Alergătură

Când cineva aleargă, e semn că vrea din toată inima să ajungă undeva, că se grăbeşte. E semn că judecata lui, sănătoasă sau nu, îi spune că acolo, îi va fi mai bine. Sau poate nici nu ştie unde vrea să ajungă. Poate doar aleargă ca să scape dintr-o temniţă unde îl mâncau dinţii de fier şi unde, când bătea vântul, ramurile copacilor îşi scuturau frunţele zimţate şi-i sfârâmau carnea. Atletul nostru aleargă spre orice altceva...spre orice, numai să nu mai trăiască disperarea şi groaza de ziua de mâine. Pentru că mâine, ştie sigur...mâine va fi la fel dacă rămâne. Şi mâine îi va fi tăiată carnea, şi mintea, şi sufletul. Şi mâine, şi poimâine.

Aşa că nu are de ales. Chiar dacă nu ştie încotro se îndreaptă, îşi asumă riscul. N-are cum să fie mai rău. Poate nici nu va ajunge undeva. Poate va alerga toată viaţa. Poate va îmbătrâni, poate îi va creşte barba lungă şi albă, poate şi vederea îi va slăbi, dar el nu se va opri din alergat. Va fi un biet moş, numai piele şi os, cu carnea amintindu-i de frunzele tăioase ca de o poveste de speriat copii. Toate i se vor părea prea îndepărtate, prea prăfuite, dar îi va rămâne reflexul de a alerga..şi într-un final, fuga îi va aminti scopul său, care nu va fi, aşa cum ne aşteptăm cu toţii, găsirea unei lumi mai bune, ci păstrarea speranţei.

Slash - Slash (2010)

Zilele trecute am dat peste albumul lui Slash. Nici să nu te gândeşti să întrebi „Care Slash?”, că ai de furcă cu mine! Albumul a ieşit prin aprilie, şi se pare că e prima producţie de studio în care chitaristul încerarcă şi altceva decât Guns sau Velvet Revolver. Totuşi, „altceva”-ul se referă doar la nişte clandestine piese în colaborare cu Fergie (da, surpriză! Şi nu, nu vă gândiţi că piesa la care mă refer aduce cu uşor dezamăgitoarea versiune a Paradise City, „scăpată” pe internet cu ceva timp în urmă), sau cu Adam Levine de la Maroon 5 (eu tot sceptică rămân în privinţa lui). 

Însă, greul albumului vine de la piesele cu deja legendarii Ozzy, Ozzy Osbourne (a sunat ca „Bond, James Bond”?) - Crucify the Dead,  şi Iggy Pop - We're All Gonna Die, sau cu  Dave Grohl -Watch This, şi mai vechea noastră cunoştinţă, Myles Kennedy (Alter Bridge) – Starlight şi Back From Cali.

Şi-acum c-am scăpat de „privirea generală”, să trecem la subiectivitate. Slash a demostrat de mii de ori că se descurcă imecabil ieşit de sub „tutela” lui Rose, care, în treacăt fie vorba, nu ne arată că stăpâneşte aceeaşi abilitate. Că tot veni vorba de Rose, „Chinese Democracy” mi-a părut un mare „mai bine nu!”. Albumul lui Slash, în schimb, care beneficiază de un nume extrem de inspirat – Slash! – e o probă de profesionalism de la un cap la altul. Omul cântă pentru că-i place, nu pentru că are o imagine de apărat (cum fac unii) şi noi îl ascultăm tot de-aia!

Albumul debutează cu Ghost, o piesă în colaborare cu Ian Astbury (pe care-l ştim de la The Cult, nu-i aşa?), un fel de „bun-venit” în lumea eliberării lui Slash, o piesă care aduce aminte de good old times, pe ritmuri clasice de rock’n’roll, adică exact ce ne place nouă.

 Pe urmă curg Crucify the Dead, cu Ozzy (mai încearcă cineva să-l comenteze pe Ozzy?) şi Beautiful Dangerous cu Fergie. Fergie, asta, cred că-şi roade unghiile de nervi că s-a lansat cu specimenele de la ...îmi scapă..trupa aia care prin 2000 ne cânta „Where is the love”, când vocea îi permitea să cânte ceva..decent. Fătuca face faţă destul de bine energiei chitaristului şi se adaptează cu brio personalităţii sale, deşi unii dintre noi remarcă scăpările de rapper-girl-wannabe-rockstar.

Back from Cali cu Myles Kennedy e una din preferatele mele. După piesa asta am înţeles motivele pentru care tipul cu pricina a fost remarcat şi de Page şi Plant. Piesa plesneşte de ritm şi voce, deşi eu aş fi schimbat un pic versurile – „Mama grab me by the feet/And just drag me home” – a-a, not for me!.

Promise, cu Chris Cornell, hipnotizează prin ritm, trezeşte prin cuvinte, te prinde fără să-ţi dai seama într-un fel de rollercoaster, din care ţi-ar părea rău să fii dat jos – „Promise me / You won't let them put out your fire”

By the Sword cu Andrew Stockdale şi Gotten (cu Adam Levine), integrate în vijelia colectivă, pot să pară un moment de linişte zgomotoasă, deşi Gotten mai poate dovedi şi un alt rol – să-i dovedească lui Levine că cel mai bine-i stă lângă ai lui colegi Maroonii.

Doctor Alibi, cu Lemmy Kilmeister (Motörhead) e exact ceea ce căutăm după piesa cu Levine. E uimitor să-ţi dai seama că Slash poate suna extraordinar lângă voci atât de diferite - răguşeala lui Lemmy se armonizează perfect cu strigătul corzilor sale şi ne pregăteşte pentru Watch this cu Dave Grohl (sincer, acuma, nu vă era dor de el?) şi Duff McKagan. A, reuniune de familie, isn’t that cute? Pariez că şi Axl gândeşte la fel.

Kid Rock intervine pe I Hold On  - nu, nu o transformă într-o „Sweet home, Alabama”, iar pe Nothing to Say, avem parte de prima prezenţă exotica de pe album,  M. Shadows – no offence, habar n-am cine-i tipul, dar se pricepe. Şi daca Slash l-a ales pentru piesa asta, înseamnă că ştie el ce ştie.

Starlight e botezată piesa la care ţin eu cel mai mult de pe albumul ăsta. E greu să diseci în cuvinte ceva ce-ţi place foarte tare, pentru că intervine viziunea subiectivă. Cert e că după piesa asta, nu pot să nu-i mulţumesc lui Slash că există şi că l-a ales pe Myles Kennedy să-i stea alături pe piesa asta – „Oh starlight/ don’t you cry we’re gonna find a place where we belong”. Versuri care te bagă în mormânt şi pe urmă te trezesc şi te trag de-acolo înapoi în lumină. Ce e asta dacă nu viaţa însăşi? Toate combinate cu un solo care emană „Slash” prin toţi porii, dacă pot spune aşa... Ar trebui să fie imnul meu.

Saint is a Sinner Too. Slash şi Rocco DeLuca (acuma vă dau voie să vă întrebaţi „cine-i ăla”). Piesa este genul de cântec din care n-ai vrea să te trezeşti. Calmă şi dură în acelaşi timp, e doar muzică, e Slash.

Albumul se termină optimist - We're All Gonna Die, da, e optimist, pentru că-i cu Iggy, bre...şi unde e Iggy e şi buna dispoziţie. Passenger-ul ne poatră prin piesă ca prin propriul teren, unde se simte el mai bine şi cum se simte el mai bine – „we’re all gonna die, so let’s get high”.

Totul se rezumă la o călătorie în care ţi se spun 14 poveşti aparent fără legătură între ele, 14 stări de spirit, 14 probe de preţuire a muzicii.

Să nu pleci, Jo. Partea 5. Ultima.

         Pe măsură ce înaintau în toamnă, vântul se făcea tot mai pişcător şi rece. Josephine îşi trase şosetele scurte în sus pe gambe. Buletinul de ştiri anunţa ora exactă – 19:00 p.m. – deşi ceasul din salonul de jos refuza să intre în rând cu ceasurile normale. Porcărie! Într-una din zilele astea, femeia avea de gând să coboare în centru şi să-şi ia un ceas electronic. Mick mânca puţin şi rar. În ultimele zile se făcuse tot mai slab şi tras la faţă. Parcă îmbătrânise cu cinci ani în două săptămâni. Patul improvizat la etaj din pături şi perne de împrumut de la părinţi nu-l mulţumea. Nu dormea decât foarte puţin pe noapte. Cu toate strădaniile soţiei, bărbatul nu făcea decât să fixeze găurile din lambriurile camerei ore în şir. Nopţile deveniseră o povară pentru amândoi. Singurele momente de linişte pe care Josephine le cunoştea în noua existenţă erau, deşi îi era jenă să recunoască, momentele de absentare ale lui Mick de acasă şi escapadele de la slujbă ale ofiţerului Jones. Vinovăţia începuse să-i tulbure femeii somnul.

