Odihniţi

marți, 28 decembrie 2010

La mulţi ani!
Zilele astea o să batem şi noi la tobe.

Învelite în piele, ca cele în care băteau copii prin porturi, demult-demult, când cercetătorii portughezi şi spanioli se pregăteau să se lovească de ţărmuri de americi şi africi şi să ciopârţească negrii cu fuste de frunze prinse la brâu. Aşa băteau copii ritmul, la tobe, pe când se încărcau corăbiile cu provizii pentru drum, entuziaşti, teribilişti, nu se gândeau că e posibil să nu mai vadă niciodată tobele alea.

În 2011, o să batem şi noi la tobe, nu azi, pentru că sunt obosită. Aseară am lăsat pensula pe jos, pe covor, din greşeală. Era plină de vopsea, dar nu mi-am dat seama, pentru că lumina din cameră era prea slabă, şi nici n-am avut chef să mă aplec după ea, să văd ce distrugeri am făcut. Am văzut dimineaţă, când s-a făcut lumină. Am deschis geamurile, să iasă parfumul oriental şi mirosul de acril. De-afară vine parfum de zăpadă. A nins mult, şi crengile gem sub masa albă, nedefinită, de ceva. Prin desenele animate am văzut prima oară elefanţi indieni, şi prin filme. Tropoteau greoi sub preşuri sufocant colorate în oranj, roşu şi turcoaz, ţesute cu aur, se tăvăleau prin praf, cu-n pas înaintea celuilalt, molatic. Mai mari decât pieţele strâmte, nici nu ştiu cum încăpeau prin coridoare şi trepte. Indieni nespălaţi vând mereu pe-acolo condimente şi parfumuri. 

La mulţi ani! Mi-am dat seama că am scris atât de mult, că nici nu mai ştiu ce-am scris, doar frânturi. Când le citesc sau mi le povesteşte cineva, îmi par cunoscute şi încep să mă gândesc unde le-am auzit prima oară. Ah, le-am scris chiar eu. Uneori nici nu mai ştiu de ce. Parcă a dat timpul iama în frigider şi a mâncat toate motivele, fără să le gătească, pentru n-am găsit tigaia murdară în chiuvetă. Ori o fi spălat-o?!

Am omorât-o pe Clara în fiecare seară, pentru noi. Am spart-o pe Ceaşca de mii de ori, a dracu’ se lipea la loc până ziua următoare. Am vărsat din mie tot ce-a fost rău şi ştiu că n-a fost de-ajuns, pentru pot să simt cum îmi arde privirea când mă uit cu răutate la Clara. Aş mai înfige furca-n ea încă 10 ani, dacă ar promite să tacă apoi măcar o secundă, ca să pot să-mi aud gândurile. Aş lovi-o până s-ar picta pereţii cu sângele ei şi n-ar mai ieşi de-acolo cu nici un fel de var. Nu-mi pare rău pentru asta.

După ce o omoram, parfumam camera şi dădeam drumul la muzică. Se făcea linişte. Vorbeam cu tine. Cinică evoluţie, la ură, nici măcar indiferenţă. Fluier. 

O să ne trezim odihniţi în 2011, şi-o să auzim cu latră câinii la o lună nouă, odihnită, răsărită din toată zăpada veche. Pe Clara n-o s-o mai omor, pentru că zăpada o să răcească ura şi-o să facă loc pentru pace. E zen, e pace, sunt scări din nou, şi din nou, n-am să le urc.

La mulţi ani! Când ne vom trezi, vom bate cu toţii la tobe, odihniţi, pregătiţi, nou-născuţi.

Sărbători.

vineri, 24 decembrie 2010

Lăsaţi-mă să înjur puţin, şi pe urmă îmi revin, pe cuvânt de scorpie mică şi roşcată!

Cucoana Tatoiu condamna azi pe la Realitatea românii care, în loc să se bucure că s-a născut „cel ce ne-a învăţat să întoarcem şi celălalt obraz”, se veselesc pentru una din puţinele zile din an în care chiar îşi cumpără de mâncare. Hei, dă-o-n mă-sa de treabă, tu-ţi pui blana pe tine, colier cu perle la gât, te împopoţonezi cu toate ustensilele de machiaj de care dispui, doar-doar or putea să te scoată cu câţiva ani mai tânără şi te afişezi la TV, spunându-le altora să ia exemplul tău, şi să-şi aducă aminte de toată tărăşenia cu naşterea lui Isus. Ok. Pentru tine, ăsta e Crăciunul. Te-ai gândit, miss, că pentru alţii, e posibil ca ziua asta să fie una din puţinele zile din an în care chiar au ce mânca? Şi asta pentru că fac economii grele înainte. Zău, cunosc o grămadă de lume care o duc cu câte-o coajă de pâine şi-o bucată de brânză de la paşte, câteva săptămâni bune! Nu te-ai gândit..erai prea ocupată să te gândeşti cu ce blană te îmbraci azi!


