Ancora

marți, 26 iulie 2011


Se întâmplă de toate. Se întâmplă lucruri care n-ar trebui să se întâmple, lucruri despre care ştiam acum ceva vreme, lucruri al căror curs îl prevesteam cu reţinere. Cursul lor, eu spuneam despre el, dar tu nu mă ascultai, pentru că ţi se părea prea frumos să te plafonezi în situaţia ta, să-i faci pe alţii să-ţi plângă de milă. Îmi merg mâinile repede pe tastatură, şi scriu rând după rând, cuvinte în care nu trebuie uneori să cauţi un înţeles, pentru că nu ştii când mă adresez ţie, celui de lângă tine, sau unui om pe care nu-l cunoşti. Pe care nu te las eu să-l cunoşti, pentru că deocamdată, vreau să rămână doar al meu. M-ai întrebat de multe ori ce fac, şi ţi-am zis lucruri generale. Ţi le-am spus cu un scop. Ele erau menite să-ţi arate punctul cardinal spre care vreau să mergi. Nu pot să-ţi ordon, asta e clar. Nici nu încerc. Dar direcţia pe care ţi-o arăt e cea mai bună pentru tine acum. M-am lovit de nesimţiţi, nu vreau să mă transform şi eu într-unul.
Se zice că asta e menirea fetei cu păr roşu. Roşul din părul ei se trage dintr-o rană şi nu poate decât să deschidă o alta, prin intrigi şi urzeli, prin farmece şi descântece. Lumea întreagă s-a ferit de ea în istorie. Imaginea ei e la fel ca cea a unui lup. Îi simţi pericolul, mintea ta urlă picioarelor să se întoarcă şi să o ia la goană, dar trupul n-o ascultă. Încremeneşte-n loc şi continuă să-l fixeze cu privirea, să-i dezmierde cu irisul blana deasă şi caldă, colţii netezi, răsuflarea rece şi zgomotoasă de fumător declarat. Lupii nu fumează. Dar cum ar fi dacă ar face-o? Poate... ne-am strica imaginea despre ei. Mereu i-am privit ca pe nişte cavaleri ai munţilor. Un lup cu o ţigară în colţul gurii.. hmm... un fel de Don Vito Corleone printre stânci. Hilar.
M-aş ruga la zei. Nu ştiu la care. Bob face duş, nu mă aude. În ultima vreme, găseşte tot felul de motive, numai să nu stea lângă mine şi să-mi asculte poveştile. Mă părăseşte pentru că l-am plictisit. Îmi era un sprijin, o idee. Mă ancoram de el.
M-aş ancora de maşina de cusut a bunicului dacă aş putea. E mare şi neagră, veche, cu pedală şi masă de lemn. Se zvoneau o mulţime de chestii pe seama ei. Vorbeau babele prin sat de o anumită plăcuţă de platină care-ar fi ascunsă în ea. Nu vreau s-o caut. Maşina asta valorează enorm pentru mine prin simplul fapt că a fost a bunicului. M-aş ruga la el. Pe undeva, pe acolo, mă aude. A fost fumător înrăit, a înjurat, a bătut, a vânat. I-a plăcut vânătoarea şi muzica. I-a plăcut chitara, mandolina. Datorită lui, instrumentele mai zac încă pe şifonierul meu. Bunica le-a urât. Spunea că ele dezbină familia. Eu cred c-a unit-o. Nu l-am cunoscut, deşi asta e una din cele mai mari dorinţe ale mele. Vreau să mă întâlnesc cu el dincolo, oriunde ar fi acest „dincolo”. Vreau să-i spun cum am fost eu. Cum a fost lumea după ce-a plecat.
Aici mă simt în regatul lui. Tabloul cu iele e încă agăţat de perete, soba de teracotă verde e încă acolo unde a lăsat-o. Bunica a schimbat mobila, oamenii au venit şi au plecat, casa a rămas şi odată cu ea, şi spiritul lui. N-am nici o poză cu el. Mama mi-a arătat una când eram foarte mică. Avea figura unui om chinuit, dar a unui luptător.
Mi-am legat de încheietura mâinii o eşarfă cu motive tribale. Îmi lipsesc brăţările mele, dar să le caut, nu pot. Aş vrea să sar peste lunile astea şi să mă trezesc în iarnă, ancorată de zeul Bob, apărată de bunicul meu.