• 
  
  -Ce gogoşi ţi-a mai vândut?
  Jones. Era vorba despre Jones. Mick vorbea molcom, sprijinit de peretele de sub scări.
  
• 
  
  -Ofiţerul nu-mi vinde gogoşi.
• 
  
  -Bine, ce ţi-a zis?
• 
  
  -Nimic.
• 
  
  -Nu-mi place când oamenii nu spun nimic într-o conversaţie.
• 
  
  -Mi-am dat seama. Poate Salma îţi spune mai multe.
• 
  
  -Salma ştie multe.
• 
  
  -Şi-i ia al naibii de mult timp să-ţi spună tot.
• 
  
  -Nu e vorba de mine. Suntem doar noi. Tu şi cu mine. Salma ştie multe.
    Deci, toată lumea ştia multe. Şi Jones, şi Salma. Şi mai nou, Mick.
  -Sunt convinsă. Poate...mai bine ne-am lua telefon. Dacă ţi-ai găsi de lucru, sigur. Dacă vine toamna, vremea s-ar strica. Pe-aici. Până am ajunge la poştă să dăm un telefon ar trece mult timp. Şi în plus, nu ştim la ce să ne aşteptăm...de la..hmm.. hoţi? Ăăă.. hoţi.

-Da, Josephine. Ar trebui să ne luăm unele măsuri de precauţie. 

Era un mic război câştigat. Mick spunea "da" telefonului. Îşi aminti de cartea de vizită a şefului departamentului de poliţie. Era un pas spre o garanţie a siguranţei.

• La ce te gândeşti, draga mea?
  Era rândul femeii să nu răspundă.
  
  
   
  *
  

           Aşternuturile în dezordinea de dimineaţă nu ascundeau capul ciufulit al lui Mick. Seara uitase fereastra deschisă, şi frigul aproape că îi paralizase picioarele. În mod ciudat, figul părea să-i sormonească în minte amintirea unui miros de cadavre de animale. Josephine îşi strânge genunchii la piept, făcându-se mai mică în pături, ca şi cum o suprafaţă ocupată cât mai puţin ar fi scutit-o de sentimentul mizeriei. Un junghi de durere suportabilă îi traversă braţele, adunându-se în încheieturi. Tânjea după apă curată.

           Imaginea salonului îi provocă impresia unui recent război. O spumă densă de praf alb, cârpe, un colţ plin cu cărămizi, iar în mijlocul încăperii, într-o roabă pe care femeia n-o recunoştea, băltea un mortar proaspăt cu care Mick blagoslovea cărămizile înainte să le proptească pe vecie în...faţa uşii! Două din ferestrele laterale fuseseră deja acoperite. Proptită de perete, rânjea o puşcă de vânătoare, procurată cine ştie de unde.

• 
  
  -Ce faci?!
   Bărbatul întoarse un cap alb în directia vorbelor.
  

         -Te iubesc, Josephine. Să nu pleci, Josephine.  Vorbele i se amestecau în gât. Nu vreau să ne despartă nimic, Josephine. Vom fi împreună. Mereu. Doar noi doi. Ştiu că suntem în pericol, chiar şi tu ai simţit-o. Draga mea, aseară mi-ai spus că vrei să cumpărăm un telefon, dar eu ţi-am pregătit o surpriză. O surpriză, Josephine. Aşa vom fi  mult mai în siguranţă.
            ...în siguranţă...

...în siguranţă...

...în siguranţă...

...în siguranţă...

           I se învârtea capul. Mick zidea uşa şi ferestrele ca să ţină la distanţă un pericol din afară, dar ea se uita cum singurii centimetri pătraţi de libertate i se întorceau împotrivă, sigilând-o în acelaşi spaţiu cu singurul pericol pe care putea acum să-l vadă clar – Mick. Se simţea privită din toate găurile din lambriuri, de pe ferestrele proaspăt orbite, de el. Degetele începuseră să-i danseze în beţia de nervi, până când carnea şi oasele începură să-i depăşească raţiunea. Zvâcind, mâna îşi croi drum către sacii de pulbere de ciment. Un pumn. Mai mare, mai mare. Mick îşi continua lucrul liniştit, absent, întors cu spatele.

Femeia se silea să vorbească, dar gâtul îşi golise rezerva de cuvinte.

- Spune. Îi văzu ochii teribil de sinceri. Firişoarele de ciment mai fin decât pudra de talc începuseră să-i curgă printre degete. Se apropie încet de el şi văzu cum fiinţa bărbatului tindea să se apropie la rândul său de ea cu o tandreţe ciudată. 

Ea văzu.

Dar el nu avea să se mai folosească de simţul văzului.

 

*

       - Ştiu că n-a fost vina ta. Cel care ne vrea răul ne pândeşte pe amândoi. Ne culege slăbiciunile. Se hrăneşte cu ele. Se bucură când ne întoarce unul împotriva altuia.

          Josephine stătea pe-o parte, ascunsă între aşternuturi. Nu îndrăznea să se întoarcă spre bărbatul ei. Ochii lui Mick îşi recăpătaseră parţial vederea. Vedea în ceaţă, dar putea distinge contururi vagi. Era prima oară când vorbea despre ceea ce i se întâmplase. Vorbea la fel de molcom şi liniar ca şi prima dată când scosese cele dintâi cuvinte de la venirea în Rexburg. Femeia îi adusese în repetate rânduri mâncarea la etaj, ca să nu mai fie nevoit să coboare scările. Niciodată nu-i privise chipul. Remuşcarea muşca din fiecare bucăţică a trupului ei.

• 
  
  -Ei mi-au spus că e doar începutul. M-au prevenit cu mult înainte. În serile când eram la Salma, noi vorbeam cu ei. 
  
• 
  
  -Cine?
  

        -Şoarecii.

        -Şoarecii. Acum îşi amintea clar! Avusese încheieturile mâinilor vinete zile în şir, nici acum nu se trecuseră de tot. Grămada de şoareci morţi pe care-i găsise în şifonierul din lemn din camera unde stătea exact acum. Mirosul de cadavre de animale care-o bântuise de atâta ori. îl trăise cu adevărat! Mick şi forţa lui – o cunoscuse! Îşi amintea acum limpede primele ore pe care le trăise în Rexburg. Apa ruginită. Femeia pe care-o întâlnise în ploaie, rezemată de gard, sub crengile brazilor, Salma, care o poftise în casa ei, vrând s-o servească cu cafea. Orele care i se păruseră minute. Vizitele lui Mick la Salma. El se schimbase. Dar dacă orele puteau să i se pară minute, ce o împiedica să nu vadă acum în bărbatul ei ceea ce vroia să vadă? Ceea ce credea că ar trebui să vadă? Era Mick al ei, Ares-ul ei, care făcuse totul pentru a o şti în siguranţă, care nu lăsase nicio zi să treacă fără să-i ceară să nu plece niciodată de lângă el. Nu era asta o dovadă a iubirii lui? Totuşi, ceva se schimbase, iar acel ceva se găsea în interiorul lor. Şi dacă nu era Mick, atunci..era ea! Cimentul zvârlit în ochii lui rupse o parte din sufletul ei.

• 
  
  -Poate ar trebui să-l chemăm pe ofiţerul Jones să ne asigure paza.
  -Jones era un nătărău, iubito. Salma m-a ajutat. A pus o vorbă pentru mine, ca să fie mutat în centru. Pentru el, e ca o avansare. Pentru noi, înseamnă linişte.

        Îl pierduse. Singurul om în care începuse să aibă o fărâmă de încredere. Nu ştiuse să-l aprecieze cât l-a avut. Acea Salma se îngrijise de toate. Dar pentru ce?

• 
  
  .-..sau pe şeful de post.
• 
  
  -Nimeni n-are ce căuta între noi.

         Se uită la el.

        Stătea în capul oaselor, cu puşca pregătită, îndreptată către uşă, gata să împuşte pe oricine va atenta la soarta ei, ca şi cum uşile şi ferestrele zidite n-ar fi fost de ajuns pentru a ţine duşmanul la dinstanţă. N-ar fi fost în stare să-l rănească din nou. Metamorfoza trebuie că se petrecuse în interiorul ei. Ea era de vină pentru tot. Era aşa de entuziasmat când cumpărase casa, iar ea nu ştiuse să fie alături de el, să se bucure de zâmbetul lui. Cât au putut să schimbe astea două săptămâni blestemate! Iată-l acum, pe jumătate orb, stând în întuneric şi pândind ca un vultur ramolit un eventual atentat la viaţa soţiei sale.

