Păuni alarmaţi

vineri, 15 octombrie 2010

Nu m-am vindecat. Nu vreau să mă vindec. Încep să citesc ce n-am scris până acum. Citesc de la coadă la cap, coada rândului, pe urmă, din nou coada rândului. Vreau să citesc invers, pentru că înainte de început, n-a fost nimic, şi eu nu vreau să ajung la nimic. Mereu mă întorc la coadă când mi se pare că sunt prea aproape de jumătate. Unde umbla nimicul ăla, nici el nu ştia. Normal că nu, pentru că era atât de întuneric, şi atât de multe rădăcini şi crengi uscate, tăioase, arogante, răsfirate, nesimţite, încât închidea ochii, ca să vadă un întuneric mai blând.
Niciodată nu mi-au plăcut tablourile care stau aproape spânzurate cu o sfoară la mare distanţă de cuiul din perete. Bunică-mea avea aşa ceva prin casă. Ditamai casa, ditamai tablourile, toate cu păuni pictaţi pe o pânză aşezată orizontal, într-o ramă verticală, astfel încât nu puteai să-ţi dai seama cum trebuia să aşezi păunul – cu capul sau cu coada spre tavan, spre stânga, dreapta, sau în jos?
Mă uit la cuvinte şi citesc spaţiile albe dintre ele, mă uit la rândurile scrise şi citesc liniile albe de deasupra lor. Dacă aş fi fost lângă Ialomiţeanu când s-a urcat pe scaun ca să-şi demonstreze asemănarea cu cel mai jalnic gândac, i-aş fi tras scaunul de sub picioare.
Aştept să sune alarma roşie de la numele nostru. Sunt prea multe nume, prea multe cifre, puncte şi virgule, din care nu mai distingi nimic la un moment dat. Le amesteci pe toate într-o ciorbă globală. Le dai prin maşina de tocat nume, pentru că ajung să te şi enerveze. Ocupă prea mult spaţiu degeaba. Aş lua mătura să le dau la gunoi, dar mă gândesc c-aş fi o ingrată. La urma urmei, ele n-au greşit cu nimic. Sublima eroare stă doar în aşteptările mele. Ba nu, nu.. Am început să le disting. M-am uitat atât de mult la ele, gândindu-mă ce să fac , încât am început să le cunosc extrem de bine pe fiecare. Nu mă mulţumeşte niciunul. Eu vreau altceva. Vreau să se aprindă lumina. Nu vreau ministru performant, nu vreau ministru curajos, vreau să se aprindă lumina roşie. Stau şi ascult o sonerie şi pe urmă o închid, neavând altă variantă.
Vreau o variantă. Vreau o bucată de pământ pe care să fiu doar eu şi soneria, ca să n-o mai închid.
Încordare, aşteptare, alarma, păunii, oarecum dezamăgire. Am început să mă uit la ceas. 

4 reacţii:

ove spunea...

nu te mai uita la ceas

Anca G. spunea...

@incerc, ove. incerc..

Zâna spunea...

si bunica avea tablouri cu pauni,oare sa fi fost aceiasi pauni?
si cand incerc sa citesc printre cuvinte imi sar literele de gat si nu pot!

Anca G. spunea...

@Zana, paunii ca paunii, dar eu ma gandesc ca toate bunicile-s la fel:))

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Trimiteți un comentariu

La ce te gândeşti?