Germania:
Rusia (sau cum sa faci misto de falsitatea eurovizionista si sa te simti bine)
Aseară a avut loc prima semifinală a concursului Eurovision Song Contest 2010, la Oslo, în Norvegia, datorită victoriei lui Alexander Ryback (băiatu ăla care când a zâmbit ne-a lăsat laţi pe toţi şi l-am votat de pe toate telefoanele) de la Moscova de anul trecut. Spaţiul – Arena Telenor, care mi s-a părut cea mai mică scenă care-a găzduit ESC-ul din 2005 încoace. O fi fost din cauza unghiurilor de filmare?!... Anyway, TVR-ul nu s-a abţinut să nu aducă o toantă – Geanina Corondan - şi un tont ca să dubleze spectacolul. Honestly, people, când dracu vă veţi dezvăţa de stupizenia asta de obicei? În prima semifinală au intrat 17 ţări:
1. Moldova: Sunstroke Project & Olia Tira - Run Away . înţeleg că linia melodică e proastă. Înţeleg până şi faptul că a trebuit să se bage saxofonul ăla ca să prindă la public, înţeleg şi versurile de genul: "du-te-n colo, vino-ncoa, pleacă, că nu te iubesc, dar mai stai puţin", dar chiar era necesar să se comporte ca la marşul homosexualilor?!
2. Rusia: Peter Nalitch & Friends - Lost And Forgotten . Mi-a plăcut piesa asta de la bun început. Peter şi prietenii au venit să se distreze, să se simtă bine, Rusia sfidează încă o dată atitudinea gravă, serioasă a ESC-ului, trimiţând o piesă ironică, dar cu o linie melodică impecabilă. Mi-a plăcut tot, de la engleza sovietică a solistului, dialogurile muzicale haioase dintre membri trupei, până la fulgii de nea care cădeau de sus, accentuând starea de suferinţă ironizată a solistului – "Here am I, lost and forrrrgoton..." Oare când va deveni Rusia pierdută şi uitată? Nicidecum la ediţia asta!
3. Estonia: Malcolm Lincoln - Siren Sirenă? Nu cred...mai bine-i zicea "Girofarul", băiatul ăla a ameţit cameramanul la cum s-a învârtit pe ritm de ambulanţă..
4. Slovacia: Kristina Pelakova - Horehronie Deci aşa arăta Ruslana la 5 ani – o fetiţă firavă, cântând un cântecel dulce despre păduri, alături de colegii ei de clasă îmbrăcaţi în copaci. Nu e drăgălaş?!
5. Finlanda: Kuunkuiskaajat - Työlki Ellää . Şi asta mi-a plăcut, deşi dansatorii-cântăreţi se mişcau de cont de specificul ţării şi au adus un suflu nou. Totuşi...Finlanda are atâtea nume mari în rock!
6. Letonia: Aisha - What For? Piesă bună, voci de stup de albine, păcat că au renunţat la coregrafia din finala naţională – acolo fetele din backing s-au făcut că spală rufe (la propriu), întrebându-se în acelaşi timp de ce mama naibii trăiesc, bă?! Filozofie amestecată cu activităţi de menaj...interesant.
7. Serbia: Milan Stanković - Ovo Je Balkan Parcă v-am mai vorbit de piesa asta. O melodie marca Goran Bregovic, cântată de un...sau mai bine zic o fiinţă extraterestră. Ce-i drept, melodia m-a bântuit câteva zile bune de la lansarea ei încoace: "Balkan, balkan, balkan, ovo je balkan, come on!". Îmi place ce fac sârbii. Oricât le-ar urla Europa să trimită piese de genul club, eventual cântate în engleză, ei tot ce ştiu fac. Go go Serbia!
8. Bosnia & Hertegovina: Vukaąin Brajić - Thunder And Lightning A fost rock? Conrondanca aşa a zic...unde-a fost rockul?! Anybody there?!
9. Polonia: Marcin Mroziński - Legenda Mai bine scoteau strofele de la piesa asta, refrenul şi intro-ului sunt atât de reuşite! Mi-a plăcut în ansamblu, dar tot n-am înţeles coregrafia cu fetele care mănâncă mere. Voci bune, foarte bune...
10. Belgia: Tom Dice - Me And My Guitar Gavroche a pierdut-o pe Cosette, şi-a luat chitară şi s-a înscris la ESC. A avut emoţii prima dată, dar pe parcurs s-a simţit ca la un concert care avea loc în sufragerie. Văd că melodia a prins...
11. Malta: Thea Garrett - My Dream Malta are două cântăreţe şi le alternează mereu, sau e aceeaşi?
12. Albania: Juliana Pasha - It's All About You Asta-i piesa pe care eu am văzut-o drept câştigătoarea semifinalei – voce puternică, vioară, ritm bun, versuri...stupide, dar asta-i altă parte. Per total, tocăniţa albaneză mi-a plăcut, dar chiar trebuia să o îmbrace pe solistă ca-n Stargate?