• 
  
  -Josephine...
  Femeia ieşi din aşternuturi şi făcu paşi pe podea.
  

• 
  
  -Sunt aici, Mick. Ei sunt aici. Au venit să ne despartă. Ai avut dreptate, Mick. Ştia că nu o vede. Ochii lui nu-şi reveniseră cu totul.
• 
  
  -Unde sunt, Jo?
• 
  
  -Intră în casă. Sunt cu sutele. Trec prin zid.
• 
  
  -Fereşte-te, Jo.
  Femeia se îndeptă cădre cadrul uşii, în bătaia puştii.
  
• 
  
  -Vin Mick. Vin.
  Îi auzi mişcările încărcând puşca.
  
• 
  
  -Acum, Mick!
  Glontele porni. Podeaua fu izbită de un corp inert de femeie palidă, cu cearcăne mari, cu părul castaniu, cu gâtul legat de-un şnur cu ghindă.
  
• 
  
  
  Josephine...
  Zgomotul glontelui îi răsuna încă în urechi. Părul îi era inundat de un lichid lipicios.
  
• 
  
  Josephine...
• 
  
  Josephine...
  Josephine...

 

*

        Corpurile a doi oameni fuseseră scoase în dimineaţa unei zile de toamnă din casa mare, abia cumpărată de pe drumul naţional ce străbătea Rexburgul. Femeia, îmbrăcată sumar, avea cutia craniană spartă în urma unei împuşcături la cap. Fruntea îi era năcleita de sange, dar senină. Murise împăcată. De gât îi atârna un şnur cu ghindă. Bărbatul murise la câteva minute după ea, spuneau legiştii aduşi din centru. Când îi închiseseră ochii, specialiştii observară o severă iritare la globii oculari.

         Nimeni nu venise să-i vadă pentru ultima dată. Cadavrele lor aveau să fie transportate la morgă, arse în crematoriu şi apoi închise în saci de plastic şi aruncaţi pe undeva, într-un loc pe care nimeni nu-l băga în seamă, la fel cum cucoanele bogate aruncă perechi de pantofi nepurtaţi după ce le trece moda. Nici măcar girofarul ambulanţei nu lumina ceaţa de dimineaţă.

         Peste drum, Clint McRoy, şeful departamentului de poliţie din Rexburg stătea proţăpit cu mâinile-n şold, mijindu-şi ochii la scenă ca la un ţânţar supărător. Lângă el, o femeie extrem de frumoasă, de 20-25 de ani, într-un tricou albastru decolorat, cu părul până la umeri, plesnind de sănătate, mesteca chewing-gum

• 
  
  -Ai cam exagerat, Salma.
  Femeia pufni în râs.
  
• 
  
  -Uită-te la tine. Eşti toată o splendoare.
• 
  
  -Ce pot să spun, am luat ce-a fost mai bun. 
• 
  
  -Da, fata aia a fost într-adevăr o apariţie pe cinste. Ţi-a făcut bine. Parcă ai talia mai suplă. 
• 
  
  -Fata ca fata, dar nici nu ştii ce suflet tânăr avea bărbatu-său.
• 
  
  -Eşti teribilă. Râse cu zgomot. Uite, legiştii s-au gândit c-ai vrea să păstrezi un suvenir.

          Şeful de post scoase din buzunar o pungă de plastic închisă ermetic în care dormea pentru vecie trupul unui şoarece.

Admitere + Să nu pleci, Jo. Partea 4

Am intrat. Aseară am aflat. Deci, începând de...mâine ( când mă voi duce să-mi depun diploma de bac ), sunt oficial studentă la Facultatea de Litere, Dunărea de Jos, specializarea română-franceză. La buget. Am terminat cu emoţiile, în sfârşit. Îmi făcusem o groază de griji, legate mai ales de actele de la dosar. Ştiţi, cum e, oricât de sigur ai fii pe tine, tot te apucă paranoia...spre disperarea apropiaţiilor.

Şi acum c-am terminat cu asta, să mai vedem o bucată din povestea Josephinei (şi nu numai a ei):

...

Mick stătea pe scări, în salonul gol. O fixă cu privirea de când intră. Întâlnindu-i ochii, Josephine fu posedată pentru un moment de impulsul de a-l îmbrăţişa, dar ceva o reţinu. Nu ştia exact ce. Ăsta era unul din mulţimea de lucruri pe care nu le ştia sau nu le mai ştia azi. Memoria părea că-i joacă feste. Şuviţele nepieptănate ale lui Mick se împineau să-i atingă umerii. Când îi crescuse părul aşa de lung? Ce se întâmplase peste noapte? Ce zi era azi, ce făcuse ieri? De unde avea semnele de la încheieturi? De ce o durea tot corpul?

• 
  
  O să fie nevoie să ne abonăm la maşina cu pâine. Ştia că vine dimineaţa maşina cu pâine. De unde ştia?
• 
  
  Oh, Jo, nu cred. Am aici tot ce am nevoie. Am nevoie de tine..lângă mine..
  Josephine ezită.
  
• 
  
  A..am vorbit cu şeful de post mai devreme. Land Rover-ul ofiţerului Jones i se zbătea în minte să-i intre în fiecare frază pe care-o spunea. A spus că s-ar putea să avem probleme cu gerurile...
  ...Mick refuza să-şi mişte privirea din ochii ei...
  
• 
  
  ... şi cu bursucii...hmm..
  ... presiunea aproape că o durea...
  
• 
  
  Animale fantastice, bursucii. La fel ca şi şoarecii. Ştii, Jo, ar trebui să te opreşti din când în când să auzi ce spun. Ai fi...surprinsă
  ...şoarecii – o imagine vagă i se aşeză între gânduri – grămezi de cadavre de şoareci, sânge, braţele ei întoarse la spate. Îşi strânge instinctiv braţele la piept. Închise ochii ca să-şi cureţe mintea. Bărbatul vorbea lapidar, cu grijă să nu-i scape cuvinte. Tinereţea şi jovialitatea lui de şase ani încoace o făcea altădată pe Josephine să simtă că putea sta la vorbă lângă el ore întregi. Îi sorbise cuvintele ca o tânără îndrăgostită, şase ani la rând, şi de fiecare dată se lăsa purtată fără obiecţie de gândurile lui, condusă, ca o regină a carnavalului de la Veneţia în gondola ghidată de regele ei. Acum, imaginile scârboase, aproape şterse din mintea ei o împiedicau să urce în gondolă. Şi totuşi, era Mick al ei.
  
• 
  
  Josephine, nu ştiu ce-aş face fără tine. Nu era cu totul conştientă că fraza îi fusese spusă de câteva secunde. sau reîntoarsă dintr-o întâmplare trecută. Se aşeză cuminte, pe treaptă, lâgă el.
• 
  
  Şi, ieri ai fost în oraş. Ar trebui să mai mergem. Poate găsim ceva de lucru.
• 
  
  Am dus nişte aşternuturi la etaj.
• 
  
  M-am gândit c-aş putea fi bonă pentru copiii vecinilor, dacă...aş putea merge să mă interesez...
• 
  
  E bună orientarea, spre nord, nu bate soarele în ferestre...
• 
  
  Şi tu ar trebui să încerci la secţia de poliţie, poate au nevoie de cineva care să răspundă la telefoane..
• 
  
  Şi iarna, nu bate vântul puternic, deci nu trebuie să izolăm..
• 
  
  N-au mulţi angajaţi, ar trebui să plătească bine, sau să plătească, cel puţin, ceva. Nu vom putea să stăm o veşnicie fără să plătim datoria la casă.
  • 
    
    Nu mă asculţi, Josephine.
• 
  
  Nu, tu nu mă asculţi, Mick! Îmi tot vorbeşti despre văgăuna asta pe care n-o suport de nicio culoare, despre cât de frumoasă e, şi bine aşezată, şi...veche! avem o groază de plătit pentru ea şi tu nu faci decât să stai pe trepte şi s-o admiri! Ţi-am spus că vreau să-mi găsesc de lucru! Şi tu ce faci? Îmi spui că-i orientată spre nord!
  Bărbatul întinse o mână caldă după umerii ei.
  