Îndoieli

vineri, 22 iulie 2011


Mi-s la ţară, dragilor. Mi-am proptit laptopul de trepte şi mi-am luat cana cu nes. Văd că nici măcar nesul nu-şi mai face efectul, sau poate mă prăbuşesc eu prea obosită în pat, pentru că reuşesc să adorm fără să mă chinui prea mult. În ultimele zile de-acasă am reuşit să-mi supraîncălzesc laptopul, aşa că după o zi de stat în service, l-am primit ca pe un drac nou-născut. În grabă, mi-am descărcat o versiune de Microsoft Office 2003 care mă enervează până peste cap, eu fiind obişnuită cu 2010. Cu puţinii MB pe care mi-i oferă cartela de net de la Cosmote, nu risc să-mi descarc un Office decent, îi păstrez pentru... chestii imortante (cică).
E timp de recreere, e timp de meditare, e timp de gândire. Înainte să plec, am prins la TV o emisiune în care a fost invitat fi-su lu’ Adrian Păunescu, Andrei, care s-a pus pe cântat piesele vechi ale tatălui său. N-am reuşit să fac rost decât de „Amor cubist”, care mi se pare genială, pe net există o versiune în care tipul cântă singur, şi alta împreună cu Tatiana Stepa. Mi-e dor de folk şi de tot ce-am lăsat acasă. Şi n-am lăsat chiar puţine.
Mă bucur de timp. Chestiune delicată, timpul. I-ar trebui o telecomandă ca să putem să-l derulăm înainte şi înapoi, după bunul plac, să schimbăm canalul sau să modificăm culorile. Am TV. Da, am. Păcat e.. că n-am cablu. L-a tăiat mătuşa ca cadou pentru mine. Apreciez gestul, da.

Se pun multe semne de întrebare. Când poţi spune cu siguranţă că ştii pe deplin o persoană? Ne povestea o colegă în liceu despre o tanti, psiholog de meserie, care-a trăit o viaţă lângă un criminal în serie, fără să ştie cu adevărat ce ţinea la uşă. Nu sunt poveşti, nu e Dexter.  Poate fi realitate. Se întâmplă de foarte multe ori să nu vezi defectele unui om, sau mai bine zis, să nu vrei să le vezi, pentru că îl consideri extrem de apropiat şi ţii enorm la el. Dai de un gust amar când începe să ţi se dovedească că cel pe care-l apreciai şi pentru care erai odată în stare să-ţi vinzi mama, nu e chiar ce credeai tu că e.
Oamenii au încercat să îmblânzească lupi. Le-au ieşit câini docili, dar care au moştenit aceiaşi colţi. Îşi mai înfig câteodată colţii în carnea noastră, şi-i vedem pe la ştiri. Am fost şi eu muşcată de câini odată. N-a fost chiar plăcut, a trebuit să fac injecţii. Şi nu, nu două-trei cum se face acum, făceam câte una pentru toate bolile posibile şi imposibile: Antirabic, Antitetanos, anti-dracu’...  iar vorbesc în dodii.
S-au schimbat lupii sau doar oamenii au avut impresia că s-au schimbat? Când te uiţi la un beţiv care susţine că s-a lăsat de băut, parcă nu te lasă inima să laşi o cană cu vin pe masa de lângă el. Nu ştiu dacă lumea de schimbă. Nici măcar nu ştiu dacă merită să încerci să o schimbi, ca să-ţi fie ţie bine. Poate ar fi mai bine să tragi jaluzelele şi să cauţi altă lume, una mai rotundă şi mai ţeapănă, dar în secunda următoare începe dracu’ să-şi bage coada şi te gândeşti „dar dacă...?!”.
Dacă nu vei mai reuşi să pătrunzi lumea nouă? Dacă lumea nouă se va dovedi mai rea decât cea veche? Dacă lumea veche are într-adevăr puterea şi voinţa să se schimbe? Am început să mă încurc şi mi s-a terminat cana cu nes. Vreau să învie Păunescu.

Drept la criogenie

luni, 18 iulie 2011


Nu știu dacă aș avea vreodată dreptusă cer ceea ce vreau să cer. N-am cum, îmi e greu numai să mă gândesc și mă simt ca indezirabilul numărul 1, ca cel mai mare tupeist al pământului peste care merită să cadă cerul și să i se spargă-n cap în bucățele. Vreau să strig și să cer ajutor, caut pe cineva dispus să-mi lege mâinile la spate și să-mi pună scotch la gură, ca să nu pot să scriu, să caut sau să vorbesc, pentru că știu că n-aș face decât să cer ceea ce nu trebuie. Cererea mea este una ingrată, care ar răni și ar ține pe loc cursul lucrurilor și nu sunt cu siguranță cea pentru care pământul s-ar putea opri.

