De ce îmi place acasă

luni, 26 aprilie 2010

Este o leapşă preluată de la Theo, de existenţa căreia a avut tare grijă să mă anunţe săptămâna trecută. I-am promis c-o fac. În căşti îmi cântă Regina, o trupă bosniacă, pe care am descoperit-o în urma participării sale la ESC-ul de anul trecut. E foarte bună. Am auzit că odată, demult, prin tinereţea ei, a cântat în deschiderea unui concert Rolling Stones. Îmi cântă "Bjezi dok sam mlad". Ştiu, am început să ascult foarte multe ciudăţenii. Mă gândesc la liliecii pe care i-am văzut zburând aseară pe deasupra blocului. Mă chemase mama la geam "hai să vezi! Au ieşit din desenele tale!". Really? Cum ar fi să iasă personajele din desenele mele? Lilieci (eu le zic "liliaci"), pisici mov, fantomiţe cu usturoi la gât. Poate ar pune de-o horă...

Am trecut de (in)competenţe. A fost foarte uşor. Când mă gândesc că unii mă întrebau daca am învăţat teorie! Ce teorie?! În dimineaţa examenului vă ziceam că m-aş uita a mia oară la Taxi Driver. M-am uitat. Pe drumul spre şcoală încercam să reproduc monologul lui Travis Bickle: "Are you talkin' to me?! You talkin' to me? Then who the hell else are you talkin' to? Well I'm the only one here. Who the fuck do you think you're talking to?!". De fiecare dată mi se întâmplă aşa. La examene, la evenimente importante, gândurile îmi găsesc ceva mai interesant de examinat decât "proba". Oh, well, presupun că fiecare reacţionăm ciudat în anumite împrejurări.

Deci ziceam de casa mea şi de oraşul meu.

Îmi place oraşul meu.

  • Îmi plac mai ales intrarile în oraş. Pe o parte, când te apropii vezi combinatul în...aproape ruină şi balta în care nişte deştepţi au trântit două hipermarketuri şi Universitatea Danubius. Pe alta îţi dresezi maşina astfel încât să nu dai cu botu-n...uhm – voi fi drăgută – cratere! (voiam să le spun găuri negre...)
  • Îmi place sistemul de iluminare stradală. În zona mea e un pic mai.."special". atât de special încât mă îngrozea când eram mică. Felinarele se ţin aprinse dimineaţa şi un pic pe la prânz, nicidecum noaptea. După lăsarea întunericului e o beznă de-ţi bagi degetele-n ochi. Când eram puştoaică mama-mi zicea că noaptea trece "patrula" şi nu e voie să deschidem lumina că dăm de bănuit. Ce să bănuiască nu ştiu. Ce patrulă...ştiu acum, dar nu e aşa cum mi-o imaginam eu atunci – eu mă gândeam la nişte poliţişti foarte fency cu costume şmechere de KGB şi arme laser.
  • îmi place buticul Bon Ami, extrem de mic şi înghesuit, dar cu papetărie de calitate – care bineînţeles se poate achiziţiona şi din supermarket la un preţ de 5 ori mai mic, dar n-are farmec. Îmi luasem o agendă cu acvilă de acolo odată. Am pierdut-o, of course...
  • îmi plac blestemele pe care pot să le debitez când câinii din centru mă găsesc prea amabilă
  • îmi plac magazinele care duhnesc a beţişoare parfumate şi în care găsesc eşarfe şi fulare la preţuri de-ţi vine să pici (pic, dar nu rezist tentaţiei)
  • îmi plac străzile, care, faţă de alte oraşe, chiar au un sens! Şi îmi plac şi mai mult iarna când te determină să-ţi iei picioarele-n braţe şi să speri că vei ajunge teleportat acasă, ca să nu mai fii nevoit să aluneci! Cred c-au făcut o înţelegere cu medicii – le furnizează clienţi.
  • Îmi place mâţa neagră din faţa blocului vecin care doarme întotdeauna lângă un câine negru. Oare or fi fraţi şi unul din ei o fi greşit forma?
  • Îmi place Peda.
  • Îmi place senzaţia de "acasă" pe care mi-o dă oraşul, cu toate păcatele lui, când ajung vara, după trei luni de chin să tânjesc după fumul combinatului şi foşneala Dunării. Nu-i perfectă "casa" mea, înţeleg asta, dar e mai bună decât orice "casă" în care am fost până acum.