• 
  
  Îţi spun cât de mult aş vrea să stai lângă mine pentru totdeauna. Braţul lui fierbinte îi dogorea umerii. Josephine rămase spăşită. Nu trebuia să-l supere, doar era dovada iubirii lui.
• 
  
  Mick, ce e asta? Unde suntem? Nici nu ştiu ce zi e azi, sau cât e ceasul. Se temea de răspuns. Ştia că-i va răspunde cu o dulcegărie ca cele cu care o obişnuise până acum. Dar Mick nu răspunse.
  
   
  *
  
  În două săptămâni, Mick avusese ambiţia să mobileze întreaga casă cu câte-un covor dobândit de la maică-sa sau câte-o lampă de la magazinul de lucruri ieftine şi proaste pe care-l depistase în centru. Josephinei îi rămăsese misiunea de a curăţa casa, încât să fie cât de cât locuibilă. Ceasul din salonul de jos, singurul din casă, fusese fixat după ceasul Salmei, cu care bărbatul se împrietenise rapid, şi în compania căreia, probabil, petrecea ore întregi în timp ce nevastă-sa se lupta cu mizeria de şobolani. Era singurul lucru nou pe care-l aduseseră în dinozaur , dar cu toată noutatea lui, dacă nu-şi relaxa limbile în câte-o oră de repaus, seara, degeaba exista. Josephine avea mereu grijă să-l întoarcă, ghidându-se după ceasul emisiunilor de ştiri de la radio, deşi activitatea o irita îngrozitor.
  
  Dat fiind faptul că dumul din faţa casei era singura stradă care făcea legătura cu centrul oraşului, Land Rover-ul ofiţerului Jones se ivea în fiecare seară de la ferestrele dinozaurului, trăgând după el câte-o bere şi mult chef de vorbă. De la alcool sau pur şi simplu din firea entuziastă, cuvintele îi veneau fără epuizare. Aducea un aparat micuţ de radio la care asculta, stând împreună cu Josephine pe bordura străzii, ritmuri de conuntry şi rock, plângându-şi de milă pentru orice vârf de creion rupt de la serviciu.
  
  • 
    
    Cum se face că rezişti?
  • 
    
    Îndur. Tac. Mă fac că nu văd şi nu aud şi sper ca şi cei din jur să se poarte la fel.
• 
  
  Ciudate locuri. Ştii ce mi se pare ciudat? Josephine putea vorbi cu el în voie. Se simţea ca la începutul relaţiei cu Mick. Nu prea-mi mai aduc aminte nicic din ziua când am ajuns aici. Doar o chestie vagă legată de femeia de alături, Salma. Nici nu ştiu dacă o cheamă într-adevăr Salma. Şi şoareci morţi
  Ofiţerul Jones lăsă sticla jos şi-şi întoarse privirile spre brazi.
  
  • 
    
    Ai văzut deja şoareci?
  • 
    
    Cum adică deja?
  • 
    
    Nu contează.
  • 
    
    Nu contează? Nimic nu contează, nu? Ce ţi-e şi cu voi. Numai voi le ştiţi pe toate.
  Susurul de vânt de seară mătura praful străzii şi mişca crengile greoaie de brazi bătrâni.
  
  • 
    
    Ascultă-mă, miss Josephine. Orice ai face de acum încolo, să nu te împotriveşti.
  • 
    
    Ce vrea să-nsemne asta?
    Jones tăcu.
    
  • 
    
    Jones! Dacă e ceva ce ştii, ceva grav, ar trebui să-mi spui acum.
  • 
    
    Se întunecă.
  • 
    
    Cum? În ce sens?
    Ultima picătură din sticlă dispăru. Jones făcu un gest spre înalt cu sticla de bere.
    
  • 
    
    Se întunecă. Vine noaptea. N-ar trebui să fiu aici.
  Pentru a suta oară de când venise în Rexburg, Josephine se simţi oarecum exclusă dintr-un club al savanţilor, unde toată lumea beneficiază de un cod al comportamentului specific, la care ea nu are acces. Mai mult decât orice, o supăra atitudinea de conspiratori pe care o afişau veteranii orăşelului. Nu era decât un boboc nimerit într-o cuşcă de lei. Poate greşea, gândind aşa despre ofiţerul Jones. Era limpede că singura lui intenţie era să o ajute. Poate meseria nu-i permitea să-i spună mai multe. Totuşi, dacă lucrurile pe care le ştia erau atât de teribile încât îl determinaseră să-şi schimbe starea jovială, dacă erau lucruri de care orice nou-venit trebuia să se ferească, nu era mai bine să vorbească? Nu o împingea şi mai mult în pericol ascunzându-i ceea ce în mod normal ar fi fost obiectul interesului său?
  
  Să nu se împotrivească. Să nu se împotrivească la ce? vreo bandă de hoţi care cutreierau oraşul în lung şi-n lat căutând case locuite de femei solitare? Acum că Mick stătea mai mult pe la Salma, ea ar fi fost o ţintă sigură. Dar să nu se împotrivească unei tentative de furt ar fi fost o prostie. Josephine îşi aduse aminte de cartea de vizită primită de la şeful de post. Poate i-ar fi fost de folos cândva, într-o astfel de situaţie.
  
  • 
    
    Mai bine pleci.
    Jones măsura în continuare strada.
    
  • 
    
    Da.
  Scurt şi tacit. Cheile răsunară în contact şi Land Rover-ul trezi la viaţă praful de pe drum. Sticla de bere din care băuse se rotea de la dreapta la stânga pe pământ. În câteva clipe, îşi pierdea orice mişcare devenind la fel de amorţită ca întreg oraşul.
  
  Era a doua oară de când venise când simţea că trebuia să renunţe la visul ei – chiar era al ei – şi s-o apuce pe ce drum va vedea cu ochii, cât mai departe de aici. De ce pleca acum Jones? Era o chestiune care o privea doar pe ea? Copilării. Raţiunea îi spunea că era pe cale să cadă în capcana suspansului de doi bani specific filmelor ieftine de groază. Femeie căsătorită recent, proaspăt mutată într-o casă mare şi veche care scârţâie, oraş cu oameni bătrâni şi un tânăr poliţist care în loc s-o liniştească, o tulbură. Nu era asta reţeta câştigării audienţei pentru filmele proaste? Copilării. Fantezii. Trăia în lumea reală, unde casa zbiera după o curăţenie drastică şi unde aproape că uitase zia de când buzunarele rochiei nu mai cunoscuseră zumzăit de monede. Astea erau grijile ei!
  
  
   
  
   

Ştiri

       Acum câteva zile a plecat dintre noi Mădălina Manole. A fost un gest premeditat, o hotărâre luată în deplină cunoştinţă de cauză. Mulţi se chinuie s-o înţeleagă. Eu nu vreau s-o înţeleg. Pe Mădălina am văzut-o când eram foarte mică – vreo 3 ani. A fost primul meu concert. Nu mai ţin minte multe, m-au dus părinţii, mari amatori de muzică bună. Am ieşit din sală cu o casetă audio (casete erau pe-atunci!) cu autograful ei şi cu melodiile care m-au bântuit până acasă: "Te-am văzuuuut, mi-ai plăcut/ Ce rămâne de făcuuut?" şi "Fată dragă, nu fii tristă/Fiindcă e păcat!". N-am putut să nu mă simt dărâmată zilele astea din cauza veştii şi a atitudinii mass-media de a diseca orice amănunt care nu pare la locul lui din viaţa artistei, doar pentru audienţă. Mi se pare o mare prostie părerea colectivă: "părea atât de fericită!". Toţi părem fericiţi pentru alţii, chiar şi când trecem prin depresii, momente grele, necazuri de orice ordin, pentru să nu putem să izbucnim în plâns în faţa oricărui cunoscut, ca să-şi dea seama că nu totul e roz. Cu toţii avem ceva pe suflet, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne arâtăm suferinţa. Unii trec mai uşor peste chin, alţii nu.

         E vorba de alegeri, tragice sau nu, e vorba de aşteptările fiecăruia, de firea noastră.

         Mădălina nu trebuie judecată, nu trebuie să ne întrebăm ce s-a petrecut în sufletul ei, nimeni n-are dreptul să facă asta. Ea e vie pentru mine, şi pentru toţi cei care au iubit-o.

         ...

