Zâmbete

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Am primit de la Tudor Enea primul meu premiu din blogosferă. I se spune „Zâmbet cu folos”, şi da, trebuie să recunosc că e al naibii de folositor. S-a brodit de minune chestia asta, acum ceva timp, chiar eu vă imploram printr-o postare să zâmbiţi. Pentru că, gosh, tare sunteţi morocănoşi uneori.. şi-i tare păcat! Premiul ăsta e un fel de leapşă zâmbitoare, adică odată ce l-ai primit, trebuie să-l dai mai departe, ca să se bucure cât mai mulţi de el!


Aşa că încep să-i înşir:
Zâmbetele merg la…

Docica, pentru că un premiu atât de frumos ca Antonia trebuie, cu siguranţă, premiat!
Worsak, pentru că scrie exact ce simte, fără drăgălăşenii inutile, şi pentru că are puterea să treacă peste tot ce-i urât cu zâmbetul pe buze
Florin, pentru că în fiecare cuvânt din poemele lui se citeşte sinceritatea, pentru c-a avut curajul să povestească despre primii lui paşi în „blogosferă” (şi pentru că îndură zâmbind o facultate ca UGAL-ul)
Bobo, ca să zâmbească frumos în timp ce omoară politicienii cu întrebări, în calitate de ziaristă!
Stephen, pentru că îndură Bucureştiul cu literatură, muzică bună şi…atitudine pozitivă!
Nicole C, pentru că nu uită niciodată să zâmbească şi asta e o maaare chestie!


…şi la toţi ceilalţi pe care-i citesc şi care zâmbesc în momentul ăsta!

Coada lunii, coada câinelui

marți, 23 noiembrie 2010

Era un timp când credeam că nu pot trăi decât în zgomot. Trebuia să simt mereu foşneala lângă mine. Erau vreo trei-patru săptămâni. Era vreo lună nouă în berbec, la mine, acasă. Mi-a spus într-o seară să plec, eu i-am dat cu piciorul atât de rău, încât a plecat ea. Se întorcea, din când în când, în cadranul ceasului, când deschideam veioza şi o întorceam cu faţa spre el. Probabil, voia să vadă ce fac. Probabil, voia să se asigure că nu mi-am cumpărat alta şi că n-am înlocuit-o. Ar fi fost un căţel cu coadă ca o antenă de telefon mobil vechi. Erau înainte, când au apărut prima dată, nişte telefoane caraghioase rău. Dar erau folositoare – dacă aveai nevoie imediată de o armă. Ceda fiecare os în faţa lor. Aveau antene cât Burj-al-Arab-ul şi un ecran în care nu încăpea decât numărul format. Dar era fain, că abia descopeream soneriile polifonice. Ei, pe urmă… am trecut la lucruri mai normale. Mi-am luat un Motorola..Nokia…alt Nokia..şi-am ajuns la un specimen de LG fără taste. Mă enervează la culme. Sunt aşezată pe Stairway to Heaven, dar tare mă tem că merg pe Highway to Hell. Am la sonerie.. You Shook Me All Night Long.
Nici măcar n-am făcut eforturi să-mi cumpăr alt căţel, sau altă lună. Nici nu ştiu care ar fi diferenţa – dacă rogi frumos căţelul să stea cuminte, el se încolăceşte, îşi caută coada, şi se aşează în formă de seceră, ca o lună. Dacă rogi luna să se mute din loc, se desface, îşi scoate blana, îşi lungeşte urechile şi o ia la pas, pe lângă garduri, pe scări, pe poteci, prin ploaie, ca un câine.
N-am nevoie de câine, n-am nevoie de lună. Nici de zgomot artificial n-am nevoie. Pot să am şi linişte, şi-mi fac zgomotul meu. Pot să am şi zgomot, şi-mi fac liniştea mea. Toţi ştiu asta, chiar dacă-s luni, chiar dacă-s câini. Şi îi enervează, nu-i aşa? Îi enervează că pot să mă descurc şi fără să-i văd rânjind. Acum, probabil, îşi dau seama că nu eu eram cea care căuta prezenţa câinelui, ci câinele căuta prezenţa mea. Pentru că, în orice ipostază, fie lună, fie câine, zgomotul nu funcţionează la ei.
Există oameni care au şi oameni care n-au.
Există oameni care au şi nu vor.
Există oameni care n-au şi vor.
Există oameni care n-au şi-şi fac.
Există câini şi luni care vor şi n-au.
Ei nici nu vor avea.
Ce-mi place când îşi mişcă nervos coada şi pleacă! E ca un câine cu aromă de lună. E ca o lună cu aromă de câine.

