe voi cel puțin 5 ani de-acu înainte"! Până unde poate merge?

Esențialul e să lăsăm la o parte încordarea și stresul. Cel puțin, e acțiune. Mie-mi place acțiunea. Nici chiar așa multă, (examene pe 25, 27,28,29,31,3,9, etc), dar merge, odată ce te-mpaci cu ideea.

So, for those about to rock la examene, în perioada asta, we salute you!

Leapșa de la Theo – amintiri ”chinuitoare”

joi, 20 ianuarie 2011

Se zice că ce-i mort trebuie să rămână mort, iar ce-i trecut, trebuie să rămână trecut, sau măcar să se prefacă, să joace cât mai bine rolul care i se cuvine, ca să-și adune de pe unde poate, fani. Ne-am bătut cu o groază de monștrii mereu, și i-am amuțit pe cei mai mulți dintre ei, i-am bătut cu lanțuri până n-au mai suflat, i-am înjunghiat cu țăruși de lemn și i-am băgat sub pat. De-acolo, se aude noaptea cum le ghiorăie mațele. N-au mai mâncat nimic demult, pentru că am reușit oarecum să trecem peste nerozia lor. Dar se-aude..și se-aude. Și câteodată se și simte un râs înfundat.

Theo a fost pe fază bine de tot cu leapșa asta. Amintirile..care-i chinuiau pe wannabe-ii de la 3(și-un sfert) Sud-Vest au făcut obiectul unui "moment de sinceritate" ca-ntre prieteni vechi și noi zilele trecute, la o cafea. Na, că m-a nimerit. N-am să zic de monștrii, pentru că dacă le dau prea mare importanță, o să se umfle-n pene prea tare.

De ce să-mi aduc eu aminte astfel încât să nu trezesc vreun monstru care-mi dormitează sub pat…?

1.De vremea când m-am îndrăgostit iremediabil de Mystery Car și de blondul hippiot Shaggy. Eram mică tare, și mult mai țăcănită decât sunt acuma, și pe la 8-9 seara, era un fel de tradiție să mă ghemuiesc în fotoliul vechi din colțul camerei, cu veioza aprinsă și șalul maică-mii în dungi duhnind a parfum, cu o cană mare de cafea cu lapte lângă mine (vedeți, de-aici a pornit buba..) și să deschid televizorul pe unul din puținele canale care prindeau atunci – mega-magicul Cartoon Network. Începea genericul de la Scooby, devenit mai apoi Șcubi (cu i accentuat). Se auzea fulgerul ăla sinistrul, ieșeau liliecii și se arăta în prim-plan castelul bântuit. Se aprindeau farurile camionetei și aventura începea. Aventura mea de copil. În joacă, eu mereu trebuia să fiu Daphne, chestie care mă enerva teribil – nimeni nu înțelegea că Velma se ținea cel mai mult după Shaggy!



2. Ca să rămânem în zona comico-sinistrului, corazonul mă lasă să răscolesc și seara de august când mătuși-mea ne-a scos la un foc și un porumb copt. Pe la 9, avea părul lung și neted. Pe la 10 uitase mai toată lumea de ea – bârfe, glume, lichide ajutătoare, porumbul celebru de care nu se atingea nimeni, pentru că-l făcuse unchi-meu scrum, eu și cel mai bun prieten din copilărie, Lau, dispăruți de pe peluză. Când ești copil și fugi de bezmetic prin toate cotloanele știute (și neștiute), nu-ți dai seama că te-ai pierdut decât când te ia maică-ta la palme, după regăsire. Nici prin cap nu-mi trăsnea că lumea mă caută. După vreo 2 ore în care lumea-și dăduse afară amigdalele strigându-mă, după seria de palme primită, după ce mătuși-mea a decis să mute "petrecerea nocturnă" pe strada unde mă găsise, a venit și fatidica oră 1. Abia ne vedeam, focul rămăsese în curte. Porumbul, nimeni nu mai știa pe unde-i. maică-mea se liniștise. Și… urlă, zbiară, trântește, se agită, dă din mâini ca o apucată – mătuși-mea – zbiară iar, flutură degetele cu repeziciunea unei elice de elicopter și-și scoate..un liliac din părul încâlcit.