Mi-a făcut bine ce-a fost. Don`t you cry tonight, pentru că s-ar putea să mă răzgândesc, să-mi aduc bagajele înapoi și să mă încui în casă. Sunt impulsivă și nebună, aș fi în stare să iau pistolul tatei și să împușc singurul lucru care stă în calea mea și a timpului, singura ființă, căreia i-aș sări în spate și m-aș prinde de ea cu ghearele. Am unghiile date cu ojă, asta știi. N-aș fi eu dacă aș omite detaliul ăsta. Cred că.. am să salvez postul ăsta pentru când o să fiu departe. O să se vadă atunci. N-am cum să cer răbdare, mai bine m-aș împușca decât să fac asta, n-am niciun drept.

Mereu m-a fascinat gheața, frigul. Am vrut să-mi iau bilet la Transsiberian, să plec singură și să stau două săptămâni în frig, să mă călesc. Să nu mai simt altceva și când ajung acasă să găsesc totul schimbat, ma liber și mai aerisit. Să aduc cu mine din răcoarea de acolo. Nu cred că mi-aș fi luat haine groase, mi-ar fi plăcut să simt frigul până-m măduva oaselor, nefiltrat așa, brut, firesc. Poate aș fi fost destul de nebună încât să sar din tren pe la mijlocul călătoriei și să rămân acolo, să mor înghețată. Poate aș mai vrea încă să fac chestia asta, deși nu mai caut rute și prețuri.

Aș vrea să îngheț acum, în plină vară și să mă trezesc peste câteva luni. Când mă trezesc, vreaă să găsesc casa goală, munți de praf peste rafturi și pânze de păianjen la ferestre, în loc de perdele, foile cărților îngălbenite și mâncarea din frigider stricată, cafeaua transformată-n scrum, salcâmul îngălbenit și ars de soare, dar lumea de-afară, la locul ei, vie și neschimbată, veselă. Atunci mi-aș scoate pantofii și mi-aș șterge unghiile cu acetonă, aș arunca puloverul și-aș ieși afară în picioarele goale, ca să simt pietrele cum îmi înțeapă tălpile. Aș vrea să simt asta. Așa m-aș simți vie, liberă.

N-ar mai fi nevoie să gândesc ceea ce vreau acum. N-aș cere. N-aș îndrăzni.

Constatări

joi, 14 iulie 2011


De fiecare dată, trebuie să-mi încarc bateriile înainte să vorbesc, să-mi iau avânt. Cine știe de ce răspuns mă lovesc? De-asta am nevoie să-mi fac curaj înainte. Câteodată îmi dau drumul la gură și-i spun Doamnei în Negru tot ce am pe suflet. Știu că nu e bine, a mai pățit-o și Cher. Îmi aduc aminte de videoclipul ăla de desene animate. Despre tanti care se ducea la vrăjitoare să-i zică viitorul ei, vrăjitoare care s-a dovedit a fi amanta soțului ei. Când eram în generală, voiam să-mi fac trupă și să cânt Cher și Beatles. Cred că asta e cea mai frumoasă amintire de-atunci și singura la care nu vreau să renunț. Adi, Cristina, Cătă, Ana, de voi mi-aduc aminte cu drag și acum.

Asta se întâmplă când timpul trece, asta se întâmplă când viața merge mai departe. N-ai cum să stai pe loc pentru cineva, oricât ai vrea, și te trezești în fața unui telefon cu două porți. Alegerea e a ta. Hotărăști acum pe care vrei să o deschizi – dreapta – stânga, nu te duce la vrăjitoare, vei păți la Cher. Mi-a tăiat pisica neagră azi calea. Și ce? Cei care au pisici negre în casă se împiedică de ele de zeci de ori pe zi.
Trebuie să-mi fac norma. Azi n-am băut decât o cană de nes.

”De ce să plângi atunci când poți să râzi?”. Știu, am pus sus ghilimelele care trebuiau să fie jos. M-am obișnuit să apăs „shift” de fiecare dată. Vezi, Florin, acum le-am pus corect. Zâmbesc. Nu regret nimic din ce-am făcut, sunt convinsă că atunci au fost cele mai bune alegeri.

Cum ar fi să fie lămâia un fel de lucernă? Să crească în curte. Să zicem așa: „azi iau sămânță de lămâie și semăn în curte. Mâine, lămâia crește mare. Poimâine mă împiedic de ea când pășesc și trebuie s-o cosesc. Pe urmă, de ce să se usuce? O dau de mâncare la păsări. Sau mai bine o fac salată.”

