Astenie de iarnă

sâmbătă, 26 decembrie 2009

N-am niciun fel de tragere de inimă sau de bucurie oarbă care să mă facă să scriu urări kilometrice de sezon, să-mi îmbrăţişez familia şi să cânt melodioare îmbătante sau să stau la palavre despre cât de frumos era Crăciunul odinioară şi cât de comercializat e acum. Nu ştiu dacă era frumos, poate că nu, dar eu eram mai mică şi mai proastă, mall-urile de unde cumperi de toate odată nu erau aşa de populare, aşa că trebuia să umbli prin tot oraşul ca să iei cozonaci...sau mai ştiu eu..nu mă pricep la mâncăruri tradiţionale, aşa că la sfârşitul zilei trăgeai un zâmbet tâmp uitându-te la cât de puţin ai reuşit să iei în atât de mult timp, la câtă zăpadă ai în cizme şi la cât de vânăt eşti, de la căzături pe gheaţă. Da, poate atunci era o chestie şi cu pregătirile astea.

Sincer, nu prea le văd rostul. Nu înţeleg de ce ajung oamenii la spital cu toxiinfecţie alimentară, comă alcoolică şi tot neamul lor de maladii. Nu e sfârşitul lumii, nu e musai să mănânci tot în 5 secunde! Cofeina din venele mele îşi face efectul: mi-am dat drumul la vorbă.

Acum câteva seri, am surprins un nene, vorbind la Antena 3 despre Crăciun. Nu ştiu cum îl cheamă, e un tip cu barbă care un fel de a vorbi de parcă aruncă bolovani. Tipu ăsta îi zicea lu' moşu' "marmeladă". Mi-a plăcut. Chiar e un fel de marmeladă. Un fel de varză sau un fel de amestecătură...

Mi-am luat zilele astea un fular. Alt fular. De câte ori ies, găsesc câte un fular drăguţ. Spun că ăsta e cadoul meu de la mine, pentru mine. Nici nu mi-aş fi dorit altceva! Mi-am mai luat şi două pixuri negre şi am avut chef să scriu. Cheful a durat două secunde, cât am scris două fraze.

E disconfort, e o stare generală de splean. O fi criză? E o plictiseală groaznică! Eu mă plictisesc în vacanţe. Mă simt ca un mort (un mort care se mai simte după moarte). Parcă am stânci legate de picioare care mă ţin în loc.

E o lipsă. O lipsă de activitate. O, de-om trece şi de vacanţa asta...Film, carte, muzică, desen – glorie vouă!

Cu tot splean-ul ăsta, sărbători fericite, pace în lume, pe Marte sau unde mai vreţi voi..

Leapsa: ciudateniile mele

marți, 22 decembrie 2009

Ca să mai sparg un pic monotonia zilelor crăciunoase, am primit cu inima deschisă leapşa de la Docica, care se referă la ciudăţeniile mele.

Păi hai să-ncepem:

1.     1.   Nu port şi nu înţeleg cum de pot unii să poarte ochelari de soare în cap/ochelari de soare în club, cafenea  sau orice alt loc acoperit, unde e evident că nu-i bate nici măcar lumina de neon.

2.      2.   Mă trezesc la 5 şi ceva dimineaţa atât în condiţii normale, adică şcoală de la ora 8, cât şi în condiţii speciale, adică vacanţă. Nu pot să depăşesc ora asta, chiar dacă ora de culcare se apropie de 2-3-4 dimineaţa. Fraţilor, ăştia care dormiţi până la 1-2 ziua, cum dracu de nu anchilozaţi de atâta inactivitate?!

3.       3. Cred că undeva, pe pământul ăsta, există o pisică mov care mă aşteaptă. Nu râdeţi (tare)! E, şi dacă nu ne vom găsi, mă mulţumesc şi cu una albastră de Rusia pe care o s-o iau când o să mă duc „la capătul lumii” cu Transsiberianul.

4.       4. Am pe laptop o mulţime de foldere denumite „altele”, cărora le-am instalat iconiţe cu matrioşti, dar habar n-am ce conţin...

5.       5. Acum un an, mi-am luat un LG Cookie KP 501 pe care-l iubesc enorm, dar la care n-am învăţat nici acum cum se manevrează volumul alarmelor.

6.       6. Ţin creionul/pixul ca pe ţigară, deşi nu practic sportul care se ocupă cu obiectele cu pricina, şi am o spaimă teribilă când mă gândesc că într-o zi, s-ar putea să încerc să le fumez.

7.       7. Ţin agăţată de fereastră o bufniţă de pluş, care alături de o pisică grayscale (adică în nuanţe de gri : ))), e tot ce mi-a mai rămas de când eram o găluşcă urâtă şi plângăcioasă.