13. Grecia: Giorgos Alkaios & Friends - OPA Piesă cu specific grecesc, ca în fiecare an. Grecii au învăţat că aşa le merge cel mai bine. Totuşi, dansatorii şi solistul parcă scăpaseră de la un război în care-au luptat alături de Ares, război pe care l-au pierdut şi acum se întorceau în ţară înjurând în stânga şi-n dreapta. Sincer, parcă m-a înjurat tipul ăsta 3 minute continuu...
14. Portugalia: Filipa Azevedo - Há Dias Assim A cântat?
15. Macedonia: Gjoko Taneski - Jas Ja Imam Silata Piesă aproape bună, mai reuşită decât a Bosniei, păcat de stripteusele alea pe care le-au adus drept dansatoare.
16. Belarus: 3+2 Feat. Robert Wells - Butterflies Kitsch!
17. Islanda: Hera Björk - Je Ne Sais Quoi Of, cine-o fi adus-o pe asta aici?... Am eu nişte versuri mai bune la melodia asta: "Je ne sais pas/ De ce mănânc doar macaroane!/ Je ne sasis pas/ De ce mi-e foame-aşa mereu!/ Dar plând la masă mai mereu chiar când mă uit în farfurie: / S-a terminat deja?" No offence, dar cine naiba mai asculta melodia cu aşa decor?
Aseară, înainte de concurs, îi spuneam lui Kyky că se vor califica sigur Serbia şi Albania. Am avut dreptate. Au intrat în finală Islanda, Albania, Belgia, Serbia, Belarus, Portocalia (Portugalia), Grecia, Rusia, Moldova şi Bosnia. Îmi pare rău de Finlanda şi de Macedonia, pe care eu le-aş fi văzut în locul Belarusului şi Portocaliei. Aşteptăm a doua semifinală, când vor intra în horă reprezentanţii României.
Partea a II-a a concursului organizat de Ionuţ R are ca temă o crimă povestită în stilul ştirilor Pro Tv. Eu nu prea mă uit la Pro, dar o să vedem ce-o să iasă. Faptele sunt inventate, la fel şi localitatea şi detaliile. Dacă există, însă o localitalte Gribov, îmi cer scuze faţă de locuitori (şi sper că ce-am scis nu va avea ecou în conştiinţa...unora!)
Cenuşă şi sânge la Gribov
Nu vă pregătim o cronică pentru filmul lui Fanny Ardant, ci pentru o crimă terifiantă petrecută în spitalul din localitatea Gribov. Ieri în jurul orei 6, paznicii spitalului au semnalat dispariţia medicului de gardă de la etajul 6 al clinicii. Câteva minute mai târziu, o asistentă descoperea în salonul nr 6 de la acelaşi etaj cadavrul lipsit de sânge al unui pacient internat în urmă cu câteva zile cu afecţiuni cardio-respiratorii. Ba mai mult, omului îi fuseseră tăiate 6 degete. Îngrozită, femeia a chemat poliţia. Cu mai multe detalii vine de la Gribov, corespondentul nostru, Adrian Mariş. Bună seara, Adi, ai legătura.
Medicul a fost găsit la domiciliul părinţilor săi şi arestat. Dacă se va dovedi vinovat, acesta poate primi închisoare pe viaţă. Atât de-aici de la Gribov, la revedere.
Pentru cei care se întreabă ce-i cu mine, postarea asta e pentru concursul lui Ionuţ R (care a fost foarte drăguţ şi m-a lăsat să particip chiar dacă eram un pic căzută din Jupiter şi nu ştiam cu ce se mănâncă acţiunea cu pricina). Am avut de scris un post cu titlul "Unitatea Pixului în patru culori , so, this is it :
........................................................................................
Pe zidul poliţiei din Pix, şeful de post afişase cu grijă regulamentul : « Orice acţiune întreprinsă care nu are legătură cu bunăstarea şi liniştea satului se pedepseşte cu exilarea pe vecie a inculpatului ». Legea fundamentală fusese dată cu mulţi, mulţi ani în urmă, când la un capăt de stejar se găsiseră întâmplător patru familii pribegind prin ciocănitori.
