O săptămână. Sau până marţi.

           Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă întrebe mama/tata/un prieten/orice cunoscut despre ceva ce, zic ei, am scris/am schiţat odată, şi eu să mă uit cu o mutră strâmbă la ei şi să întreb „am scris?!”. Probabil am scris, sau am schiţat, sau am văzut, habar n-am, nu stau foarte bine la capitolul amintiri din trecutul propriu şi nici nu cred c-aş vrea. Cam aşa se întâmplă şi cu articolul ăsta. (Aţi observat că nenii de la Microsoft şi-au programat bebeluşul Office 2010 să facă urât când folosesc cuvinte de genul „ăsta”?. Mi-l transformă automat în „acesta”. Mă enervează chestia asta la ei…). Deci cum ziceam, am impresia că am mai scris odată ceva asemănător, sau că am vrut să scriu.

Ideea e că toată lumea vorbeşte zilele astea despre un cutremur devastator care va avea loc în Vrancea până marţi, 28 septembrie anul curent. Noi iniţial am fost atât de „hă? Ci zişi, bre?”, încât au trebuit să ne zică ucrainenii despre zguduitura care ne paşte. De-atunci au început toate babele să-şi amintească de Apocalipsa care o să vină şi-o să ne cureţe pe toţi. Oamenilor le place să creadă într-un cataclism de proporţii uriaşe. Aşa a fost şi prin anii `90, când la televizor apărea un anume domn’ Hâncu, care prezicea şi el niscaiva cutremure. Atunci eram toţi mici şi proşti, abia ieşiţi din revoluţie şi scăpaţi în grădina cu superstiţii. Până şi maică-mea îşi făcuse o geantă „de urgenţe” în care-şi pusese o sticlă cu apă – la sticlă de plastic, că abia o descoperisem – , un aparat de radio, şi-o lanternă. Era atât de împrăştiată, încât nici nu ştia ce să ia, aşa că s-a tot învârtit pe lângă tot felul de prostii nefolositoare, dar cu o anume valoare sentimentală (ceasul din studenţie care nu mai mergea de câţiva ani, dar pe care-l ţin minte şi acum, nişte discuri vechi, de parcă ai mai fi avut unde să asculţi muzică după ce supravieţuiai Armageddonului..). În concluzie, s-a limitat atunci la apă, radio şi lanternă. Nu s-a întâmplat nimic. 

După domn’ Hâncu, alţi deştepţi s-au gândit că eram pe punctul de a trece în anul 2000, deci atunci trebuia să se întâmple. Bineînţeles că nu ne-am trezit nici în prima dimineaţă a anului într-o mare de cenuşă şi foc. Dar, ca un pas înainte, mama nu şi-a mai făcut gentuţa. După fatidicul 2000, băieţii şi-au dat seama că, de fapt, în 2001 se făcea trecerea dintre milenii. Alte avertismente, alte distracţii.

Acum ne apropiem, cică, de o chestie mare, aproape la fel de mare ca cea din `77, pentru că motanul pe care pluteşte zona Vrancei o să se lase de moţăit şi-o să se trezească brusc. Şi-atunci să te ţii, nenică!...

Nu ştiu..chiar avem nevoie de avertismentul unei păcătoase zile când ne vom trezi cu toţii plutind deasupra noastră, imateriali, aproximativ invizibili şi incolori? De unde ştim că până atunci nu ni se va întâmpla nimic? E un fel de înţelegere cosmică între bine şi rău, între oameni şi duhuri? Au jurat, cumva sfinţii, într-o noapte de beţie că nu se vor atinge de noi până într-o anumită zi, când ne vor strivi cu adidaşii lor Nike uriaşi?! Există contract? Dacă da, aş vrea şi eu să-l văd..

Probabil, sună mai bine când ni se promite că se va stinge lumina peste toţi de-odată, şi nu pe rând. E mai fain. E o tragedie. Tragediile sunt faine. Nu-i nasol când se stinge un bec? Este. E, dar când se sting 1000 de becuri? Probabil e la fel de fain, pentru că, în fond, cu toţii avem un moment când ne gândim numai la noi. Da, probabil e egoism. Sau instinct de conservare. Autoconservare.

Coincidenţă sau nu, am văzut zilele astea unul din cele mai frumoase producţii canadiene ever. „One week”, din 2008 e povestea unui tânăr care primeşte vestea unui început de tragedie – cancer. Gradul 4. Cel mai fioros dintre toate. Tipul ăsta dă drumul nebuniei să zburde, îşi cumpără o motocicletă şi cutreieră Canada de la un cap la altul, aşa cum şi-a dorit întotdeauna. Peisaje care-ţi taie răsuflarea, acele „munţi pe dreapta, munţi pe stânga”, aşa cum îmi place mie să le numesc şi o coloană sonoră care nu te iartă dacă nu dai volumul la maxim, toate fac un tacâm care ţi-e pregătit odată la 20 de ani, în cel mai bun caz. 

În fond, acum realizez că au şi avertismentele astea ceva bun în ele: ne liniştesc, cumva. Dacă se poate numi linişte – ne „asigură” că nu ne vom vedea numai becul nostru stingându-se. e drăguţă ideea asta de siguranţă, însă eu tot cred că am fi putut să ne liniştim şi fără să fim atât de prăpăstioşi. Tare cred că n-avem nevoie de gentuţe de urgenţă. Asta e numai o sintagmă de care te agăţi ca de un colac de salvare când ai în faţă perspectiva beznei colective. După mine, bezna individuală e mai dulce, tocmai pentru că nu e precedată de bocet, ci de muzică, la fel ca în „One Week”. Pentru că nu îţi este livrată ca picătura chinezească, ci te ia cu totul, fără să-ţi dai seama. E mai bine aşa.

Da’ parcă-i şi mai bine să râdem, să glumim, şi să facem mişto de Băse!
Aveţi aici o frântură din festinul muzical pe care-l serveşte filmul: Wintersleep, o trupă canadiana, cu piesa Weighty Ghost.