Ascuţit, -ă

miercuri, 21 aprilie 2010

Am răguşit. Nu ştiu cum şi de ce...sau cel puţin mă fac că nu ştiu cum şi de ce! Chestia e că zilele astea a trebuit s-o iau mai uşor cu vocea, ca sa nu mă transform în ceea ce maică-mea numeşte "sunetul mai încet". Şi ca să vedeţi de ce sunt eu aşa de sigură că cine joacă biliard acolo sus a aliniat planetele în defavoarea mea, am mai şi îmbătrânit. Şi nu cu o zi sau două, ci cu un an! Nu sunt eu genul ăla de om care-i cere timpului să se oprească, dimpotrivă...din motive pur subiective, vreau să treacă un pic mai repede, măcar un pic, dar nu-mi place cum sună "îmbătrânirea" asta. E perimată. Poate dacă înlocuiam cuvântul "bătrân" cu... "ascuţit" suna mai bine. Simţiţi muzica? As-cu-ţit – parcă simţi cum ia cuţitul de pe masă cu repeziciunea TGV-ului şi înjunghie aerul. Parcă auzi curentul vâjâindu-ţi în urechi. Încă o dată şi încă o dată. E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu. E incontestabil mai rapid decât « bătrân ». Ar trebui să fim o lume de ascuţiţi rapizi ca TGV-urile.

M-am trezit cu o dorinţă neobişnuită de a mă uita la Taxi Driver. Ce chestie – chiar în dimineaţa de dinaintea (in)competenţelor digitale ! Se vede cât de mult preţ punem pe capul lor. Oricărui copil, când se naşte, i se toarnă în cap 5 tone de orgoliu şi ajunge astfel să creadă că este mai bun decât celălalt. Ar fi normal ca orgoliul să se piardă pe parcursul vieţii, dar unii mai au instincul de posesiune mai puternic decât al altora, care, combinat cu orgoliul, duce la « schimbarea modificărilor » şi deci, în cazul nostru, la (in)competenţe digitale.

Mă duci să-mi caut geanta kaki şi eşarfa în dungi.

Expoziţiunea, o ştie toată lumea…

sâmbătă, 17 aprilie 2010


Dimineaţă, când mi-a venit ideea articolului, eram atât de intrigată de ceea ce m-a determinat să-l scriu, încât voiam să-l botez "de ce suntem falşi". Ei, dar de ce încep eu cu lucruri urâte, când ar trebui să încep cu cele frumoase? Ca de exemplu, atracţia oamenilor pentru artă! Cine-a zis că în secolul XXI lumea e atât de degradată încât nu mai are timp să vadă frumosul? Ha? Ia ridicaţi mâna! Ei bine, cine-a zis chestia asta, a greşit! Lumea secolului XXI e atât de atrasă de artă, încât a ajus să se identifice cu ea!

Luaţi teatrul, spre exemplu. Teatrul a evoluat (uhm...puteţi să-i spuneţi şi involuţie!) extrem de tare. În trecut, spectatorii stăteau cuminţi pe scaunele din sală şi se uitau atenţi către scenă. Aşteptau să se ridice cortina, apoi întâmpinau actorii cu aplauze, îi urmăreau câteva zeci de minute, stăteau cu sufletul la gură când simţeau că acţiunea se apropia de punctul culminant, apoi izbucneau în aplauze şi urale, când totul se termina cu bine...respectiv prost. Da...asta e chestia. Atunci o piesă de teatru avea un început, dar şi un sfârşit! Pe parcurs, oamenilor a început să le placă aşa de mult teatrul, încât nu s-au mai îndurat să lase o reprezentaţie să se termine aşa repede. Au început să conceapă piese tot mai lungi şi mai lungi şi au intergrat un număr din ce în ce mai mare de actori. Uneori atât de mare, încât mai împrumutau şi spectatori, din sală, care improvizat pe o temă dată. Apoi n-au mai avut răbdare nici măcar să mai asculte indicaţiile regizorale. Nici actorii, nici spectatorii! Jucau rolurile cum vroiau ei, spuneau ce le venea la gură, însă nu-şi ieşeau din personaje. Şi nimeni nu voia să fie lăsat de izbelişte! Toţi intrau în hora teatrală, îşi creeau personaje şi le jucau. Gardienii, femeile de servici, meteorologii, ştiriştii, ecologiştii, avocaţii, pictorii, doi trecători de afară, fata care vinde ziare la colţi, care-şi aducea prietenele cu care juca joia cărţi. Ba chiar, una dintre ele a venit cu bărbac'su care lucra în combinat şi care şi-a invitat şi colegii. Toată lumea juca! Şi ce bine, nu? Pentru că aşa îşi demonstrau interesul pentru artă!