3. Dormitul în mașină când niciun hotel n-are camere libere și te-ai săturat de mansarde vechi de "pensiuni" pline de mucegai. N-ai habar pe ce drum te afli, te trezești într-o beznă generală și te-ntrebi cât mai e până dimineață, pentru că nu îndrăznești să faci lumină și zgomot căutându-ți telefonul – mai dorm și alții prin jur. E semnul unei excursii ratate? Probabil. Mie mereu mi-a plăcut.
    4. Duminicile la teatru, fularele mamei, parfumurile mamei, tocurile ei care se auzeau pe scara blocului când venea de la școală, primul telefon – armă albă, briceagul de la tata pe care l-am pierdut vara asta, tabloul cu ielele, mare, pe care nu ne lăsa bunica să-l atingem, liceul, atestatul despre rockul franțuzesc și mutra dirigăi la aflarea subiectului, mutra mea la vederea celorlalți în ținută "oficială", în opoziție cu mine, îmbrăcată "hippie-haos-power", colegii, alura de "far din Alexandria" în poza de buletin, State și proiectele la română, de toate mi-aduc aminte cu drag, dar nu le ating prea tare, că s-ar putea să se trezească.
      Ce-i trecut, trecut trebuie să rămână, foarte bătut în cuie și foarte departe, nu cumva să se dezmeticească monștrii de sub pat..sau scheletele din dulap, cum spun englezii.

       

      Eu și Bob la o cafea

      duminică, 16 ianuarie 2011

      Sistemul de operare al Marelui Bob lasă de dorit. Tipul își instalează tot felul de prostii, pentru că face parte din categoria oamenilor care nu pot respira în liniște pe o jucărie nouă fără s-o vadă customizată până-n dinți, blindată din toate părțile, cu o armură mai lucitoare decât falanga macedoneană. E, de la toate prostiile astea, OS-ul crapă, logic. Wrong Turn, mare Bob, te pricepi să dai greș în toate.
      Așa ai dat greș și cu mine. Mi-ai oferit credit, ai crezut că sunt în stare să nu ajung la un..ecran negru, că pot să mă abțin, măcar o dată în viață. Greșit. Trebuia să mă scoți la o cafea, undeva, în văzul lumii, ca să fii sigur că nu reacționez urât (măcar din sentimentul că sunt privită de zeci de ochi avizi de bârfe), și acolo să-mi ții un fel de morală.
      Să mă întrebi: ”Băi, țăcănito, la ce ții tu mai mult în viața asta a ta? Oameni, case, mașini, nu contează, înșiră și tu acolo 3-4 chestii pe care le iubești mai presus de tine”. E, și eu probabil aș fi terminat nesul, aș mai fi cerut unul, și-aș fi început să povestesc: ”Ceașca, chitara, mama, tata, prieteni…mă rog, chestiile pe care toată lumea ți le zice când se lovește de o situație de gen..și-n plus, o suită de elemente specifice mie (adică genul ăla de lucruri pe care, dacă le vezi, te gândești instantaneu la persoana care le îndrăgește cel mai tare. Uite, de exemplu, când vezi o cămașă albastră într-un magazin, te gândești la cutare Maria, pentru că ea poartă cel mai des așa ceva.  În fine…”.
      Și-atunci, băi, Bob Le Grand, tu ar fi trebuit să-ți aprinzi o țigară, să te apleci spre mine, cu coatele pe masă și să-mi spui: ”Din momentul ăsta, dacă te mai atingi de astea, te frigi”.
      ”HA-HA”! Fix așa aș fi izbucnit, probabil, fără să-mi pese că se zgâiește lumea la mine, și-n inconștiența mea, aș fi încercat să testez imitația de amenințare. Și ia ghici..atât de tare mi-ar fi plăcut să mă frig!

      Verde

      joi, 13 ianuarie 2011

      … și Trouble, Dihania.

      Se pregătește colonizarea planetei Marte. E dimineață, știu, n-am băut nimic. Ar fi fost chiar grav să încep ziua aberând sub influența…unor substanțe mai mult sau mai puțin ortodoxe. De fapt, eu de obicei nu beau, am niște "sechele" de la o gașcă de așa-ziși vecini de scară de acum mai bine de 10 ani. Niște cretini. S-au îmbătat așa de rău într-o zi, c-au dat foc la apartament. Până la urmă au murit amândoi. Aveau un copil, o fetiță. A rămas pe la bunici, cred. N-am mai auzit nimic de ea de foarte mult timp.