Am zis că-mi revin. Vorba vine.. sunt răcită. Am răcit stând în casă, unde temperatura se învârte pe la 20 şi ceva de grade, deci aveţi tot dreptul din lume să râdeţi. Râd şi eu. Cu juma de gură, pentru că m-a dat maică-mea pe regim cu ceai de lămâie şi alte tandreţuri de gen.. I’d kill for a cup of coffee! Bradu-mi blochează uşa de la cameră pe jumătate. E fain, când ies din cameră, mai-mai că-l iau în braţe..asta dacă n-o să-l răstorn din greşeală într-una din zilele astea. Ori surzesc eu de la răceală, ori melodioara aia de la instalaţie se aude din ce în ce mai încet.. e un colind, cred. O melodie celebră, aia cu „Rudolph, the red-nosed reindeer / had a very shiny nose…” pam-pam-pam, dar se stinge din ce în ce mai tare. Mi se-nvârte capul. Pe la uşă se-nvârteau colindători cu clopoţei, dar nici clinchetul lor nu se mai auzea decât foarte puţin. Ce aud, ce văd, o ceaţă s-o tai cu drujba, doar ceaţă. Ameţeală. Mă gândesc la Ceaşca, la noi. La Clara. Cum ţi-ai legat atunci părul cu panglica neagră. Era vară. Acum e iarnă. Au aprins ăştia felinarele pe stradă.
Ce fain ar fi să cobor aşa. Port un tricou, nişte blugi tăiaţi şi şosete dungate. Mi-am tăiat şi părul azi, în oglindă. Dacă aş coborî acum, până pe scări, n-ar fi nimic. Probabil m-aş ciocni cu vreo vecină dinaia fricoasă care mi-ar zice cât de tare s-ar putea să răcesc. Ce ştie ea, i-am luat-o înainte! Am răcit fără să m-avertizeze nimeni, lucky me! Mi-am lăsat chitara pe undeva, pe şifonier. Sus. Parcă aş ieşi. Până-n stradă, până la păpădie? O să-mi culeg pătura de pe jos şi-o să-l pun pe Ozzy să-mi cânte.

Fuck it! E Crăciun, hai să zâmbim! Hai să cântăm! Ce dacă eu cânt despre un tren nebun? Nu ştiu colinde. E amuzant, al naibii..(în engleză de ce „it’s funny” e mai scurt?), eram în liceu şi..cică eu ştiam nu-ştiu-ce cântecel religios. Nu mai ţin minte. Colegii.. băgau mâna-n foc că mai bine îmi ieşea varianta rock decât originalul. Mi-e dor până şi de profa de religie, pe care-o luam la mişto în faţă, fără ocolişuri. Îşi dădea seama şi mă lăsa-n pace..

„Ooh, despicable me!”. L-am văzut zilele astea. Drăguţ. Drăguţă coloana sonoră.

Nu ştiu sigur dacă o să mai ţin poarta deschisă când o să-mi fac casa la munte. Vreau tot aşa..o oglindă. Ca să nu uit să mă tund din când în când. O să am şi eu părul alb, ca barba lui Moş Crăciun, sau o să fie veşnic roşu? Nu, nu. Mi-am luat parfum şi pufarine. Îmi strâng acum şi pătura de pe jos. Vreau să vorbim, să cântăm, să ne fie bine. Să stăm pe scări. Doar noi. Nici nu mai ştiu cine eşti.

Zi-mi ceva de frig şi de ninsoare. Sărbători fericite tuturor!