Acum e târziu. Aseară am văzut luna plină. Aș fi luat-o de-acolo, de pe cer, s-o păstrez. Nu se știe când îți trebuie o lună. Știu că era un tip pe net care făcea ilustrații, wallpaper-uri și alte chestii drăgălașe și colorate, Vlad Gherasimov, parcă. Un rus. Eram moartă după ilustrațiile lui, și cel mai mult îmi plăcea aia cu hoții care furaseră luna. E o idee. Aș pune-o și eu în practică. Mai trebuie să mă gândesc unde-aș ascunde-o. În dulap, e prea mare. Luna, e pe arcuri, și dacă are prea mult loc, sare noaptea de nebună. În geantă e cam plat. Am o geantă tip ”poștaș”. Da.. cred c-aș pune-o.. la gât, ca pandantiv. Nici n-ar fi pericol de hoți, pentru că ziua nu strălucește, nu atrage atenția. Arată ca o bucată de piatră. Noaptea își dă lumea seama că e lună. Da...

O cursă de șoareci

luni, 11 iulie 2011


Actriță de marmură neagră, de ce nu suni la room-service să-ți mai aducă un ceai și niște sarmale? Nu mai plânge, uite, ai primit invitație la bal. Cel puțin ține nu ți-au trimis caronașul într-un plic cu cap de mort, cum i-au trimis Katiei.Odată, într-un tărâm îndepărtat, o prințesă s-a născut, dar curând avea să-și dea seama că, atunci când vine vorba de viața de dincolo de ziduri, ea nu avea să culeagă prea multe ace de siguranță.

Lipton Ice Tea România și Granny O’Grimm te ascultă dacă îi lași. Povestește-le, că le place .așa au aflat și despre Moarte.Ei credeau că nu va veni, dar au pierdut de tot controlul și s-au trezit cu ea la ușă. În rochie roșie, căzută pe umeri, în sandale cu toc înalt și baretă subțire trecută peste gleznă, cu părul proaspăt tuns de cineva care nu se pricepe, pentru că încă se văd între șuvițe bucățile de sticlă pe care le-a folosit drept foarfece. Înaltă și zveltă, a tras un zâmbet și a înaintat în camera lor de hol. S-a așezat la prima masă și s-a prezenta. Mai neîncrezători, i-au cerut legitimația, dar Moartea o uitase pe bancheta din spate a mașinii. Le-a spus în schimb că poate să dovedească identitatea sa. A scos pe masă o cursă de șoareci. I-a întrebat dacă au luat vitaminele dimineață, iar ei s-au întins pe pereți și și-au pus mâinile pe piept, întinzând gâtul spre cer. Da, ea era.

Acum câteva luni, mergeam să culeg soarele. Se zbătea în mâinile mele, se micea și se întindea din toate părțile până îi creștea aripi negre-vineții și se transforma în liliac. Și tot mă certam și mă consumam, pentru că toată lumea-mi spunea că greșesc, și că soarele e acolo și-o să fie mereu, că văd eu prost și nu există niciun fel de aripi. Cu toate astea, tremurau când curentul bătăilor trecea pe lângă ei, dar țineau capul sus și nu mișcau niciun mușchi pe față ca să nu simt eu că se ascunde ceva.
  
Ce chestie. Mi-am dat seama. Greșeala a fost a mea, că le-am spus. Dacă Moartea n-ar fi scos cursa de șoareci, dacă Actrița de marmură neagră n-ar fi plâns, dacă eu n-aș fi spus tuturor că soarelui meu îi cresc aripi negre-vineții, nu s-ar fi consumat nimeni, m-ar fi considerat normală. Trebuia doar să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau mai bine, nici măcar nu trebuia să găsesc soarele. El nu era soare, eu îl vedeam așa. Acum nu-l mai văd. Îmi mai apare câteodată-n vis, cântând la chitară. Nu știu ce urmărește, vrea să mă bântuie probabil. Mă întorc pe cealaltă parte și-mi pun perna pe urechi. Nu sunt slabă, pot și eu să spun că nu-mi pasă. Am să iau curs de șoareci de la Moarte și am să-l închid acolo, să se zbată. Așa se zice, că.. atunci când Janie a fost arestată, avea pistolul lui. Janie`s got a gun. Am și eu pistol. Nu vreau să-l împușc, vreau doar să vadă numai pereți oriunde întoarce aripile.

Janie`s got a gun...