8.       8. Mi-e frică de cucută. Nu, nu-i un dinozaur, nici un strigoi, nici fosta profă de mate, e o biată plantă. Mi-e frică de ea de când mi-a zis mama că poate să crească mai înaltă ca tata. Bineînţeles, bomba asta mi-a zis-o acu vreo 15 ani, când încerca să mă facă să nu ies din casă, dar am rămas cu sechele.
Asta e mirobolanta ucigătoare:
(by the way, am un motiv sa ma tem – e otrăvitoare...dacă o bei/mănânci)


      9..   Am un raft în bibliotecă dedicat „zeilor literaturii” – Gogol, Dostoievsky, Tolstoi, Bulgakov. Sunt în stare să fac omor dacă prind cotor de carte care n-are legătură cu ei pe raftul ăla! (aviz amatorilor...dacă, cumva, au învăţat cărţile să citească bloguri..). Da, am un cult pentru ruşi.:D

  . 10.   Uneori beau şi 5 ness-uri pe zi, şi în rest numai apă minerală. Ştiu că face rău rinichilor, sau ceva în genu’, dar nu mă lasă inima să renunţ.

  .11.   În „Oraşul cu floare de tei” există un ăăă...nu ştiu exact ce e, dar cred că se ocupă cu aerisirea, lângă un magazin cu...carne, produse din carne, ceva de genu’ ăsta, pe care cineva a lipit/desenat (n-am dat importanţă niciodată şi nici n-am stat să mă uit) un portret al lui Bob Marley. Nu uit niciodată să-l întreb ce mai face (pe Bob, nu pe...obiectul necunoscut). În timpul campaniei electorale, vorbeam  şi cu afişele lui Crin (nu, nu le înjuram!)

12.   12. O urăsc pe Cleopatra Stratan şi nu suport reclamele cu copii de la Adevărul. 

            Trimit leapsa la oricine doreste. 
            Pace! 
T

Te uită cum ninge cu membre!

miercuri, 16 decembrie 2009

Vuiesc ziarele, canalele de televiziune, meteorologii îşi dau duhul pe la emisiuni, tanti Romica Jurcă se strofoacă de o săptămână să convingă măcar 10% din tară că vine peste noi un dar de la moscoviţi: un drăguţ de cod galben. Widgetul de la yahoo îmi arată de câteva zile o temperatură de -6/-7 grade, afară « zăpada-i cât gardul », a nins două zile la rând şi acum viscoleşte.


Pe o astfel de vreme, ce-I dă pensionarului gălăţean prin minte? « Ia să ies la o promenadă ! ».Bravo, băieţi, de-asta vă iubeşte Sunetu’… « Băieţii » sunt nişte..copilandrii la 60-70 de ani, care taman pe cod galben de ninsori şi viscol descoperă n-şpe mii de motive impetuase ca să iasă din casă, să se moşcăie pe străzi în speranţa că vor ajunge ba la piaţă, să-şi ia nişte coada-şobolanului să-şi facă ceiuţ, ba la brutăria din centru, că asta din colţ nu face pâine  împletită, ba la vreo rudă în vizită, ba la vreo cafeluţă şi la o tacla la o prietenă…


Rezultatul ? 40 de « jucării stricate » cerşesc îndurare la ora asta pe la uşile Spitalului Judeţean cu membrele nefunctionale în şacoşe/poşete. Mă repet : bravo, băieţi, de-asta vă iubeşte Sunetu’ !

Observaţi că există o tendinţă ? Exact când e codul mai viu colorat, marea masă a pensionarilor îşi găseşte treburi urgente de făcut pe afară, fie caniculă de peste 40 de grade, fie ger de -10. Par exemple, astă-vară, bunică-mea se plimba pe la ora 3, pe cod roşu de caniculă, prin piaţă, ca să-şi cumpere un kil de prune. Chiar mă mir cum de m-am abţinut să n-o machez în culoarea prunei… Nu de alta, dar noi răspundem de ei, şi mai au şi-un tupeu fantastic !

Pace, copii !

By the way, scuzaţi titlul "dexterian"...

Marea trecere

duminică, 13 decembrie 2009

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla când vine vorba de o vizită a bunicii /mătuşii /păpuşii /puricelui de baltă sau a altor personaje mai mult sau mai puţin importante din vremurile demult apuse e plăcerea cu care indivizii ăstia povestesc despre cât de prost erai când erai mic. Sau, după caz, ce inteligent erai (în traducere, acum nu mai eşti), ce drăguţă erai (carevasăzică, erai blondă, cu ochii albaştri şi acum arămiul tău din păr aduce a farul din Alexandria şi ochii ţi s-au făcut căprui), ce cuminte erai (adică jucai după cum îţi cânta bona, acum gândeşti pe cont propriu). Idiotul care a inventat vizitele de gen merită, după părerea mea, să fie ars pe rug aşa, la înălţime, să zicem în Turnul Televiziunii de la noi, sau în vârful babanei Empire State Building, în timp ce e filmat şi difuzat pe toate canalele din lume, ca să ne bucurăm toţi şi cenuşa lui pusă într-o cutie pentru reziduuri radioactive sigilată bine, ca să nu mai poată să iasă la lumină niciun firişor!