Greşeli

miercuri, 17 noiembrie 2010

Vă rog, zâmbiţi!
Nu vă împiedicaţi de mine, sunt mică, sunt doar o vulpe. Mă uit la cer şi râd, şi-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă am urca cu toţii în copaci şi am zâmbi unul la altul dintre ramuri, şi dacă nu ne-am mai supăra din nimicuri, şi dacă nu ne-am mai întreba ce a vrut să spună fiecare cuvânt. Dacă am lăsa cuvintele să fie aşa cum sunt ele, dacă ar fi doar pixuri. Zău, mă aşez mereu pe pietrele de pe stradă, şi zău, mă uit la voi. Şi totuşi, de ce căutaţi să înţelegeţi ce nu s-a întâmplat,
de ce vă faceţi probleme,
de ce ne facem probleme,
de ce îmi fac probleme,
de ce îţi fac probleme?

Vă rog, zâmbiţi!
Lăsaţi-mă pe mine să-mi duc replicile până la capăt, şi lăsaţi-mă să mai stau şi singură, eu cu mine. Pentru că, zău, câteodată mi-e atât de dor de mine când mă uit la voi! Mi-e dor să mă bucur şi să mă întristez pentru c-am văzut o maşină vopsită în stil army cu o groază de pisici în remorcă, pentru că felinarele de pe strada mea nu se uită decât în sus, acolo unde n-au ce să vadă, şi lasă întunericul să se joace. Să beau apă şi să nu-mi pară cafea. Să curăţ o farfurie şi să nu frec cu sârmă stratul de iarbă. Să nu mă-ntreb, să nu mă-ntrebi. Să nu caut motive acolo unde nu există, să nu încercăm să dăm explicaţii, pentru că nici nu vor ajunge bine cuvintele pe buzele noastre, că va trebui să le tragem înapoi cu aspiratorul, atât vor fi de greşite. Şi ştiu că odată porniţi, nu vom înceta, şi vom încerca să reparăm greşelile, şi nu vom putea. Le vom motiva, le vom îmbrăca, le vom pune coroniţe, le vom machia frumos, le vom strânge şi agăţa în tolba noastră, vom minţi pentru ele. Vom ajunge la sfârşitul zilei acasă, istoviţi, tulburaţi, turmentaţi, vom aşterne hârtia pe masă, necăliţi, nemâncaţi, neiertaţi, vom începe să scriem răvaşe, pentru noi, pentru cei care-au fost printre noi, şi-au prins cozile-n tranşe de greşeli, de cerneală, de voi, de cămăşi aşezate pe mese, de bunici prinse-n mâinile şterse de greşeli, iar greşeli, iar minciuni.

Să ne jucăm şi să nu ne pară rău, să ne strigăm, să ne uităm la degetele noastre, să ne simţim mâinile reci, să tremurăm de frică, să ne vorbim. Noi ştim ce credem despre noi, noi ştim că nu trebuie să ne uităm unul la altul când pregătim vorbe. Nu, nu e bine aşa. Pregătim şi greşim. Dar dacă ne-am urca cu toţii între ramuri şi ne-am lăsa replicile jos, la rădăcina copacilor, am lua pastile până am ameţi şi n-am mai şti ce să spunem. Am sta aşa o zi, două, trei. Tăcuţi. Pe urmă, ne-ar urla corzile vocale, ne-ar seca plămânii de aer şi mâinile ni s-ar răci de tot. Am începe să vorbim. Spontan. N-am explica nimic. N-am motiva nimic. N-am mai greşi. Niciunul. Eu. Tu. Toţi. Zâmbind.