Pe scări

miercuri, 22 decembrie 2010

Majoritatea accidentelor au loc în casă. Şi din cauze diverse. Din cauza noastră, a mea sau a ta. Niciodată n-am pretins că sunt o sfântă. Nu m-am purtat ca una. N-am cerut altora să mă considere aşa. Nici profund recunoscătoare divinităţii, nici trântită deasupra unui altar de sacrificii de animale. N-am cerut altora să-mi ghicească gândurile. Poate unii le-au aflat. Poate tu le ştii, sau bănuieşti că le ştii. Sunt translucidă, sau nu sunt, nici eu nu mai ştiu. N-am o fire contradictorie. Nu sunt făcută din jumătăţi, deşi am în mine şi roşu, şi negru. Pe paleta de desen, astea două se amestecă până devin omogene. Au făcut din mine un întreg.

It's funny, ştiţi uşile alea din lemn din apartamentele clasice, vopsite cu n'şpe mii de straturi de vopsea de toţi proprietarii care se perindaseră înainte pe-acolo? Cu toţii am avut de-alea. E, odată vopsise maică-mea uşa care dădea spre balcom. Săraca, voia să iasă albă, numai că vopseaua albă nu iese niciodată aşa strălucitoare şi curată cum scrie pe ambalaj, aţi observat?
Bineînţeles că se vedea ciulamaua de vopsele cu care fusese dată de cretinii de dinainte. Verde, albastru, roz, tot tacâmul..şi bietul alb al maică-mii pe deasupra. Ce i-a mai înjurat! Taică-meu, mai detaşat de problemele de gen, zicea ceva în genul "ţi se pare urâtă pentru că te-ai aşteptat tu să fie perfectă, dar ea nu-i urâtă deloc!". Dar e veche "teoria" asta. În orice caz, am schimbat toate uşile..

Teoria, însă.. ca teoria! Te loveşte când te-aştepţi mai puţin.

Vrei să fie perfect. Dacă iese un pic ciobit, e urât? E o "lecţie despre cub", arhicunoscută. Nu, nu-i urât. E doar imperfect. Un imperfect nu e musai urât.
E lumesc, e natural, făcut din pământ, aromat cu iarbă, cu meri şi portocali, printre ramurile cărora se plimbă un şarpe legănându-şi şoldurile. E Adam, e Eva, Jack Sparrow, Moise, Bob Dylan, turnaţi într-o sticlă de apă minerală din care iese tacticos acidul.

"Lăsaţi-mă să fiu pe scări..", nu vreau s-ajung nici sus, nici jos. Doar, pe scări.




Pasarea Colibri - Un om pe niste scari

Asculta mai multe audio diverse

Dor

sâmbătă, 18 decembrie 2010

V-am mai spus cât de dor îmi era de creioanele mele?
Suport: prima hârtie pe care-am găsit-o în mapă
Instrument: bătrânul meu 2B, neutilizat de mai bine de două săptămâni
Interval de timp: săptămâna asta, pe la facultate, vreun curs. Nu mai ţin minte exact...
Nu daţi cu toporul, "poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri!"

O curvă. O cheamă "Conştiinţă".