Nu-mi reneg amintirile, nu mi-e ruşine de nimic, nu caut să mă îndepărtez de ele, dimpotrivă, mi le asum ca pe o parte din mine, dar nu trăiesc din ele, nu tânjesc după ele, nu mă rapotez la ele din 5 în 5 secunde şi în niciun caz n-aş vrea să le retrăiesc! Copilăria mea n-a fost cu nimic ieşită din comun – cu toţii am fost un pic săriţi, toţi ne-am înjurat bunicile/mătuşile, toţi cântam la periuţa de dinţi în faţa oglinzii, crezându-ne artişti pe scenă, toţi ne-am prăpădit căzând din meri.

Există chestii frumoase, drăgălaşe în idioţenia lor. Sunt lucruri pe care le-am mai povestit pe-aici în momente de tâmpenie, dar rămân la stadiul de lucuri drăgălaşe şi mai ales trecute. Nu vreau ca trecutul meu să-şi întindă picioarele în prezent, şi dacă prind chiar şi miros de trecut în viitor, îi dau cu sprei paralizant (bineînţeles, după ce lăcrimez un pic, lamentabil..).  Dar copilăria nu se compune numai din momente plăcute, sunt o grămadă de urâţenii de care mă detaşez. Alea merită să fie renegate din toate punctele de vedere. Momente, persoane cu care nu mai vreau să am de-a face vreodată, situaţii la care nu mai vreau să revin, vorbe, lovituri.

Cutia cu amintiri e necesară pentru oricine, dar uneori e mai bine să ţinem cutiile închise. E, şi atunci intervin rubedeniile... Şi-ţi dau toate planurile peste cap, îţi răscolesc toate cutiile şi scot la aer proaspăt ce tu te-ai chinuit să înfunzi. Şi tu le tai vorba cu tupeu şi te simţi aşa de bine! De ce să-ţi faci griji pentru ele şi pentru ce-a trecut? Dacă nu te poti detaşa de lucrurile astea, n-ai să poţi vedea ce ai în faţă şi asta e chiar grav...

Spectacol

miercuri, 9 decembrie 2009

Zilele astea mi-am luat trei grame de răgaz. Aşa, trei grame numai pentru mine. M-am deconectat de la grijile zilnice şi m-am uitat la cea mai reuşită piesă de teatru horror psihologic. Din păcate, piesa asta nu a fost scrisă încă, deşi sunt sigură că, dacă nu toţi, mulţi dintre voi aţi văzut-o şi, într-un fel sau altul, unii chiar aţi participat la acţiunea ei.

Piesa s-a jucat într-o sală uriaşă, al cărei nume este un derivat de la o băutură iubită de piraţi – rom, mi se pare că se cheamă. Sala e prost amenajată – are scaune rupte, cu huse învechite şi jegoase, iar cortina – fărâmiţe-fărâmiţe, neschimbată de 20 de ani, de când a fost înlăturată vechea conducere a teatrului. Deşi am întrebat în stânga şi-n dreapta, nu-mi dau încă seama de ce vechiul director al teatrului a fost alungat – am înţeles că era puţin mai dur din fire, şi că-i plăcea să controleze cam tot, dar dată fiind imaginea sălii de acum, cred că ar fi fost mult mai bine dacă angajaţii lui şi-ar fi măsurat opţiunile... măcar să fi pus în locul lui un om capabil!

Am stat cuminte pe scaunul infect şi am aşteptat ridicarea bucăţelelor de cortină. Şi piesa a început. O să v-o povestesc şi vouă în detaliu, căci am fost foarte atentă, n-am băut nimic înainte şi nici pastile n-am luat.
Actorii principali au fost chiar spectatorii, printre care şi eu, şi asta nu numai prin implicarea lor la bunul/prostul mers al piesei, ci mai ales prin impresiile şi consecinţele pe care acţiunile personajelor le-au bătut în cuie pe spatele lor. Se făcea că se apropia Crăciuniul, iar doi copii – unul cu nume de conducător roman, nu mai ţin minte exact..poate Nero?... şi unul de domnitor al fostei Valahii, cred că Mihai îl chema – se tot gândeau cum să-şi obţină caourile mult visate. Nero era un copil mai ciudăţel şi îşi dorea acelaşi cadou ca anul trecut – o pereche de adidaşi cu crampoane, ca să poată să strivească bine de tot pământul pe care calcă, dar era şi un pic cam amnezic (ca să nu zic prost), şi a uitat că darul de anul trecut a fost unul cu două tăişuri – crampoanele se întorseseră prin talpa subţire a adidaşilor şi îi înţepaseră la sânge picioarele. Eh, o usturime mică, dar o satisfacţie enormă!