        Azi-dimineaţă m-am trezit în..urlete de om muşcat de câini! Momentele alea, cât bărbatul striga după ajutor şi nu se arăta nimeni – nimeni! – în afară de noi, cei care ne uitam de la ferestre să vedem măcelul, mi s-au părut ore întregi. Ştiu cum e să fii tăbărât de câini, ştiu cum e să fii muşcat..şi ştiu cum e să fii bombardat de injecţii – atunci se făceau 12 injecţii, nu una!, şi alea ori în burtă, ori în fund (deci nu era tocmai plăcut) – şi mă întreb cum naiba mai pot apăra babetele snoabe haitele de câini comunitari în faţa hingherilor! Înţele, îţi place, ia-l acasă! Ţine-l la curte! Dă-i de mâncare, pupă-l în bot, nu mă interesează, dar nu-i aduna pe toţi (pe puţin 15, fără să punem la socoteală şi puii !) în faţa blocului meu, nu-mi spurca fostul loc de joacă din copilărie cu pături îmbibate de purici şi de "alte spurcăciuni" ca să-ţi stea javra confortabil! M-am certat de sute de ori cu astfel de specimene şi nu cred că au vreun remediu.

         Mai că nu-mi venea să mai ies azi afară după ce-am văzut la prima oră din zi...

...

         Şi ca să nu ne îngropăm de tot în tragedii, maică-mea s-a luat de veioza mea de pe desktop, aşa că mi-am luat altă veioză..şi un aparat de radio cu ocazia asta. Acum, desktopul meu arată aşa:

Să nu pleci, Jo. Partea 3

    Într-adevăr, Nissanul era parcat în faţa dinozaurului.
    - Ce naiba..
    Josephine alergă spre dinozaur. Se aştepta să-şi simtă tălpile picioarelor călcând pe gazonul umed al Salmei, dar iarba era la fel de uscată ca o mumie egipteană. Dacă Salma avea într-adevăr dreptate şi adormise peste noapte? Totul i s-a părut că se derula aşa de repede de când venise în Idaho, dar de aici şi până a pierde o noapte fără să ştie era cale lungă. Cât s-o fi îngrijorat Mick în lipsa ei. Urcă grăbită scările care scârţâiră sub greutatea ei. La etaj, ghici prin semiîntuneric spatele lui Mick în camera destinată dormitorului. Bărbatul stătea aşejat pe podeaua prăfuită, în faţa şifonierului din lemn masiv.

    -Mick...
    -Taci! Mick vorbea cu voce înceată, ca şi cum s-ar fi ferit să trezească vreun duh somnoros închis în vreo lampă celebră.
    -Ce-i? Fata îşi domoli vocea ajungând la acelaşi nivel cu el. Ce e?
    -Nu le întrerupe povestea...
    -Ce poveste? Cui..
    -De ce-ai plecat, Jo? Mick vorbea cu voce înceată, parcă hipnotizat
    -Ce faci acolo, Mick?
    -Mi-au spus c-o să pleci. Da, mi-au spus multe... Mi-au spus lucruri teribile. Suntem în pericol, Jo. Vor să ne despartă, vor să pleci. Da, ei vor să pleci. Şi tu îi asculţi, şi pleci, Jo, pleci. Să fie oare adevărat că vrei să...mă părăseşti?
    -Mick, ce spui? Salma locuieşte alături. M-a luat la o cafea. Am ieşit... Jo se dăduse la o parte, să vadă obiectul fascinaţiei lui Mick. Bărbatul îşi plimba degetele printre cadavrele de şoareci proaspăt ieşite la lumină din şifonier.
   -Mick dă-te de-acolo! Îşi simţi zvâcnirile inimii mai aproape de beregată ca oricând şi mâna îi urcă sprintenă la obraji. Mirosul de rugină de pe degete îi aminti de murdăria chiuvetei şi de scena pe care-o văzuse ziua precedentă. Rochia nu mai avea un loc curat pe care să-şi şteargă imaginile din minte.
   -De ce să plec, Jo, ţi-e frică? Ţi-e frică de ce-mi vor spune. O, da, ei ştiu multe...şi le ştii şi tu.         Bărbatul se ridică de pe jos şi îşi îndreptă spatele spre femeia lui, proprietatea lui... Mick îşi târâi greoi picioarele pe podea suflând greoi, dilatându-şi nările pe ritmul respiraţiei forţate. Faţa i se schimonosise de o mânie inexplicabilă şi într-un gest rapid smuci mâna femeii de la gât şi-o izbi de uşa de lemn. Josephine icni şi închise ochii. Nu voia să-l vadă aşa, el nu era Mick al ei, Ares-ul ei uşor nepieptănat cu vise de copil. Bărbatul din faţa ei se transforma rapid din fiinţă omenească în monstru cu chip uman. Degetele lui se încleştară puternic pe gâtul ei şi fata îi ghici dinţii scrâşnind.
     -Nu-i aşa că nu vrei să mă părăseşti? O ţinu de mâini şi-i împinse trupul în faţa şoarecilor morţi din faţa şifonierului. Jo căzu în genunchi. Braţele întoarse la spate trimiţeau o presiune inumană pe umeri. Spune-le! Priveşte-i şi spune-le că nu mai pleci de lângă mine!
     -Ce era ceea ce stătea cu ea în cameră? Ce-i cerea acum să vorbească cu nişte şoareci morţi? Toată puterea lui era rapid dirijată spre degetele strânse cleşti şi împinse în carnea ei. Tremura din toate încheieturile.
    -Nu. nu mai plec..
     Muşcăturile frigului îi atinse din nou picioarele şi urcau în sus pe trupul ei, peste sâni, pe gât, trecându-i de obraji , amestecându-se cu sudoarea fierbinte de pe frunte. Gâtul adunase într-însul toate posibilele cuvinte şi strigăte după ajutor, lăsând muşchilor feţei ca singură posibilitate de acţiune, mişcarea în van a buzelor, în timp de nările se strângeau în deznădejde încercând să împiedice putoarea de cadavru să-i pătrundă în fiinţă.
    O clipă fu de-ajuns ca braţele să-i fie eliberate. Slăbirea strânsorii, scârţâitul parchetului şi zgomotul uşii trântite înapoi în toc indicau că bărbatul plecase. Subit.
    -Epuizată, Josephine închise ochi.

                                                                        *

      Peretele cu şifonierul găzduia o fereastră zgârcită pe care se vedea afară un soare bolnav de asfinţit. Capul femeii aştepta nemişcat pe podeaua murdară, anexat într-o poziţie imposibilă de un păpuşar neexperimentat, între bucăţi moarte de şobolani. Zumzăitul tensiunii arteriale îi brăzda urechile şi-i zvâcnea în vena de pe gât şi în încheieturile subţiri ale mâinilor. Privi în jos. Rochia de pânză topită şi şnurul cu ghindă îi atârna încă de gât. Cât trecuse? O noapte? Două? Timpul, îi măsura de la.. ziua de ieri? Ce se întâmplase ieri? Probabil că fusese prea obosită să mai improvizez un pat sau să mai cureţe cumva camera şi aţipise pe jos. Totuşi, să fi fost atât de obosită încât să se prăbuşească printre şoareci morţi? O fi fost de la cafeaua femeii de alături, cum o chema?... Dar stai, nu băuse cafea. Imaginile i se derulau în minte ca nişte cadre lipite aiurea pe un film.

       Se întâmplă câteodată ca viaţa să te poarte în văgăuni hidoase, şi să nu poţi să te împotriveşti voinţei tale, a soartei sau a persoanelor dragi care te împing cu degetul de la spate de a ajunge acolo unde o parte din tine îţi spune că nu-ţi va fi bine. Îţi trebuie doar câteva minute de stare de inconştienţă dulce, de ieşire din spaţiul cotidian, profanat de toţi, şi de retragere înăuntrul tău. Trebuie o scurtă scufundare în cândurile neconştientizate în stare normală, de plonjare în propriul necunoscut. Dacă ai noroc, vei da peste abisuri negre şi goale, care nu te mai pot atinge, nu-ţi mai pot provoca nicio tulburare. Dacă soarta te-a bătutut pe spate cu douăzeci de curele subţiri din piele când erai mic şi plângeai înfundat în leagăn după mama, înseamnă că ai fost marcat pe viaţă, şi nici afundarea în puful propriului inconştient nu te mai poate ocroti. S-ar putea chiar să începi să vezi frânturi de evenimente care chiar ţi s-au întâmplat. Unele dintre ele, mai recent decât par. Mai recente, sau mai îndepărtate, cine mai ştie?! În fond, ce e timpul dacă nu propria percepţie asupra trecerii vieţii, asupra îmbătrânirii, asupra multitudinii de acţiuni cărora le suntem deschişi? Dacă am îmbătrâni mai greu, dacă am face pe stradă trei paşi în loc de unul în drumul nostru, timpul ne-ar părea mai dilatat, ar curge mai greu. Poate atunci nu ne-am mai speria de moarte. Poate, dimpotrivă, am aştepta-o ca pe o eliberare, cu sufletul la gură. Sunt tipuri şi tipuri de oameni, sunt o mulţime de fiinţe diferite, inedite, speciale, ciudate. Unora, instinctul de conservare şi sufletul simplu de pui al soartei le va dicta o nemăsurabilă poftă de a ţine cu dinţii de firul de lumină care le-a mai rămas şi ar face orice ca să-l mai întindă, măcar cu câţiva centimetri.