Ce-i nou

duminică, 14 noiembrie 2010

Dacă tragi linie şi socoteşti, îţi va da un nimic. Unul mare şi complicat, pe care toată lumea l-a tras în toate părţile, până şi-a pierdut elasticitatea, şi acum doarme aşa, fără vlagă, prea mare ca să ţină aerul, prea fragil ca să îngheţe, prea mic pentru solide. Atunci, era acoperit de caramel şi de picioare de gumă, chiar dacă era frig. Acum e cald, caramelul s-a topit de tot, dar au rămas picioarele să ne aducă aminte de nimicul nostru. Al meu, al tău, al tuturor.
Nu ştiu de ce mi-a fost atât de frică de el, chiar nu era cazul. Probabil, de e frică de ceea ce nu cunoaştem, sau poate ne e frică să cunoaştem, pentru că s-ar putea să ne lovim de nişte „cunoştinţe” cu prea plăcute. Dar frica, frica o simţi numai dacă te împinge dracul să te interesezi de un nimic. Dacă nimicul ţi-ar fi indiferent, n-ai mai simţi nimic. Nici frică.

16. Dragii noştri compatrioţi, sub mâna ocrotitoare a celor din conducerea TVR, vor alege reprezentantul României la Eurovision 2011 în noaptea de Anul Nou. Dragoste şi pace, băieţi, bucurie, şampanie, artificii, găini violate de moşnegi care nu mai nimeresc patul de fericire că trec în noul an, ochi zburând din orbite din cauza petardelor, cracii Andreei Bănică pe scena improvizată în mijlocul comunei, şi nişte copilandri dând SMS-uri la TVR. Cam aşa se va alege câştigătorul. Iartă-i, doamne.. (vă daţi seama de impact, dacă au ieşit cuvintele astea din gura mea).

75. În magazinele mari, o droaie de angajaţi spânzură ghirlande lucitoare pe panourile cu oferte. La intrări stau dormitânde caleşti trase de reni, în care moşneagul care-a şparlit numele sărbătorii pare că a înţepenit la volan. Ştiţi sunetul acela de şofer care adoarme în timp ce conduce şi cade cu capul pe volan? Ăla de scoală şi morţii. Da, cam aşa apare şi Moş Crăciun la cârma trăsuricii, în timp ce eu stau în tricou cu mânecă scurtă şi mă uit la el prin geam. Curios. Parcă-s în America Centrală. Numai ei sărbătoresc Crăciunul la 30 de grade. Bine c-am avut Halloween cu îngheţ.

3. Cred că ne scufundăm. Nu, cred că Galaţiul se scufundă. Toate străzile sunt capsate-n draci. Toate au găuroaie enorme înconjurate de bandă dinaia galbenă care cică ar trebui să ţină copii la distanţă. De ce?  Să toarne apă în ele, au loc cu ghiotura. Ar fi o chestie faină să vezi la televizor că sinucigaşii părăsesc Dunărea în favoarea gropilor din Str. Brăilei. „Înecaţi în stradă”. Cul. Nu cred că mai există posibilitatea, undeva în lumea asta, să te îneci într-o stradă. Suntem unici.

9. „Bang Bang You’re Dead” ca punct de plecare pentru un referat la psihopedagogie. Fraţilor, nu v-aţi săturat de filmul ăsta? L-am văzut a cinşpe-mia oară din cauza voastră, cred că-l ştiu pe derost de-acum. Înţeleg că-i bun ca material didactic da’..lumea mai trece peste (…ei cu maşina!). „Entre les murs” e bun, producţie 2008, chiar nominalizat la Oscar, sau mai bine, luaţi un Tarantino..că tot mi-e dor mie atât de tare de filmele lui. Nu găsiţi strategii didactice sau adolescenţi sinucigaşi, ca să fie pe placul uşchiţilor din licee, dar cel puţin aveţi parte de puţină acţiune, nişte sânge pe pereţi, viteză, nebuni. Şi coloană sonoră, of course..