Mihai îşi dorea şi el o pereche de adidaşi...dar nu era foarte sigur ce fel de adidaşi. S-a tot gândit, aproape o săptămână, şi a conştientizat că cea mai bună cale prin care putea primi încălţările era să apeleze la cel mai bun prieten pe care cineva îl poate avea – un fost rocker cu capul pe umeri. Înduioşat de rugămintea lui, rockerul  a pus o vorbă bună la Moşu’ şi era aproape sigur că, în ziua Crăciunului, adidaşii mult visaţi de Mihăiţă vor fi sub bradul lui. Mihai, însă, nu era aşa de sigur..avea el o presimţire sumbră...

Nero, pe de altă parte, mai în vârstă şi mai experimentat decât naivul Mihai, a dat iama în cutia cu banii pe care noi îi plătisem pe bilete – da,da, noi, spectatorii! Cu banii ăia s-a dus la un grup de fete mult mai tinere decât el, care făceau orice ca să obţină şi ele câţiva gologani, şi le-a ordonat ca, în schimbul monezilor, să facă tot ce le stă în putinţă – să mituiască vânzătorul, să taie gâtul fiecărui client, să-l facă bucăţele-bucăţele pe Mihăiţă, să-l măcelărească până şi pe Moşu’ – numai să obţină perechea de adidaşi.

Şi acum uitaţi-vă un pic la frazele de început ale articolului meu. Am numit piesa „cel mai reuşit horror psihologic”. De ce? Pentru că Nero a fost atât de malefic, atât de machiavellic, dar atât de prost, încât să se bucure la vederea adidaşilor sub bradul său... Sincer, am crezut că mă prăbuşesc cu scaun cu tot când i-am văzut reacţia – cum dracu să te bucuri, şi să crezi că Moşul te iubeşte, ştiind că ţi-ai autoprocurat darul. Şi, şi mai rău – ţi-ai procurat darul tocmai din banii celor care veniseră să te admire...

După actul ăsta, a venit cineva şi a atârnat de franjurile cortinei o pancartă pe care scria „va urma”. Oare urmează răzbunarea lui Mihai (care vorba vine, nu era nici el uşă de supermarket)? Răzbunarea lu’ Moşu? Răzbunarea noastră – A SPECTATORILOR??

Leapşa de la Tanti (Kyky)

joi, 3 decembrie 2009

Am primit mai demult de la Tanti o leapşă pe care am tot amânat-o: cinci situaţii în care am ajutat pe cineva. Timpul a fost însă de partea mea- au venit alegerile, şi aşa am găsit un subiect pentru o postare. A venit sf. Andrei şi aşa am mai găsit un subiect şi pentru un articol, şi pentru un desen. Apoi am mai ascultat nişte Stones, ţipetele Deliei (probabil credea ntă pentru zilele oraşului meu...) şi cantitatea aia de falsitate din boxele digeite...mă rog, ştiţi cum e cu gusturile. Chestia e că m-am cam ferit de leapşa asta, dar acum mi-am luat inima-n dinţi şi încep:
1.        
1.     1. În primul rând, nu cred că eu sunt în măsură să spun de câte ori am ajutat pe cineva. Ajutor în bani n-am avut cum să ofer  (decât poate vreun 5-10 mii pentru biletul de autobuz/plata maxi-ului pentru vreun drum prin oraş) pentru că nu prea mă interesează chestiunile băneşti, deocamdată. Poate am mai dat vreo gumă/creion/pix/radieră/cd/alte minuni utile şi mai ales inutile.

2.      2.   Ajutor în sfaturi. M-am lăsat de sportul ăsta acum ceva timp, când am realizat că oricâte sfaturi ai da unui om, oricât ai încerca să-l convingi de riscurile unei acţiuni, el tot cum îl taie capul face. Şi de ce să nu recunosc? Aşa fac şi eu...

      3. Mă gândesc..da..

     4. Încă mă gândesc, Tanti, jur...

     5. M-am gândit. Poate am ajutat prin tăcere sau prin, prin alinări sau prin palme, prin atitudini, prin proteste, nu ştiu. Şi nici n-aş vrea să ştiu. Ştii ce, Tanti..ia fă tu leapşa asta mai întâi ;))

 S-o dau mai departe? Să n-o dau? Nici eu nu ştiu..rămâne la latitudinea voastră...