marți, 14 decembrie 2010

            Se întâmplă să visezi aiurea. E un reflex, probabil, un os rămas neputrezit de pe vremea când credeam că Luna e făcută din caşcaval. Se întâmplă să ai un car de ani în spate şi să te trezeşti în miezul nopţii, ca un copil care s-a uitat pentru prima dată la Saw şi a rămas cu sechele, traspirat, agitat, cu limba aproape înghiţită. Ai visat. Ai vrut să strigi, dar nu ţi-a ieşit niciun sunet din gât, deşi, după chinurile pe care ţi se părea că le tragi, mai aveai puţin şi-ţi dădeai plămânii afară. Aiurea, parcă urlai în vid. Te-ai trezit, în sfârşit. Ai deschis larg ochii uscaţi şi-ai văzut că nu era nimeni în cameră. Nu te omora nimeni, nu îţi smulgea nimeni unghiile cu cleştele, dinţii îţi erau la locul lor, picioarele, la fel. Luna nu era mâncată de niciun vârcolac, pe geamul tău nu se căţărau strigoi. Nici măcar în uşă nu se auzeau pumni şi picioare.
           Ţi-ai tras pătura peste umerii reci. Te gândeai..ce dracu’ faci mâine?! Ai visat, vei visa în continuare?! Te gândeai…mă-sa, ce prost eşti! A trecut vârsta când aveai voie să gândeşti aşa.
Ţi-ar prinde bine acum o cafea. Ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu cineva. Dă-ţi pătura jos, nu mă face să ţip la tine! Vrei să vorbeşti acum. Cu cine? That’s right..nici măcar n-ai cu cine. E noaptea de vină sau e ea? Ţi-o imaginezi stând în faţa globului de cristal, invocând strigoi deasupra pentagramei, făcând colecţie de mâţe negre, probabil? Ce face, vorbeşte cu ele? Disecă broaşte şi le pune la fiert în cazanul cu smoală din care ies aburi albaştri? În colţul ferestrei sale aşteaptă Satan rânjind, aşteptând să-şi termine sceneta? E frumoasă? Cu ce e îmbrăcată? Sau mai bine zis..este? Crezi că pe toţi o să-i trimită la tine. Atunci, în vis, n-a fost decât avanpremiera. Acum, că te-ai trezit, o să-ţi dai seama că între vis şi realitate e o linie mai fragilă decât alea de haşiş.
Ţi-ai trage o palmă, măcar să ştii că te doare, şi c-ai terminat măcar cu prima parte din toată şarada. Măcar, să ai garanţia că eşti treaz şi viu. Lângă tine, e peretele. Acolo l-ai lăsat acum câteva ore, când te-ai întins să te odihneşti. Aiurea, ţi-a mai rămas vreun lucru sigur pe lumea asta? Nu te întorci, crezând că-ţi vei vedea propriul corp, chinuindu-se să se descompună. Ce perete, dă-l în mă-sa..
             Cu spatele la el, cobori din pat. Îţi simţi covorul de lână sub picioare. Te înţeapă uşor. Ce minune! La câţiva paşi mai încolo, o să te întâmpine gresia rece şi poate câteva furnici căutând disperate gemul de caise pe care ai uitat să-l pui în frigider. E, da.. asta înseamnă că te-ai trezit de tot.
             Aprinzi lampa. Pereţii tremură uşor într-o lumină gălbuie. Nu crezi până nu vezi cu ochii tăi. Dai uşor târcoale camerei, storcându-ţi mintea, ca să-ţi aduci aminte ce era în vis şi nu e în cameră, ce e în cameră şi nu era în vis. Nu-ţi aminteşti toate detaliile. Când erai plod, toată lumea te păcălea. Bunică-ta îţi citea rugăciuni către zeul-pământ, chiar dacă tu urlai la ea că nu asta te învăţa la şcoală, la orele de religie. Ştiai că urli în van, pentru că ea avea deja banda înregistrată cu textuleţe fioros de serioase despre iniţierea ta, care o să vină când vei împlini 12 ani. Zeii mă-sii de sectantă. Când o chemau părinţii să stea cu tine, ca să nu-ţi rupi gâtul căzând din şifonier cât ei erau la muncă, îţi împuia capul cu toate zeităţile posibile. Îţi dădea talismane şi brăţări hidoase din fire de lângă, pietroaie „sacre” pe care tu scuipai când îşi făcea ea drum în altă parte. Odată ţi-a zis un lucru –posibil- serios, cât se poate de banal. Ea numai banalităţile le spunea serios. Cică dacă te uiţi la fereastră după ce te trezeşti dintr-un vis, îl uiţi. Arată-i că greşea.
Pe geam, vezi numai luna, e seceră. Parcă începe şi să ningă. O fi ger. Posibil. Transpiraţia începe să ţi se răcească pe piele, o simţi ca pe un cadavru greoi şi rece pe care nu poţi să-l dai jos de pe umeri. Stai, bre. Mâinile îţi sunt la loc, nu e niciun ucigaş sub masa de lucru. Îţi verifici chitara. N-are praf pe ea, ceea ce înseamnă că n-ai dormit ani de zile. Poate, nici ore. Poate, minute. Cafeaua din cana de pe masă e încă caldă, înseamnă c-ai făcut-o recent. Bei un strop. Prea mult zahăr, o laşi jos. Pereţii tăi sunt la fel de adormiţi şi tăcuţi, în lumina lămpii, galben-portocalie, cum erau şi până acum. În hol, becul e tot ars. O să-l schimbi mâine, sau poimâine, sau când o să te înduri să cumperi un bec.
             Ce idiot ai fost. Ea nu face vrăji sub atenta îndrumare a lui Satan. Nici măcar glob de cristal nu are. Mai degrabă, se droghează cu vreun film sau rumegă vreo carte, cum face de obicei la ora asta. Cum făcea. Nu mai ştii demult. Da..totul e sigur.
             Te întorci în pat. Trânteşti pătura jos, n-ai nevoie de ea. N-ai să mai fii atât de prost încât să visezi tâmpenii până dimineaţă. Mai bine dormi întors spre peretele cu fereastra, ca să nu mai reţii ce visezi. Cine ştie..