     În casă trona liniştea. Mick nu se vedea pe nicăieri, deşi Nissanul era parcat cuminte la locul lui, în faţă. Josephine se aplecă şi se uită lung, pe geam, la interiorul maşinii. Nu ştiu de ce, dar un impuls de moment îi spuse să caute cheile şi s-o pornească departe. Dar era o prostie. Locul doar avea un aer vechi, dar tocmai asta îi stârnea farmecul şi atracţia. Şi în plus, de ce să dea cu piciorul unei şanse în care investise mai mult decât putea duce orice femeie tânără, şi în care îşi pusese atâtea speranţe, alături de el, de Ares-ul ei?
     De pe volanul maşinii, privirea îi căzu pe propria mână. Încheietura plesnea de-o culoare vânătă, şi în mod ciudat, şi cealaltă era încrustată cu un şănţuleţ asemănător. Caraghios. Nu i se întâmplase niciodată să nu ştie de unde-şi face rost de vânătăi. Probabil vreo brăţară mai încăpăţânată.
     Se opri pentru un moment şi ascultă liniştea satului. Nicio pasăre nu-şi exersa vocalizele. Brazii se ţineau ţepeni, proptiţi în pămâtul uscat. Sus, peste vârfurile lor, înaltul rămăsese colorat în aceeaşi nuanţă pe care şi-o amintea de la venirea ei pe domeniu, aproape la fel de ştes şi spălăcit ca nisipul. Numai el avea puterea de a sfida peisajul tern în care pământul şi cerul se confundau în aceeaşi nuanţă – gazonul Salmei, mai verde, mai tânăr, mai proaspăt şi mai sprinten decât ştiuse el să fie până acum.

     La capătul drumului spre ieşirea din complexul de apartamente Village, Rexburg, stătea proţăpit motto-ul lor: "A Progressive Village with Traditional Values". Bine, cu valorile tradiţionale avusese contact, chiar dacă ele se concretizau doar prin praf şi maro-spălăcit. Probabil, era un praf de tradiţie.

   -Frumos, nu?
   -Pan..carta?
  -Nu le ai cu literatura, domnişoară, ha? Un om cu figura puţin turtită şi plată, trecut de jumătatea decentă a vieţii, îndesat, îmbrăcat într-un sacou ponosit, cu o pălărie de culoarea nisipului, se balansa pe picioare lână o bicicletă cu semnalmente ce indicau că avea în cârcă cam acelaşi număr de ani ca şi proprietarul. Omul zâmbi blând pe sub mustaţă.
   -McRoy. Clint. Şeful departamentului de poliţie.
   -Oh, bună ziua.
   -Nu-i nevoie să vă simţiţi jenată. Vedeţi dumneavoastră, Rexburg e un orăşel cât se poate de mic şi liniştit, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, aşa că nu-i nevoie să mai port şi semne distinctive. Totuşi, am ecuson şi steluţă fistichie, râse el. A, şi cărţi de vizită. M-au costat al naibii de mult.
     Omul se cotrobăi prin buzunare şi scoase un pacheţel de cărţi de vizită învelite în plastic transparent.
   -Asta, în caz că aveţi nevoie de ceva ajutor din partea noastră. Deşi, judecând după locaţia dumneavoastră, n-o s-aveţi prea mari probleme. Poate doar bursucii să vă mai dea de furcă..şi viscolul, iarna! Dar în mare parte problema bursucilor e rezolvată. Băieţii noştri destoinici îi iau la goană cu lasourile cât ai zice...Rexburg! încântat de glumă, şeful poliţiei sparse liniştea cu un râs de om obosit.

    Josephine se uită pentru un timp la fâşia de carton alb.

   -Pancarta asta – omul bătu uşor cu pumnul în piciorul de lemn care o susţinea – nevastă-mea a avut ideea motto-ului. "A Progressive Village with Traditional Values" – femeie deşteaptă.
   -Într-adevăr, din câte am văzut de când am venit, pare să cuprindă frumuseţile orăşelului.
   -Da, chiar aşa...
   -Cu ce se ocupă, domnule McRoy? Pare să aibă înclinaţii către creaţie..eu ştiu..literatură?
   -Probabil. Numai ea ştie acum. Deşi, am impresia că ne citeşte pe toţi câteodată de-acolo de sus.
   -Oh, îmi pare rău..
   -Nu-i nevoie. A fost un preţ. M-am împăcat cu ideea. Vedeţi, Rexburg îşi cere câteodată tributul pentru câte ne oferă. Nevastă-mea. Avea 37 de ani. În 2001, toamna, ploua de rupea! Se întorcea cu maşina de la maică-sa, obosită, de drum, de frig, de toate cele. A intrat cu maşina în brazii de pe margine. A rămas aşa, împietrită, nemuritoare, chiar. E, da, hai să nu dramatizăm. Rexburg e un loc bun, domnişoară, dacă ştii să-l respecţi.
   -Josephine Donalds.
   -Încântat. McRoy îşi întoarse capul într-o parte, ca şi cum n-ar fi vrut să ştie detalii.
   -Aici, singura problemă e că ne cunoaştem mult prea bine ca să ne lase indiferenţi dispariţia unuia dintre noi. Dar e bine, ne revenim repede.
    -Vorbiţi de parcă s-ar întâmpla mereu nenorociri.
   -Eu îţi zic, domnişoară, Rexburg e un loc bun dacă ştii să-l respecţi. Dacă nu devii ca noi, o să-ţi găseşti greu rostul.
   -Hei, şefu'! lângă drum opri un Land Rover Defender 87, cu geamurile coborâte şi-un ritm de blues ţâşnind din aparatul de radio.
   -Jones, nebunule! Ce mama naibii faci aici?
   -Întârziere, şefu. Neaţa, domn'şoară! Probleme cu bursucii?
   -Mişcă la post, Jones, şi lasă poveştile!
  -Acuşica, acuşica... capul blond al ofiţerului se retrăgea pe geamul maşinii. Orice aveţi nevoie, domn'şoară! La nevoie cânt şi la muzicuţă!
   -Şterge-o!
   -Land Rover-ul demară.
   -Fir'ar! Vedeţi ce-nseamnă să ţipaţi la şansă să plece? M-ar fi scutit de-un drum cu bicicleta. Am să plec şi eu acum, domnişoară, nu dă bine să ajungă adjunctul înaintea şefului la post. Aveţi copii, Josephine?
   -Nu, nu încă, dar n-ar fi exclus ca într-o zi..
   -Mai bine.
   -De ce spuneţi asta?
   -Fără motiv. Gândeam şi eu...în perspectivă. Copiii cer efort. Du-i la şcoală, adu-i de la şcoală. Pe urmă, dă-le de mâncare, te ataşezi al naibii de ei. Pe alt'dat, domnişoară! Bicicleta gemu sub greutatea omului.

    Era într-un fel...altfel să se gândească altul la soarta ei. Dar şeful de post era indiscutabil mai trecut prin viaţă decât ea, văzuse şi cunoscuse mai multe. Păcat că nu-l întrebase dacă el însuşi avea copii. În lipsa neveste-sii, ar fi putut să stea cu ei, să-i îngrijească, să le facă temele, ca o bonă. Măcar ca ocupaţie provizorie, până îşi găsea o slujbă propriu-zisă.
    Într-o anumită măsură, atotştiinţa şi secretoşenia lui McRoy o indigna.

Egoism

Printre orele de stat la coadă pentru acte, după care te alegi cu nişte minunate dureri de spate şi de picioare, printre miliardele de nervi pe care ţi-i faci pentru câte-o bucată de hârtie sau pentru câte-o ştampilă (pusă atât de bine încât nici nu se vede), mai ai timp zilele astea să afli veşti. In general e bine când afli veşti, nu ? Eşti mai..informat…adică..ştii ce să spui când alţii vorbesc despre…o chestie şi simţi nevoia să intervi şi tu şi..mă rog, nu pici de prost. Am început iar să aberez. Chestia e că veştile, informaţiile, cunoştinţele de tot felul, peste care dai în fiecare zi şi pe care – vrei, nu vrei – le înregistrezi, au şi ele scopul lor…informativ. Bine-ar fi să aibă toate scopul ăsta !