Desigur, evenimentele se înteţeau pe nesimţite pe-atunci, şi nimeni n-a mai avut la un moment dat răbdare ca să aştepte criticile de artă. Au concediat toţi criticii şi-au jucat...n'importe quoi. Nu era artă. Nu era nici urât, pentru că, spre deosebire de debandada teatrală, urâtul poate fi transformat în artă, ne-a spus-o unu' pe care-l chema Arghezi...un nebun şi-ăla!

Debandada teatrală a rămas de-atunci cea mai mare distracţie. S-au distanţat, de-a lungul anilor, câteva piese pe care toată lumea le iubeşte, şi din distribuţia cărora, toţi fac parte la un moment dat! Una dintre ele se numeşte "Stop discriminării" sau ceva de gen... În cadrul acestei piese, expoziţiunea este întotdeauna foarte reuşită, pentru că toţi actorii vin cu un elan fabulos şi vor să transmită un mesaj umanitar – acela al toleranţei şi iubirii de oameni, indiferent de culoarea pielii, ochilor şi părului acestora. E sublim, într-adevăr, să-i vezi cum se chinuie. Oare încasează mult pe bilet? Nu ştiu, nu mi-am cumpărat niciodată, dar ştiţi cât de degradate sunt sălile de teatru în ziua de azi, mai tot se aude prin pereţi! Din păcate, piesa se alterează pe parcurs, ajungând ca la final, actorii să-şi uite replicile...ceea ce e păcat.

Ei, dar...asta e! N-au cum, săracii, să ţină minte atât de mult..deşi, eu aş sugera ca, atunci când încep să-şi înveţe replicile, să ia mai intâi finalul...expoziţiunea o ştie toată lumea!

Noir Désir şi zilele păscoase

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Popi care miorlăie într-un chip îngrozitor în reportajele de pe toate posturile de televiziune, străzi blocate din pricina babelor şi moşilor târâţi după dânsele la cimitir (e vreo sărbătoare cu morţi?), reclame cu maica Tereza – doar-doar s-o îndura românul să doneze şi el un ban pentru vreun copil bătut de soartă, buluceală la un robinet mai şmecher care nu dă apă decât o singură zi pe an (apă sfântă, băi, păcătoşilor!) – aşa, ca între paranteze, mă întreb ce zic străinii când văd reportaje din Românica despre "izvoru" ista care cică "tămăduieşte" – "bieţii români, au raţie la apă!" – pocăiţi care n-au bani de lanterne şi se înghesuie să le dea popii câte-un pui de foc pentru lumânări, foşti înfometaţi şi actuali locatari ai paturilor de spital ca posesori ai unor toxiinfecţii alimentare, şi alţii şi altii. Ăsta-i tabloul pe care l-am admirat cu toţii în zilele astea păscoase. Ba, unii l-au şi trăit! Eh, şi la tacâmul ăsta se adaugă rudele care-ţi trec pragul cu zâmbete cât casa, desigur, ca să nu se lovească de un "mama nu-i acasă" şi pe urmă scot colţii: "când te măriţi, măi? Auzi, de câte ori să-ţi mai cer şi eu să mă împrumuţi pentru facultatea lu' nepoc'tu?" Splendid!


Acum c-am scăpat – slavă lui Bob, vine bacu' şi pare mult mai sexy decât rubedeniile, deci am să mă îngrijesc de primirea lui – îmi permit să mă delectez cu o leapşă pe care am găsit-o cândva la nenea Worsak. Zice-aşea: "alegi o trupa muzicala(una singura),si cu ajutorul melodiilor acelei trupe vei raspunde cat mai potrivit,intr-o maniera proprie,intrebarilor lepsei" – vezi, vezi, nenea? Te-am citat!