Cel care avusese ideea era Albastrul. Albastrul venea din vest, făcuse carieră ca avocat pentru maimuţe, dar nu avusese procese decât cu şoarecii. Sătul de experienţa în domeniul legislativ, Albastrul a găsit de cuviinţă să încerce şi altceva, şi şi-a deschis o gogoşerie. Nevastă-sa făcea gogoşi din vechile lui cărţi de joc, şi a mers bine până când a fost dat în judecată de o minge, pe motiv că atentase la viaţa consumatorilor – îi stătuse cartea-n gât ! Aşa că Albastru plecase, împreună cu familia, şi în stejar dăduse de alţi rătăciţi, cu care se hotărâ să se stabilească în primul sat pe care-l vor găsi. Au găsit un sat pustiu, dar primitor, unde lumina nu vorbea niciodată înainte de ora 3 – Pixul. Pixul a devenit pentru Albastru o adevărată oază de linişte, în comparaţie cu agitatul oraş de unde venea el. Ca să păstreze liniştea, s-a autodeclarat şef de post, şi-a deschis Poliţie şi a agăţat pe zidul ei regulamentul.
Cel mai bun prieten al Albastrului era Negrul. Negrul fusese prizonier de război, dar după ce-a scăpat din mâinile duşmanilor s-a căit pentru crimele comise până atunci şi s-a făcut preot. Cei doi s-au întâlnit pe marginea de stejar, şi Albastrul a găsit de cuviinţă că Pixul avea neapărată nevoie de un popă. Aşa că Negrul a devenit preotul satului, şi nu făcea decât să umble toată ziua cu votca în braţe şi cu furnicile pe spate. Sătenii din Pix nu erau păcătoşi, aşa că el nu avea multe de făcut, dar avea, ca tot omul, o slăbiciune – Roşia.
Roşia, frumoasa diafană de pe marginea de stejar ! Nimeni nu ştie cum a ajuns acolo, pentru că nu a povestit niciodată nimănui. Roşia e actriţă, cântăreaţă la bar, poetă şi uneori învăţătoare pentru copii din sat, şi suferă de tristeţe, pentru că nu poate să-şi găsească nicio ghindă cu stele. De-asta apelează mereu la Verde, primul pe care l-a întâlnit ea pe marginea de stejar. Verde e vraci şi crescător de viţă de vie. Are -5 copii, dintre care 2,5 fuseseră făcuţi cu prima lui iubire, o cetăţeancă obscură din alt sat, iar 2,5 cu cealaltă cetăţeancă, din celălalt sat, ca să nu se certe.
Verdele era privit cu multă suspiciune în sat. Se spunea că vindea strugurii la piaţă cu preţuri de sute de ori mai mari decât în alte sate, deşi nu ştia nimeni dacă aşa era. Familiile celor patru nu ieşeau niciodată din sat, dar primeau corespondenţa prin elefanţii călători care aduceau cutiuţe muzicale la fiecare două săptămâni. Aşa au auzit sătenii din Pix despre preţurile mult mai mici de prin alte părţi. Totuşi, aveau nevoie de Verde, pentru că era singurul sprijin pentru Roşia. Fără el, Roşia ar fi fost învinsă de tristeţe şi s-ar fi aruncat afară din sat. Şi-atunci? Nu-şi puteau permite să rămână fără cea mai bună învăţătoare-actriţă-cântăreaţă la bar! Îl suportau şi ei cum puteau.
La rândul lui, Verdele ştia că le este indispensabil celorlalţi. Începuse să gândească foarte lucid. Pixul era, în după-amiaza zilei de joi din prima lună a anului 1969, o comunitate de oameni liniştiţi. Vineri era zi de târg. Dacă vineri ar fi vândut struguri cu 800 de maimuţe în loc de 8, s-ar fi ajuns să-şi comande prin elefanţi două foi de ceapă din satul vecin. Le-ar fuma în doi ani, ar fi prins curaj şi ar fi fugit cu Roşia în lume. Desigur, după două-trei fumuri din ceapă, Roşia ar fi fost imediat de acord. Ziua următoare vându toţi strugurii pe care-i avea la preţul stabilit anterior. Îi cumpărase pe toţi Negrul – avea nevoie ca să facă apă sfinţită cu aromă de vin roşu, foarte bună pentru reumatism. Verdele începea deja să simtă parfumul foilor de ceapă şi îmbătat de euforie, începu să se laude exact când Negrul se pregătea să plece. Chibzuit din fire, Negrul ciuli urechile – Roşia?...îl părăsea?!:
Negrul nu stătu mult pe gânduri şi fugi repede la Albastru să-i dea vestea. În timpul ăsta, Verdele şi Roşia se întâlniseră să sărbătorească la un pahar de Mare Gri. Şi cum stăteau ei liniştiţi şi-şi savurau gloanţele, uşa bordeiului lui Verde se dădu brusc de perete şi apărură în prag Negrul şi Albastrul împreună cu femeile şi odraslele lor. "Complot! Complot! Încălcare a regulamentului! Ce să le facem? Cum să-i pedepsim?! Afară! Afară! AFARĂ! Ziua următoare, Verdele şi Roşia se găseau legaţi până-n dinţi la marginea Pixului. Negrul începu să le citească rugăciunile, iar femeile şi copii urlau ca turbaţi. Înjurături de mamă, de tată, de...verişori! castane coapte aruncate în proscrişi, amestecate cu vaietele popii şi regulamentul urlat de şeful de post. Peste toate se aşeză deodată un zgomot cumplit de muchii de pietre zbătându-se strâmt să iasă la suprafaţă. Şeful de post căscă uimit ochii, fixând ruptura din pământ care creştea şi creştea, lăsând să se vadă scheletul satului – Pixul se răsucea cu totul! Copii începuseră să urle speriaţi şi mai tare, agăţându-se cu toţii de popă şi de poliţist, ca de un colac de salvare. În învălmăşeala creată, nimeni nu şi-a dat seama pe moment că o femeie vorbea – o femeie cu păr de porumb, aleasă în urmă cu ani buni de Albastrul să-i fie soţie. Oasele satului îi intraseră-n sânge şi prin coaste i se vedeau urme de cretă roşie, care-i ţipa din globii oculari:
Poliţistul deveni atent, şi odată cu el şi sătenii. Femeia vorbea molcom, cu ochii închişi şi roşii de cretă, cu bărbia-n piept, bolborosea ca pentru sine
Pixul ameninţa să se dezbrace de locuitorii săi. Şi de-odată, pătruns de glasul neveste-sii, poliţistul tăie legăturile proscrişilor.