            Stai – luna..
            Unde a dispărut secera?!

           -ştii măcar cine-a mâncat-o? eu ştiu. o curvă. o cheamă Conştiinţă-

Derivări

joi, 9 decembrie 2010


Sunt curioasă. Cum se transformă apa-n ceas? În ceas electronic, n-ar fi deloc indicat să se transforme, pentru că probabil ar păstra câte-un pic din proprietăţile amândurora. Curentul electric, poate. Şi cu apa, ar face un pic de fum prin preajmă. Ceas de mână, da. În ceas de mână, aş vrea să se transforme. Să păstrăm fiecare câte-o picătură de apă chioară într-o sticluţă dinaia de parfum, pe care s-o turnăm la încheietură când vrem să ştim cât e ceasul. Şi ea să se prindă pe loc de oasele noastre, ca o cureluşă de piele, să mişte minutare, cât de multe, şi să înceapă să ticăie. De fapt, apa e deja un ceas. Are picături, putem să spunem că-s secunde sau minute. Putem să dăm drumul câte unei picături la intervale regulate de timp, o secundă, de exemplu, şi numărându-le, putem să descoperim cât e ceasul. Dar e mult de lucru, multă migală, multă răbdare. Poate să se inventeze o meserie specială. S-avem aquoceasornicari. Bine plătiţi.

Mi s-a spus că sunt mereu calmă. Am găsit că-i de bine. Ieri s-au împlinit 3o de ani de la moartea lui John Lennon. Ni l-au luat. Ni l-a luat. Nici nu merită să-i rostim numele, nu e om, e animal. Nu e nici animal, pentru că până şi ele simt, ştiu eu sigur.  Nu ştiu ce e, e un gunoi. Da, asta e. Animalele care au nume sunt mai apropiate de oameni, nu? Anyway, Imagine all the people. Mi s-a spus aseară că sunt mereu calmă. Eu am scris la începutul paragrafului chestia asta. E ok, nu? Pe-afară. Cică unii, prin cercuri de yoghini, controlau temperatura corpului. „Hipertermie voluntară”. Înseamnă că şi la mine e o chestie asemănătoare. Îmi controlez…numărul nervilor care ajung la suprafaţă. De ce să-i mai vadă şi ceilalţi, când ei sunt numai problema mea? Nu trebuie să le pese lor că am în mine o pistă de raliuri, unde toate maşinile sunt condusă de şoferi beţi şi se lovesc de coastele mele până ies scântei. Aşa se nasc nervii. Se lovesc maşinile. Între ele, de coaste. Ce fraiere sunt, cred că sunt parapeţi dinăia cu reclame de la Shell şi Duracell. Se-agită, se mărită, se lovesc, se fac praf. Degajă lumină şi căldură, febră, draci. Afectivitate pe dracu. Îţi trece. Cât poţi să te chinui aşa, câteva zile. În viaţă, durează doar contractele. Afectivitatea nu e un contract. Social. Săracul. Jean Jaques Rousseau, „Contractul social”.