      În orice caz, așa se zice pe la știri – în aproximativ 20 de ani vom coloniza planeta roșie. Eu o să atunci în jur de 40 de ani și, sper, mai multă minte decât am acum. Poate n-o să mă mai urmărească peste tot dihania asta neagră și păroasă, pe numele ei Trouble. E o găselniță nouă. Am început în ultimul timp să vorbesc foarte mult cu mine. Nu mă înțeleg, dar e o chestie bună pentru exersarea autocontrolului. Vreau să văd cât de tare pot să mă autoenervez și să mă abțin de la a-mi trage o palmă. Știu, s-ar rezolva mai repede dacă aș lovi oglinda, dar cică-i ghinion. S-ar putea sparge, și atunci mi-ar cauza vreo 7 ani de probleme. Cred că maică-mea a spart vreo 15 000 de oglinzi înainte să mă nască, și când am apărut în sfârșit, mi-a mai pasat mie din ghinioane, ca să nu fie cu totul și cu totul egoistă. Așa se explică Dihania pe care-o car peste tot.

      În 20 de ani, poate s-o mai îmblânzi. În 20 de ani, o să trecem și noi de partea introductivă, nu? Durează mult până înveți să fii tu însuți cu cineva, dar dacă acel cineva e destul de deschis, și destul de priceput în a te detașa, poate dura mai puțin. Cine știe ce se poate întâmpla în atâta timp?

      Cică au murit ciori. Cârduri de ciori. Unde-i Hitchcock să le vadă? Unde-s tipii care se ocupau de Flash Forward? Le-a dat la știri acum câteva zile. Sau ieri? De la un timp nu mai știu unde se termină ieri și unde începe mâine. Caut azi pe la mijloc, și găsesc rămășițe din amândouă. Mai sunt unii care cred că azi e de fapt un nou mâine. O lume nouă care se deschide, independentă de ce-a fost ieri. Ieri e istorie. Azi, e istoria nescrisă. Mi-ar fi milă s-o scrie cineva. Ar părea consumată. Îmi place varianta asta – o lume nouă, imparțială, amnezică, nerăbdătoare, și Dihania mea pe lângă… we couldn't get much higher. Natural, vorbind, fără adaosuri sintetice. E cea mai bună variantă, să deraiezi involuntar pe lângă o temă dată, și tu, și el.

      20 de ani par cumva SF. Ce-o mai însemna și SF-ul atunci?! Nici dinții pieptenului nu pot să domolească freza Dihaniei mele. Trouble începe să te cunoască, știe că acum zâmbesc după mult timp în care mai aveam puțin și învățam să fabric cocktailuri Molotov de nervi. Light my fire. Acum, până nu-mi pierd răbdarea. Peste 20 de ani, probabil o să fim plictisiți de noi, acum suntem începători. Trouble mi-a dat verde.

      Drept înainte

      duminică, 9 ianuarie 2011

      E aiurea când plouă iarna. Toată noaptea mi s-a părut că plouă, dar era doar zăpada care se topea de pe acoperișul blocului. Ieri, era încă frig și pe la ferestre mai atârnau încă țurțuri din gheața trecută. Playerul din mașină era încă blocat pe Europa FM și tipul de la radio spunea că temperatura va crește până pe la 12 grade în sud. Well, eu stau în sud. Sud-est, dat e "pe lângă", deci, ar fi trebuit măcar să se încălzească cu vreo..5 grade? Media, cel puțin. Nici 0, nici 12, 5 jumate, poate. 6? Nu, ieri a rămas totuși rece.

      Să-mi doresc să se încălzească?

      Dacă mai fuge mult mercurul, o să plouă de-a binelea. O să se amestece, probabil, zăpada cu apa proaspătă de ploaie. O să se facă urât. O să fie noroi și mizerie pe străzi, și niște nori scârboși. Am dispoziție pentru Oasis și-o carte bună. E ciudat cum recidivăm de fiecare dată, dar până la urmă, asta-i legea firii. Ne forțăm să ieșim din zăpada făcută bocnă în jurul nostru și promitem firii noastre că n-o să mai trecem iar de la căldură la frig. Pentru asta, ar trebui să nu mai trecem nici prin căldură, să rămânem undeva într-un timp suspendat, într-un spațiu de frontieră, unul hibrid. Dar nu ne putem abține, nu? Sigur că nu.

      Azi sunt cuminte. Nici hârtia nu mă crede.