  1. pick your artist: Aaabia aşteptam să vorbesc despre ei: Noir Désir – Pentru cine nu-i ştie, băieţii compun ceea ce se numeşte cea mai cunoscută trupă de rock franţuz contemporană.
    Ok, ca să jucăm cu cărţile pe faţă – nu-s o fană înfocată a rockului francez – ba mai mult, cred că franţuzii au fost blestemaţi cu o limbă îngrozitor de dulce, care face ca rockul să devină un pop mai agresiv iar filmele horror nişte drame cu ceva mai mult sânge. Am mâncat franceză pe pâine vreo 4 ani, imi place, dar rămân la părerea mea: dacă nu-ţi stă bine în rochie de stambă, nu purta rochie de stambă!
    Revenind la Noir Désir, trupa s-a format prin 1980 (ceea ce-i de bine!) şi a "suferit" de influenţe Zepp, AC/DC, The Who (ceea ce e de foarte bine!). Primele albume, cele care i-au consacrat ca trupă sunt dulci, digerabile, dar de la Veuillez rendre l'âme (à qui elle appartient), trebuie să trecem prin Du ciment sous les plaines, Tostaky, 666.667 Club, ca să ajungem la Des visages des figures (2001), care începe frumos, continuă şi mai frumos, cu piesa "Le vent nous portera"-cea mai cunoscută de pe album, în care cunoscătorii vor depista ritmurile compozitorului, Manu Chao, şi se termină "aiurea" (ok, mie recunosc că-mi place), cu piesa jumate melodice-jumate epice, din care se distinge "L'Europe", o piesă-manifest la adresa societăţii europene contemporane.
    Momentul de "cotitură" a fost arestarea solistului Bertrand Cantat, care în 2003, la Vilnius, a « bătut-o de-a rupt-o », cum spune românul, pe iubita sa, într-o cameră de hotel. Tipa moare, Bertrand stă câteva ore lângă ea şi apoi sună la urgenţe, ca urmare are parte de-o perioadă de « recreere » între 4 pereţi, până în 2007.
    Trupa nu îşi pierde din fani. Vezi, domn'le, ce înseamnă să fii fan…

    Acu' c-am scos vreo juma de pagină cu prezentarea trupei, să trecem la lucruri serioase:


    2. Are you male or female: Noir Désir – Marlene.


    3. describe yourself: Noir Désir – Pyromane (sau pyromanne - nu în adevăratul sens al cuvântului, dar câteodată nu pot să mă abţin să nu plantez căte-un pui de foc...)


    4. how do you feel? : Noir Désir - L'enfant Roi


    5. describe how you currently live: Noir Désir -
    Toujours Etre Ailleur


    6. if you could go anywhere,where would you go?: Noir Désir – Lost

    7. your favorite form of transportation: Noir Désir – Le Vent Nous Portera


    8. your best friend?: Noir Désir - Des Visages Des Figures


    9. you and your best friend are:
    pot să mă repet? Noir Désir - Des Visages Des Figures


    10. what's the weather like?: Noir Désir - Le Grand Incendie (ok, băieţii au o afinitate pentru…căldură – so what? Eu sunt zodie de foc, merge)


    11. favorite time of day: Noir Désir
    - One Trip One Noise


    12. if your life was a tv show, what would it be called?: Noir Désir – La Rage


    13. what is life to you?: Noir Désir - Pictures Of Yourself


    14. your relationship: Noir Désir –The Chameleon


    15. your fear: Noir Désir – No No No


    16. what is the best advice you have to give? Noir Désir - Apprends A Dormir (învăţaţi voi, că eu n-am reuşit nici până azi…)


    17. thought for the day: Noir Désir – Danse sur le feu, Maria

    18. my motto: Noir Désir – Un Jour En France (nu e chiar motto, dar piesa e plină de chestii « drăguţe »



Azi trebuia să scriu

vineri, 2 aprilie 2010

Trebuia să scriu. Nu ştiu cât – o pagină, două, trei, sau câteva rânduri, câteva cuvinte, orice, oricum, oricât. Trebuia să scriu. N-am scris nimic. Sau poate am scris, într-un fel mai special. Am luat un pix negru şi am terminat desenul cu umbrela. Am să vi-l arăt şi vouă. Ăsta nu-mi place la fel de mult ca cel cu clownul şi broasca ţestoasă împădurită.



Mă aşteaptă câteva zile "în familie". Nu e o familie mare, şi nu va fi nici ceva extrem de special. Nu-mi place să ţin sărbători. Nici Paşte, nici Crăciun. Ba chiar mă enervează câteodată. Ok, recunosc, întotdeauna mă enervează. Trebuie să fii politicos şi cu zâmbetul pe buze, să-ţi înghiţi cuvintele nelalocul lor ca să nu-i superi pe cei care aşteaptă să te simţi bine. Cred că toţi ne prefacem măcar un pic zilele astea. Hai, recunoaşteţi! Eşti drăguţ o dată, de două ori, dar când ceva te enervează cu adevărat s-ar putea să cedezi.