17. Pace, oameni buni. Pace!

Piramida

miercuri, 10 noiembrie 2010

Nu-mi strica piramida!

Nici măcar n-am început să o construiesc, e în fază de proiect. E cu totul şi cu totul în mintea mea, probabil e puţin şi în gesturile mele, în mimică, în modulaţiile vocii şi în atitudini.

În ultimele zile, am tot căutat un loc pentru ea. Proiectul nu e nici prea mare, nici prea mic. Nu are horn, nici pivniţă, iar veranda o să fie extensibilă, ca paturile din mansardele artiştilor, concepute special pentru cei care nu dispun de mult spaţiu. Ştiţi paturile alea care se pliază la perete. Sau ca mesele pliante, chiar. Aveam o masă pliantă când eram mică. La sărbători, mâncam acolo. Odată trebuia să vină mătuşi-mea la masă. Mătuşi-mea asta, era o scorpie, nu o suportam de nicio culoare. Am rugat-o pe mama să mă lase să mănânc singură, înainte de venirea ei, ca să nu fiu nevoită să stau cu ea la aceeaşi masă. Ba da, puteam să stau la aceeaşi masă, atâta timp cât partea mea nu se afla în aceeaşi cameră cu partea ei. Putea să fie o masă care se coteşte după pereţi şi după uşi. În orice caz, mi-am luat un castron cu lapte şi o pisică şi am scăpat pisica în lapte. Nici nu mai ştiu dacă a venit mătuşa.

Nici nu mai ştiu dacă mai am masa – scaunele, sigur le am. Aşa e piramida mea, se pliază ca să nu ocupe mult spaţiu. În caz contrar, şi-ar da toată lumea seama că e o piramidă! Am vrut să găsesc un petic de covor unde să o aşez. Am găsit un covoraş de 2 pe 2 care acoperea o groapă. Purtam tocuri, aşa că n-am putut să mă înalţ pe vârfuri, ca să văd ce era înăuntru, că s-ar fi văzut urât, dar puteam să-mi dau seama că în groapa aia dormea un câine de mai bine de şase sute de ani. Nu sunt sigură dacă dormea sau era mort, pentru că de la el venea un miros de carne în putrefacţie, dar din când în când, mai lătra, ceea ce m-a făcut să mă gândesc instantaneu la guma mea de şters, de acasă, care miaună când e lună plină.

Am vrut să scot câinele de acolo, mort sau lătrând, dar era prea greu pentru mine, aşa că am adus nişte pietriş şi nişte plăci de ciment şi am acoperit locul. Peste el, mi-am pus o pernă, mi-am adus o cretă şi am început să desenez. De când eram mică, îmi place să desenez cimentul. Am făcut o vale pustie, un deşert. Plin de nisip – nisip cât vezi cu ochii, atâta nisip, încât ai putea mâna şi la micul dejun, şi la prânz, şi la cină, timp de 100 de ani, şi tot ţi-ar mai rămâne, ca să donezi la o casă de copii. La marginea deşertului, am desenat nişte palmieri uscaţi, bătrâni, dar destul de înalţi încât să facă umbră pentru papirus şi bambus, măcar ei să crească în linişte.

În mijloc, trebuia să fac piramida. N-am mai desenat-o, pentru că am adormit. Cred că dorm şi acum, şi am reflexe. Sau poate, sunt moartă, şi scriu din instinct, la fel cum şi câinele în putrefacţie lătra din instinct. Nu contează. În vis, am văzut piramida. E roşie şi semeaţă, sfidătoare şi surâzătoare în soare. Se coace, se întoarce şi se toarce, se desface în stocuri vivace. E piramida mea.

Acolo, înăuntru, o să intru eu şi o să mă aşez, ca pentru yoga. O să mai intre cineva cu mine, dar pentru asta, trebuie să nu-mi strici piramida! Nici nu s-a născut încă…

Masca de jad

miercuri, 3 noiembrie 2010

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad  – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!
Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.
S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.
S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.
Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.
A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.
Ce-i păsa?-Nu-i păsa!
Ce-i pasă?- Nu-i pasă!