Liniște

joi, 7 iulie 2011

Am impresia că de ieri dimineață a trecut de fapt o săptămână, cu toate zilele, cu luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, iar azi ține loc de duminică. Cred că miercuri am suferit un accident de mașină, că am intrat în comă, am fost dusă la spital cu ambulanța, ai mei au venit, m-au văzut și au început să urle unul la altul încercând să găsească vinovatul, nu să-și dea seama în ce stare sunt sau cât mai am de trăit. M-au dus pe un pat de spital și au chemat lângă mine traficanți de pandantive din Mexic, șamani din India, vindecători, înțelepți din Tibet, ca să invoce duhurile lemnului, să mă vindece.

Eu sunt focul. Nu vă-mpiedicați de mine. Sunt doar un om pe niște scări. Nu vreau să plec de-aici, mă simt bine așa. E liniște-n jur, iar eu sunt împăcată. Aș vrea să mă trezesc și să le zic să-i lase în pace pe șamani. Pe traficanți, pe vindecători și pe înțelepți. Nu vreau să fiu trezită, e pentru prima dată când mi-am găsit liniștea. Liniștea mea.. e prea scumpă ca s-o pierd. Mă tem că dacă mă voi trezi ca să le spun asta, ei vor vedea că trăiesc și se vor lupta să mă țină în viață. Prefer să stau așa. Sunt focul latent. Nu ard, doar arunc scântei de după aer, ca să nu mă vadă nimeni.

Nu vreau să se străduiască nimeni, nu vreau să chinui pe nimeni. Vreau s-aud liniștea. Un minut. Cinci minute. Jumătate de oră, dar nu mai mult de-atât, pentru că eu nu sunt omul liniștii. Când îi voi vedea pe toți calmi, mă voi trezi și voi fi din nou haos și neliniște, așa cum mă știu ei. Voi fi neschimbată.
Dar pentru asta, acum trebuie să mă lăsați să dorm pe scări.

BAC 2011

luni, 4 iulie 2011

De ieri dimineață vedem pe la canalele de televiziune un „memorial al durerii”, în care elevii amenință cu sinuciderea la microfon, părinții plâng și blamează deja-celebrele camere de supraveghere din cauza cărora odraslele lor – ce nenorocire – n-au putut copia, iar vedetele din media se declară șocațe de rezultate. Nu e niciun șoc. E doar Bacalaureatul anului 2011. E doar adevărata realitate a sistemului de învățământ actual.
Totul pornește de la Testarea Națională pe care elevii o dau la sfârșitul clasei a VIII-a și care nu are nimic în comun cu examenul de Capacitate pe care cei mai mulți dintre noi l-au prins acum câțiva ani. „Proba de foc” constă într-un test la Limba română și la Matematică, care își propune să nu surmeneze elevul, și-i facilitează accesul către formele superioare de învățământ. Așa-numita Testare Națională se dă în școli, sub „atenta observare” a supraveghetorilor școlii respective cu un monitor care închide ochii la fraude. Evident, școala e interesată să „iasă bine” și încurajează copiatul. De fapt, nici nu mai contează notele de la minunata testare, pentru ele vor fi integrate în media cu care se va intra la liceu. Elevii pot lua și nota 1 la ambele probe, căci îi va salva media claselor V-VIII, despre care se știe bine că nu-i tocmai mică, întrucât la ea contribuie șirul de note de 10 de la Desen, Tehnologie, Muzică, Educație Fizică, diferitele opționale.
Cam așa ajung la licee elevi care nu știu să scrie, care nu sunt în stare să citească două rânduri, care nu pot lega câteva cuvinte într-o propoziție, care sfidează profesorii prin ținută și comportament, care bat cluburile de noapte și vin la școală ca la bal. Ei trec, trec... prin mijloacele pe care le știm cu toții.
În ultimii ani s-a dezvoltat concepția eronată potrivit căreia toată lumea trebuie să facă un liceu – musai cu profil teoretic – și pe urmă să urmeze o facultate. Greșit! România nu are nevoie de mii de pseudo-intelectuali dotați cu diplome, pentru în în viitor nu vom mânca hârtii ștampilate. Orice meserie are rostul ei, avem nevoie în egală măsură și de brutari, croitori, mecanici auto, de orice. Mica Testare Națională de la finele clasei a opta nu face decât să trimită în liceele cu profil teoretic elevi doritori de diplome, care nu fac față unui Bacalaureat organizat corect, ca anul acesta, și ajung să se dea de ceasul morții la televizor din cauza notelor de 1 și 2.
Se invocă de atâtea ore camerele de supraveghere din cauza cărora elevii au fost stresați. Mânca-i-ar mama  că tare mi-e milă de ei...
De ce nu vrea nimeni să vadă adevăratele motive care-au cauzat dezastrul național? Oameni buni, vă doresc pace și luciditate. Cu orbi, n-avem ce face...