Ia uitaţi ce frumos e afară. Acum câteva zile citeam un caiet în care scria maică-mea când era studentă la Iaşi, acum vreo 20 şi ceva de ani... scria aşa: "afară e cald, în Copou e frumos, scap eu şi de asta, lasă!". Da, scap eu şi de ei! Asta-mi aduce aminte de o poveste pe care-o citeam şi o reciteam când eram mică. E aşa de naivă, habar n-am ce-mi plăcea la ea! "Turtiţa umflată" o cheama. Nu-i incredibil cât de "fericiţi" (ca să parafrazez pe cineva) suntem pe la 3-4-5 ani? Poate şi acum sunt "fericită" şi poate-o să mai fiu până mă voi trezi cândva şi voi arunca tot ce mă leagă de vârsta aia. O să se întâmple asta vreodată? De multe ori am vrut să arunc tot. Chiar am aruncat vreo 80% din ce era de aruncat. Poate-i mai bine aşa. Nu-mi place să trăiesc cu momentele alea pe cap. Şi aici nu mă refer la poveşti naive. Ia uitaţi ce frumos suna:

"Au fost o data un mos si o baba. Intr-o zi, mosneagul o ruga pe baba sa-i faca o turtita, dar baba nu avea faina. Baba se stradui si stranse, totusi, vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii. Framanta aluatul cu smantana, facu o turtita si o baga la cuptor. Dupa putin timp, baba scoase o turtita rotunjoara, rumena si frumoasa, si o puse pe fereastra sa se mai raceasca.

Turtita statu ce statu pe fereastra, apoi se rostogoli pe lavita, de acolo pe dusumea si de pe dusumea spre usa. Cand ajunse la usa, turtita sari peste prag in tinda, apoi in curte. O porni spre poarta, de acolo pe drum, dupa care se rostogoli tot mai departe si mai departe. Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i iesi in cale un iepure, care vru s-o manance. Dar turtita, fara teama, ii zise:



Eu sunt turtita umflata

De prin lada adunata

Din camara maturata

In cuptor sunt rumenita

Pe ferestra sunt racita.

Iar apoi vrand sa para tare iscusita, mai zise:

Pe bunic l-am pacalit

De bunica am fugit

De tine-am sa fug in data

Iepuras fara de pata.

Si se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.

Continuandu-si drumul, numai ce-i iesi in cale un lup, cu o gura cat o sura, care vru sa o inghita. Turtita ii canta si lui cantecul ei, pe care il sfarsi zicand:

Geaba lupul casca gura

Fug de el ma dau de-a dura.

Cum se rostogolea ea prin padure, numai ce-i iesi in cale un urs, si acesta flamand nevoie mare! Dar turtita nici ca se sinchisi de dansul. Ii canta si ursului acelasi cantecel, pe care il incheie astfel:

Nu ma tem cat de putin

Caci fug si de Mos Martin.



Rostogolindu-se turtita mai departe, in cale ii aparu cumatra vulpe. Vicleana ii dadu binete si incepu s-o laude, spunandu-i ca e tare frumoasa si rumena.

Turtita se bucura ca a gasit pe cineva care sa o laude, asa ca se opri si-i canta si vulpii cantecelul ei, sfarsindu-l asa:

Si de nimeni nu imi pasa

Fug eu si de vulpe, lasa!


Vulpea ii lauda cantecul, dar o ruga sa nu plece, ci sa il mai cante o data, caci e batrana si nu a auzit bine. Ca sa fie mai aproape, vicleana o pofti sa se aseze pe botul ei.

Turtita, nebanuind nimic, facu intocmai. Cantecul paru sa-i placa mult vulpitei, asa incat vru sa-l mai asculte si a treia oara, asa pentru ultima data. O ruga deci pe turtita sa i se aseze pe limba si sa cante acolo. Insa cum sari turtita pe limba vulpii, aceasta ...hap! o inghiti."


Am luat-o de aici, bineînţeles http://www.parinti.com/Turtita-contentpid-1506.html , că dacă o scriam eu puneam diacritice! Glumesc.


Şi piesa Ciprului: (Vreau să mă vindec de ea! Nu-mi place că-mi place, e prea romantică pentru mine!)