      Oamenii au necazuri mari. Oamenii mor. Alții rămân în viață să-i jelească, să se chinuie, și apoi să se vindece. Oamenii cad bolnavi. Se străduiesc să nu supere pe alții cu durerea lor, se simt o povară. Ar vrea să-și vadă apropiații bucurându-se de toate problemele cu care ei nu se vor mai lupta. E o bucurie și asta. Până la urmă, durerea ne amintește că trăim. Extremele și pastilele de mijloc, fără de care n-ar fi extreme, liniștea în care îți auzi propriul suflet. Durerea și fericirea. Și lucrurile plăcute din fiecare dimineață. Din fiecare duș cu apă nici caldă, nici rece, în care nu pot să nu mă gândesc la ce-am greșit și la ce voi greși, la ce voi repara, ca nevasta lui Mister Muscolo. Râd. N-am decât 43 de kile. Dacă aș sta la duș toată ziua, m-aș gândi continuu. Așa, sunt puține clipele în care chiar gândesc înainte să dau cu coarnele înainte. That`s me.

      Eu mă ocup de impulsuri, de spontan. Suntem specializați. Titirezul se învârte, sau nu? Dă semne de oboseală. Eu mă învârt mereu. Acum ceva timp, îmi spuneau Duracell, RedBull…cum apucau. Poate am obosit între timp, pentru că nu mai simt efortul. De fapt, nu știu dacă l-am simțit vreodată. Mi-a plăcut și-mi place. Așa am trăit. Așa am simțit că trăiesc. Așa am avut garanția că nu mă descompun, fără să mă uit în oglindă sau să-mi verific respirație pe sticla ferestrei.

      Da, cred c-am să plec din nou. Dacă ajung la gheață, îmi pun patinele și râd de ea. Atât.

      Greșeli și pereți

      miercuri, 5 ianuarie 2011

      Lucrurile normale sunt lucrurile pe care le face majoritatea, involuntar sau nu, sunt materializări ale unor norme, reguli, chestii care de multe ori nu se găsesc scrise în nicio antologie, dar pe care toată lumea le știe și de multe ori, le respectă. De-asta sunt normale. Mie nu mi-a păsat niciodată de regulile respectate de ”toată lumea”. Nu mi-am luat ciocate pentru că avea ”toată lumea”, nu mi-am luat nici geantă de mușama pentru că ”are toată lumea”, de fapt, nu mi-am luat mai nimic pentru că ”așa se poartă”. Așa că n-o să mă întreb nici acum dacă e normal să te dai cu capul de același perete de două ori, deși știi c-o să doară.
      Am așa, o vagă bănuială, că fiecare om are câte-un perete de care se dă cu capul ăghen and ăghen, doar că diferă culoarea sau, după caz, tapetul. Asta, probabil, mă apropie de normalitate. Am și indicii – era un nene acum câțiva ani, James Blunt parcă-l chema, care cânta pe o melodie miorlăită câteva cuvinte.. legate de peretele meu: ”I'm not calling for a second chance / I'm screaming at the top of my voice / Give me reason, but don't give me choice /Cause I'll just make the same mistake again.
      Probabil, e ceva în structura mea care mă ghidează involuntar către genul acesta de lucruri, ”me dirige vers..”, cum spun franțuzii, ceva genetic, sau ceva inovat de mine însămi, care mă definește în comportament și alegeri. E o nebunie. Opusul, mi-ar fi imposibil. Ar fi ca și cum i s-ar cere unui informatician să picteze. Poate i-ar ieși ceva, dar cu greu. Mai plauzibil ar fi să nu-i iasă nimic, pentru că, nu-i așa, cu toții suntem specializați într-un anumit domeniu, și ne-ar veni anapoda rău să excelăm într-un altul, eventual unul diametral opus celui dintâi.
      ”Hurt people hurt people”. Nu știu dac-o știți, n-o căutați prin minte. Am întâlnit-o aseară, într-un film bun, luat drept prost, pentru că nu i s-a găsit categoria în care să fie integrat. Poate o să se inventeze o ”chestie”, ca turbinca lui Ivan din povestea lui Creangă, în care să se arunce toate filmele care nu se potrivesc în altă parte. E vorba de Greenberg, cu Ben Stiller. E un fel de comedie dramatică. Nu-l recomand, nu-i o capodoperă, dar e full de muzică bună și de replici de gen. Cred că de-asta i-a plăcut lui Tarantino, cuvintele sunt exact pe stilul lui. Și bineînțeles, jocul lui Stiller, căruia nu-i cade deloc rău o partitură ca asta, mai serioasă decât cele cu care ne-a obișnuit. Mi s-a părut că-i recunosc personajul. Da..caracterul. l-am cunoscut bine într-un timp. Acum prefer să cred că m-am detașat de el, deși, aici vine partea în care reiau incipitul – same mistake, same wall?
      Cred că am nevoie de un ceas deșteptător, sau un titirez, ca-n Inception. Nu contează că mă trezesc ”neîntrebată” pe la 4 dimineața, vreau să fiu sigură de un lucru, cel puțin – că sunt trează. Poate atunci am visat. Poate acum m-am trezit, și nu mai intru în același perete.
      Pace! 