........................................................................................
În 1970, cele 4 familii din Pix se aflau toate la piaţă, cumpărând şi vânzând cinstit, şi nimeni nu-şi mai aducea aminte de evenimentele din anul precedent.
E aproape şase şi soarele-mi bate cu putere în geam. Mai devreme căţărasem o vulpe pe nişte cărţi. Stătea aşa, culcată, cu blana roşcată care-i ascundea botul şi ochii oblici. Pe urmă s-a trezit tremurându-şi irisul şi s-a dat jos din colţ. A rupt şi pânza de păianjen şi era să alunece pe trenuleţul de jucărie . De ce facem lucruri din obişnuinţă? De ce nu putem să ne bucurăm de fiecare dată de un lucru nou? Toate lucrurile au fost odată noi. Şi eu, şi plopul din faţa geamului, şi piciorul pisicii care-a tremurat toată iarna lângă Dacia albă, şi Casa Poporului...până şi Guvernul a fost nou la vremea lui. Ar trebui să fie noi şi acum. Parcă ne schimbăm şi opiniile când ne schimbăm locul. Acum par toate vechi.
Dacă n-ar exista amintiri, n-am sesiza nici trecerea timpului. Amintirile se adună toate într-o desagă mare şi elastică, care nu pocneşte niciodată şi pe care o purtăm în spate. Ea se umple treptat. Când simţim că ne crapă coloana, e semn că am trăit mult. Desaga s-a îngrăşat. Am putea să aruncăm desaga, şi pe măsură ce ne împiedicăm de cabluri să le aruncăm peste umăr într-o desagă nevăzută şi lemnele să cadă pe jos pe partea cealaltă şi să se strivească de asfalt prefăcându-se-n apă minerală. Pe jos e asfalt proaspăt şi acidul face gropi pe care se cocoaţă iederă crudă care păleşte la soare. Nu-i nimic, punem gumă de mestecat! Vom lipi gumă peste găuri, dintr-o parte, până-n cealaltă, şi dacă nu va ţine, vom da o umbrelă cu aracet pe margini şi o vom fixa în groapă cu mâneru-n sus, ca să se împiedice babele când vor merge la biserică. Şi ele vor înjura cu bidonul de apă sfinţită în mână şi noi vom râde toţi de penibilul ei.
Noi ştim că e groapă acolo şi sărim peste ea de fiecare dată. Nu ocolim, că ăsta e semn de laşitate. Câteodată se aud strigăte din groapă. Mai ales dimineaţa. Strigoii din groapă nu urlă noaptea, ca în filmele de groază. Ei dorm noaptea. Dimineaţa se trezesc şi se întind şi cască, şi discută meciul de săptămâna viitoare, care s-a încheiat acum 2 ani cu scorul de 5 – 0 pentru euglene. Apoi zic ce bine le-ar prinde o cafea. Şi au noroc, căci noi tocmai am aruncat peste umăr cea mai proastă cafea. Ceaşca a aterizat în capul margaretei, iar şoarecele de câmp a cules din părul ei picături de lapte nefiert. La începutul dovleacului, strigoii au ieşit din groapă, ca să-şi ceară partea de cafea. S-a închins un război teribil, s-au bătut cu ace de siguranţă care intrau şi ieşeau prin pielea sidefie aproape neatingând-o. S-au bătut cu piroane care treceau prin oasele casante şi trimiteau semnale radio la dinţi, şi dinţii se strângeau în ei până picau înăuntru.
Cade! A căzut.