Există, deci (fac tratat de filozofie ?) veşti cu scop pur informativ. De exemplu, nu cred c-a murit nimeni de bucurie când a aflat că suprafaţa cercului e ∏R² sau că România are o suprafaţă de 238 391 km²…mă rog, poate doar nenii care-au luptat pentru Unire, şi pe ăia chiar îi înţeleg.

Celaltă categorie de veşti e aia care te zdruncină psihic. Si recunoşti o veste dinasta în felul următor : dacă cineva îţi scrie o drăgălalşă de-asta de noutate, începi să legi cumva chestiile care la prima vedere nu se leagă de lucrurile obişnuite, după modelul  - « Ştii c-a plecat X ? –La plimbare, bine, mă văd cu el când se întoarce. – Nu, a plecat de tot », şi de-aici s-a rupt firul. Dacă eşti la telefon, lucrurile decurg şi mai frumos – « Ştii c-a plecat X ?..Mai eşti ?... » Şi răspunsul e nu, nu mai eşti. Eşti într-adevăr egoist când reacţionezi aşa, pentru că «nu mai eşti », şi nu poţi să te aduni, deşi ştii că X a ales ce era mai bine pentru el în momentul ăla.

Poate tocmai forma asta de egoism ne face oameni. 

Să nu pleci, Jo. Partea 2.

Bacul a trecut, în sfârşit, cu note bune, chiar foarte bune aş putea spune – 10 română, 9 istorie, 9,85 geografie pentru mine, ceea ce înseamnă, combinat cu media de la română din liceu, o medie de 9,90 de intrare la facultate. Dar nu asta interesează acum cel mai mult.

În Galaţi, armata, jandarmeria, voluntari gălăţeni sau veniţi din judeţele învecinate care nu au fost lovite de inundaţii, lucrează de o noapte la un dig lung de aproximativ 5 km. Azi-dimineaţă am prins o intervenţie scurtă a viceprimarului la Realitatea (v-am mai spus că-s dependentă de canalul ăsta de când cu dezastrele?), iar tipul prezenta un scenariu de film horror, care aproape că a început – cartierul Barboşi a început să-şi facă bagajele de frica apelor Siretului şi Dunării, care se infiltrează prin pânza freatică oricâte diguri ar ridica autorităţile, iar cei care au în faţă faleza stau la balcoane şi numără câţi centimentri mai are apa până să urce la ei. Ca să salveze restul oraşului, mai-marii s-au gândit să inunde controlat zona Cotu Pisicii (între Galaţi şi Tulcea), ceea ce ar însemna inundarea a sute de hectare de teren arabil. Pe lângă planurile apocaliptice, viceprimarul mai avea o soluţie: "Ne rugăm să nu mai crească Siretul", căci "ne paşte cel mai mare dezastru urban de la al Doilea Război Mondial încoace".

În altă ordine de idei, aşa cum am promis, e timpul pentru o altă porţie din.."chestie":   

....

Rugămintea bărbatului nu avu darul de a-i readuce soţiei sale zâmbetul pe buze, ca cea de dinainte. Mâna ei rămase mişcând aerul de la stânga la dreapta câteva minute la fereastră, până când maşina se văzu demarând, iar praful ridicat de pe drum de roţile ei se reaşeză cuminte la locul său. Vârfurile brazilor adunaţi pe coline se întunecau treptat sub umbra unor nori atraşi cu forţă de casa veche. Josephine se retrase de la fereastră şi urcă din nou scările spre coridorul lung de la etaj. Camera unde Mick îşi închipuia că va instala dormitorul lor deschidea şirul de încăperi. O cutie imensă tapiţată cu motive florale învechite, cu un parchet înfiorător de murdar, care emana un miros greoi. Fostul proprietar uitase, sau lăsase intenţionat în urmă două şifoniere mari din lemn masiv, negru, care transmiteau un aer de profundă solemnitate. Ce căutau ei, doi muritori de foame, în fosta casă a unui om, probabil avocat de succes sau vreun doctor important, care avusese bani să cumpere două piese atât de scumpe pe piaţa mobilei? Jo depuse aproape întreaga sa forţă ca să deschidă uşile şi instinctiv se dădu înapoi cât mai departe de imaginea care-o aştepta înăuntru. Rafturile şifonierului fuseseră dislocate de la locul lor şi agăţau inerte de câte-un şurub rămas întâmplător. Serveau drept casă unei scârboase familii de şoareci, plină de purici care-şi făcuse loc între câteva cearşafuri vechi, pătate de toate cele. Câteva pânze de păianjen substituiau probabil draperiile locuinţei rozătoarelor. Ansamblul puţea teribil a urină şi a mucegai. Mâna femeii căută un adăpost aproximativ steril în faldurile rochiei cu care Jo îşi şterse degetele cu care atinsese uşa şifonierului. Se împinse afară din cameră şi căută cu inocenţa omului crescut la oraş un grup sanitar salvator. Holul nu îngloba decât cinci camere de locuit, deci mult căutata baie trebuia să fie jos. Lângă salonul uriaş de la parter Jo ghici prin semiîntuneric un alt hol care separa o bucătărie largă de o baie îngustă. Robinetul slinos scuipă o apă ruginită care murdări şi mai rău chiuveta veche şi plină de praf.

         În lipsa lui Mick, casa începea încet încet să-şi arate o altă faţă, care nu mai era învăluită de crusta artistică, ci apărea descărnată, măcinată de igrasie, rugină şi şoareci.

          Afară, negreala rece a norilor începuse să se scurgă pe ţigle, pe lemnul copertinei. Ploaia bătra sacadat în geam. Parfumul ademenitor de umed lipsit de rugină o scoase pe femeie din dinozaurul de lemn. Jo îşi simţi palmele lovite de stropi vii de curat, atât cât putea ploaia să fie de curată în comparaţie cu scena din şifonier. Norii zgârciţi n-aveau totuşi de gând să-şi verse tot conţinutul dintr-o dată, şi trimiteau cu raţia câte-o serie de ţepi reci.

•  Pentru dumnezeu, fato, de ce stai în ploaie?  Sub crengile braţilor ridicate de pe gard răsări o femeie în jur de patruzeci de ani, trasă la faţă şi palidă, într-un tricou de un albastru decolorat.
• Ce faci?! Tonul femeii avea ceva din reproul şi uimirea unei profesoare care-şi prinde cel mai bun elev desenând zvastica pe bancă la ora de sociologie.
• Nu, e bine. Zău. Am ieşit puţin.   Femeia îşi rezemă coatele de gard.
• Salma.
• Josephine. Sau Jo, cum doriţi.
• Jo, ia zi, îţi place aşa de tare ploaia?
• E mai bine decât nimic, doamnă. Casa asta.. e-un cuib de mizerii. Nici apa nu-i apă, curge numai rugină. Ploaia asta îmi mai spală mâinile
• Aşa se întâmplă când laşi o frumuseţe ca asta în paragină. Hai un pic pe la mine, fac o cafea şi mai stăm de vorbă.
• Ah, ar trebui să fac un pic de curăţenie. Tocmai ne-am mutat, soţul meu s-a dus să ia ceva de mâncare acum câteva minute. Trebuie să se întoarcă. Mi-ar părea rău să nu mă găsească acasă, mai ales că ţine aşa de mult la ea.
• Acum câteva minute zici? Mai are mult până se-ntoarce, primul magazin e la mai bine de-o oră distanţă. Aici nu-i Manhatten, domnişoară. Centrul e departe. Îţi pare prea evoluat orăşelul. Aşa şi este, la centru. Noi, cei de la margine am fost binecuvântaţi cu un loc liniştit, fără desfrânări tehnologice. Telefon dacă vrei...la poştă! Magazine – ne facem aprovizionarea săptămânal, când coborâm la cumpărături. Maşina de pâine trece dimineaţa, zi mersi pentru asta. Aşa că, scuză-mă, dar nu cred că bărbatu-tău se va întoarce în 5 secunde, cum crezi. Avem destul timp să stăm la taclale. Dacă nu cumva a început să-ţi placă duşul ăsta gratuit...

        Jo scrută strada. În afară de Salma, nu se mai vedea nimeni prin curţi. Casele aşteptau tăcute să fie plouate cu totul, ca şi cum ar fi îndeplinit un ritual dureros, dar absolut necesar.

• N-am ce pierde,nu?
• Aşa mă gândeam şi eu.