      Random 3

      duminică, 2 ianuarie 2011

      3. Bun venit, 2011! Nu știu de ce mi se pare că intrăm cu toții într-un soi de film SF când văd că se-adună atâtea cifre la 2000. Am sentimentul acesta de câțiva ani, de când ne obliga profa de mate să cumpărăm și să rezolvăm de pe-o zi pe alta celebrele culegeri Mate 2000 +. E, la început, a fost mai decent. Era +2, +3…dar pe urmă s-a îngroșat gluma. Bine c-am scăpat de mateoftică…

      8. Că tot veni vorba de filme SF, și în general, de filme, tocmai s-a terminat un an nici slab, nici extrem de bun în domeniul filmelor. Am avut producții comerciale și mai puțin comerciale, continuări teribil de proaste ale unor filme teribil de bune (vezi Paranormal Activity 2 sau Open Season 3), remake-uri de toată jalea (l-ați killărit pe Freddy Kruger din copilăria mea și pentru asta n-am să vă iert! – râs malefic…), mulă minte sucită (Inception, Shutter Island, sunt doar cele mai celebre), sau adaptări (ne)reușite ale unor jocuri video faine (adică PoP). Să vedem lista cu nominalizările la Oscar și câștigătorii de la Globuri, deși cred că o surpriză de genul celei de anul trecut n-are șanse să se mai materializeze și acum. Mizez pe Black Swan, Shutter Island sau Inception…deși nici Social Network nu-i rău. Totuși, dacă Portman nu ia măcar o statuetă, fac urât. Pe cuvântul meu!
      11. Huidu a căzut și s-a ridicat. Asta pentru că he`s ”about to rock” and ”we salute you!”.

       14. Chestia mișto la un prieten foarte bun cu care vorbești după mult, mult timp, e că oricât de mare ar fi distanța, tot poți să vorbești cu el ca și cum n-ar fi plecat niciodată.

      43. Cât dracu` mai durează până termină lumea de întrebat ”ce-ai făcut de Revelion?”. Fuck it! N-am mâncat ca sparta, n-am intrat în comă alcoolică, n-am digerat kitschurile de la Tv, deci nu sunt interesantă. E interesant să te simți ca dracu, să te faci de râs în public, să dai din fund pe manele sau pe muzică de bătut cuie. Eu am stat la bârfă cu familia-una din ocaziile extrem de rare de a ne nimeri în toane bune și-n aceeași încăpere- și m-am simțit bine – banal!

      17. Pe 22, începe și la noi sesiunea. Puține examene, doar vreo 10-11.

      21. Zilele astea arăta pe la TV un foarte fericit pacient ajuns la spital în comă alcoolică. Comă știa c-o să facă, pentru că cei care nu se pot abține nu se pot nici schimba. La spital știa, de asemenea, c-o să ajungă, dar tot ce spera era să dea de același doctor care l-a zguduit bine și anul trecut, pentru că ”noi ne-nțelegem bine, bre…”. Asta ca să vedem că românul nu renunță niciodată la umor.

      45. Scursurile s-au refugiat la munte de sărbători. Mă mir cum nu s-a scufundat pământul cu ei, am fi avut și noi un eveniment cu care să ne mândrim în fața lumii. Un fel de Sodoma + Gomora în variantă românească, cu două-trei victime: marinelu`, The Reaper și blonda de la Cotroceni.

      76. Ne-am ales și piesa care ne va reprezenta la Duesseldorf, la  finala Eurovision 2011: copii de la Hotel FM, care cântă despre ce nasol (și aproape imposibil) e să schimbi lumea singur și despre câtă nevoie avem unii de alți, ca să reușim, totuși, să facem ceva. Adică tot un fel de pace+dragoste, dar în variantă 2011. Piesa nu sună rău de tot, dar nici o capodoperă nu e, așa că nimeni nu se înghesuie să dea un pronostic în legătură cu ceea ce se va întâmpla prin mai, la concursul ăl mare. Tipul țopăie și zâmbește. Cel puțin, în spate are chitare și pian, nu platane. Asta-i de bine. Pentru o piesă aleasă în noaptea de Revelion - ca la nimeni, frate!- când nimeni nu mai vedea clar la 2 centimetri în față, și nu mai auzea decât clopoței, nici nu puteam să mă aștept la mai mult.


      Și termin, ca de obicei, cu îndemnul:
      Pace!