      Salma era "regina" casei de alături, nu atât de mare cât dinozaurul proaspăt achiziţionat de Mick, dar extrem de simţită. Gazonul avea nevoie de o îngrijire grabnică, dar dezordinea curţii nu ştirbea din aerul comun al casei, atât de râvnit de Josephine. Locuinţa nu avea decât un nivel, cele 3 camere şi salonul fiind despărţite printr-un hol larg, care servea drept loc de bârfe şi întruniri pentru doamnele trecute de prima tinereţe din sat. Uşa de la intrare privea spre un şir de trei ferestre înalte, sub care se găsea o canapea lăsată de vreme. Pe masa mică din faţa ei trona un coş cu nişte gheme de mohair şi o tavă cu câteva ceşti de cafea, rămase probabil de la vreo şedinţă de ştiri locale găzduită recent.

• Ah, uite ce mizerie. Imediat, imediat. Salma luă tăviţa cu ceştile de cafea şi se propti în pragul unei uşi ce dădea probabil spre bucătărie.
• Zici că v-aţi mutat azi? Bun. De unde sunteţi?
• Midway.
• Ha?
• Midway, Tennessee.
• Şi ce naiba căutaţi în Rexburg? N-aveţi case pe-acolo?
• Mick a vrut o schimbare. Cât mai departe de ai lui. Şi un loc cât mai vechi.
• Păi..e vechi, într-adevăr. Au trecut aproape patru ani de când n-a mai stat nimeni aici. Johnsonii au plecat cu toată mahalaua.
• De ce-au plecat?

Salma oftă lung. Tocul uşii trosni sub greutatea ei.

• Probleme cu salubritatea. În plus, n-aveat cu ce s-o întreţină. Uite cât e de mare. Sper c-aveţi salarii de parlamentari, copii...

• Mmm..muncim cinstit. Ar trebui să strângem destul. N-avem copii sau alte rude cărora să le trimitem bani. Nu mai avem decât jumătate de plătit, mama lui Mick a vândut o proprietate micuţă pentru noi.

• Proşti aţi fost.

       Afară, gălăgia ploii încerca disperată să pătrundă prin ferestrele Salmei în casă. Femeia uitase de cafea. După replica răspicată intrase cu totul în bucătărie şi lovea tare, cu cuţitul, o bucată de carne zvârlită pe un fund de tocat, înjurând printre dinţi. Pesemne că nu-şi strângea niciodată părul. Pigmentul castaniu i se ducea încet încet din şuviţe, făcând loc unui cenuşiu anost şi respingător. Ciopârţeala de la spate era un indiciu despre strădania femeii de a se tunde singură, în lipsa unui coafor decent.

         Uitare, indiferenţă sau dezamăgire. Jo fusese abandonată pe canapeaua din hol. Ploaia de afară răcise interiorul Salmei, şi frigul i se urca acum pe picioare, cu toate încercările femeii de a-şi lungi într-un fel rochia. Salma n-avea ceas pe hol, iar delăsarea ei lăsase televizorul din perete să fie acoperit cu un strat de praf, care ameninţa la cea mai mică picătură de apă să devină noroi. Prin geamul uşii de la intrare se vedeau brazi tineri care se îndoiau sub vâjâitul vântului cum se-ndoaie un valet în cinstea stăpânului. Oare? Gestul lor semăna mai mult cu un valet înarmat cu un topor, pregătit să-l lovească în coloană pe stăpânul aplecat. De ce să fie, totuşi, aşa de sadici? Aici e o locuinţă plăcută, habitată de o femeie cam scrântită, dar asta nu se pune la socoteală. De fapt, nici Salma nu e aşa scrântită, doar absentă din când în când, dar orice om are toanele lui. Dumnezeu ştie ce făcea femeia în bucătărie acum, dar ar fi fost extrem de bine să aducă odată cafeaua aia caldă pe care-o promisese. Frigul chiar se purta ca un frig veritabil, deşi era vară. De ce-aveau babele plăcerea să promită ceva ce nu puteau îndeplini? În fond, toată lumea face aşa. Dar ce era aşa de greu în a face o cafea... O ştiau şi brazii. Trebuia că se făcuse noroi afară. Totuşi, de ce curtea Salmei era toată acoperită de gazon şi în faţa dinozaurului nu creştea nimic? Numai în nisip i se împleticeau picioarele când ieşea sau intra din curte. Poate că umbra clădirii înalte bloca razele soarelui să intre şi în curtea din faţă şi orice fir verde era sortit uscăciunii.

         Josephine îşi mută privirea de la gemuleţul uşii de la intrare spre bucătăriei. Părul castaniu-cenuşiu al Salmei se făcuse şi mai întunecat din cauza umbrei de afară. Salma avea părul aşa de lung şi nu observase ea? Înseamnă că se ţine bine în ciuda vârstei. 

Zgomot de zăbrele şi sticlă, şi uşa de la intrare se dădu de perete dintr-o zvâcnire de vânt. Se vedea că ploaia de afară, care aspira la rangul de furtună, râvnea la adăpostul din casă. Jo se ridică şi închise uşa, dar avu deodată senzaţia că ar fi mai bine să nu se întoarcă. Era totuşi o prostie să iasă pe vremea asta, chiar şi până în faţa dinozaurului.

• Mai eşti?Salma venise în sfârşit cu ceştile de cafea. Şi uitasem de tine, dar nu-i bai! Nu e ca şi cum te-ar uita cineva în portbagajul maşinii, nu? Fata nu ştia dacă să râdă sau să zâmbească politicos.
• Uite-aici.

Părea mai bătrână decât prima dată când o văzuse tânăra, sau poate Josephine îşi făcuse o altă imagine despre femeie cât stătuse pitită în bucătărie. Trânti tăviţa pe masă cu un fel de reproş amestecat cu nerăbdare.

• Vă mulţumesc frumos, dar deja am stat destul. Mai bine plec.
• Da, să ştii c-ai stat mai mult decât destul, dar îţi spun, puştoaico, dacă pleci acum, n-are cum să-ţi fie bine. E 4 dimineaţa. Cine ştie ce-şi va închipui bărbate-tu? Ha?
• Cum să fie 4 dimineaţa, Mick a plecat pe la 6. Josephine se uită pe fereastra uşii. Cerul senin în care mijeau primele raze de soare se întindea peste colinele îmbrăcate de brazi. Niciun semn nu amintea de furtuna pe care fata o resimţea încă proaspătă în minte.
• Ce naiba?..
• Ce? Zi tare, că te-aud. Salma îşi propti mâinile încrucişate la piept. Josephine clipi iute şi privi din nou spre fereastră ca să se convingă că nu are vedenii.
• Ploua! Cum de s-a luminat aşa de repede?

• Nu ştiu ce pastile-ai luat, dar confunzi al dracu' de tare zilele, puştoaico. A plouat toată ziua de ieri, de când ai venit la mine. Cât vrei să ţină ploaia? O săptămână? Azi e frumos afară. Eu zic să mai stai un pic, îţi dau ceva de mâncare, bei cafeaua asta. Pe urmă, te gândeşti la ce minciună o să-i spui fraierului care te-aşteaptă acasă. A parcat maşina pe la 9, aseară.

E-uri 3. «The final cut »

Am scăpat oficial şi de cea de-a treia probă (cel de-al treilea E aşa cum l-am numit cu câteva zile în urmă), adică de geografie/sociologie/logică/biologie sau ce s-a mai dat. Am dat la geografie şi mi s-a părut de departe cea mai uşoară probă, în ciuda faptului că mi-a fost cel mai mult frică de ea. O caracterizare mică a Bulgariei, nişte chestiuţe gen Elveţia şi Chişinău de identificat pe hartă, şi la partea a treia, împărţirea! Măria sa, împărţirea. E, ştiţi cum a fost cu asta? După comentariile voastre m-am uitat pe subiectele de la matematică şi mi-am dat seama că alţii s-au bătut cu zmei mult mai fioroşi decât o împărţire, aşa că mi-am pus ambiţia şi-am rezolvat-o ca lumea.

Sâmbătă seara sau cel târziu duminică după-amiaza ar trebui să ştim şi rezultatele.

În altă ordine de idei, ieri am încărcat cartela Orange (da, "în sfârşit") şi am dat un SMS cu valoarea de 2 EURO, sumă care contribuie la ajutorul pentru oamenii din Moldova pe care..i-a bătut Siretul. Nu cred că 2 EURO e o sumă criminală, aşa că dacă mai vrea cineva să doneze, trebuie să trimită SMS la 876 sau să sune în reţeaua Romtelecom la numărul 0900900760. Serviciile sunt oferite gratuit, nu se percepe TVA. Liniile vor fi deschise până pe data de 6 august 2010. Nu e reclamă, nu e propagandă, e pur şi simplu un gest minim de...omenie, că tot am avut de scris un eseu despre omenie la proba de limba şi literatura română!

Bun, acum revenim la oile noastre: după ce se afişează şi rezultatele, mai public şi eu un fragment din "celebra chestie".

Pace!