„…nu te cert, nu regret”. Aşa zice Cristi.
A, a început „În derivă”. Marcel Iureş e ok. Mie nu-mi place de nicio culoare Maria Dinulescu. Luni, la primul episod din seria „Nora”, mi s-a părut total pe lângă în primele minute. Parcă era o puştoaică de 12 ani care se chinuia s-o joace pe coana Joiţica în faţa mă-sii, ca să-i arate cât de bine a învăţat rolul pentru sceneta şcolii. Pe la jumate mi s-a părut mai detaşată. Probabil voma aia i-a prins bine. Dupaia, chiar când începusem să mă obişnuiesc, o văd că iese pe uşă. Păi stai aşa, fătucă, te-ai plictisit deja?! Aiurea, la „Nora” nu mă mai uit.
Am vrut să mă uit la  seria cu Victor. Am citit în revistuţa aia de la HBO povestioara şi mi s-a părut faină, dar am ratat momentul. Poate recuperez şi eu. Oricum, decât stupizenia cu femme-fatale speriată de măritiş, pe care-a trăsnit-o amorul pentru nefericitul plătit să-i asculte miorlăielile, chestia cu soldatul bântuit de stafiile bombelor afgane mi se pare mult mai răsărită.
Şi fetişcana de miercuri, care-a jucat-o pe Diana gimnasta mi s-a părut ok. Sinucigaşă fără să ştie. inspirat.
S-au pus câteva tone de speranţe în serialul ăsta. N-ar fi indicat să cadă în derizoriu. Deja, Supernatural nu mai e. E doar o „ceva” în locul lui. „Lie to me” se duce şi el pentru că nu se uită americanu’ însetat de Leidi Caca şi n-are rating.
Singura producţie faină care mi-a mai rămas – faină rău, faină în adevăratul sens al cuvântului – e Dexter. Mamă-mamă, ar trebui să fie băgat în manuale. Aşa se scrie un scenariu de serial, Kinderi.
Ieri le-am zis „copii” unora din anul 2 sau 3. Ai mei colegi mi-au zis să-s nebună. Oi fi. Tot ei îmi zic că-s şi calmă. Oi fi şi aşa. Ce ziceţi, mi-ar sta bine pe canapeaua lui Iureş?

Să se termine.

duminică, 5 decembrie 2010


-  Incantaţii - 

Trebuie să se termine, pentru că i-a trecut începutul. Orice. Orice este sortit sfârşitului, indiferent dacă vorbim 
despre gutui, 
despre fotolii în catifele moi,
sau despre noi. 
Uneori nu vorbim, ne este greu. Când stau înăuntrul nostru, la căldură, cuvintele au sens, au înţeles. Când le ţinem în noi, ne jucăm cu ele cum ne jucam cu piesele de puzzle. Eram mici, încercam toate combinaţiile posibile. Înăuntrul nostru, cuvintele dau bine, sau cel puţin, aşa credem noi. Exprimă exact ceea ce vrem noi să exprime. Mai rău e când le lăsăm afară. Mamă, parcă am sufla din trompetă! Mergem cu tramvaiul sau luăm autobuzul, nu ştiu. Vorbim mereu. E mai bine decât să stăm în linişte. E posibil să îngheţăm în staţie. Eu am îngheţat la tastatură, tu, probabil, ai îngheţat acolo. Oriunde. Tu eşti oriunde. Nu contează unde eşti. Nu vorbesc cu tine, nu-ţi spun nimic. Probabil că ştii asta. N-am ce să-ţi spun, pentru că nu vreau să las cuvintele să îngheţe. 
În tramvai sau în autobuz, 
căliţi, 
trecuţi prin foc, 
prin arme, prin obuz, 
prin seminţe de harbuz. 
S-ar putea să nu găsească locuri şi să stea în picioare. Se întâmplă, câteodată, când şoferul frânează brusc, să cadă unele peste altele. Se pot răni. Sau nu ştiu. Pot să-şi rupă unghiile de la mâini sau de la picioare.
Mă enerva grandomania ta. Acum e mai rău, ştii. Acum, nici măcar nu mă mai interesează. E un film, l-am văzut mai demult. E despre un tip care-i operat fără anestezie. Simte toate mişcările pe care le face medicul înăuntrul lui. Ah, să nu apară iar iscoada! Te rog, iscoadă, nu mă întreba ce am! O să-ţi răspund urât. Mâine. Mâine, am să-ţi arăt tot ce gândesc despre tine, vreau doar să am timp să mai desenez un peşte. Peştele ştie tot, înţelegi? Ca-n „Arizona Dream”. Ce chestie, aveau dreptate. Peştele cunoaşte vulpea. Tu, doar ai impresia că o ştii. Uneori cred că iscoada lucrează pentru tine. Am dreptate? Cât i-ai dat? i-ai spus că-ţi pasă de ea? E atât de proastă încât ar crede orice. 
Dacă-i împrumuţi un pix, 
prăjit în axa de la fix 
de crucifix, 
crede că eşti cel mai bun prieten al ei. De ce-mi deschide cartea? Să o lase închisă. Eu mi-am pus semnul de carte unde am vrut. Nici semn n-am avut. Am luat o foaie de hârtie de la imprimantă şi-am împăturit-o în jumate. Da, cred că lucrează pentru tine. Mi s-a întâmplat de multe ori, 
am observat, 
ce-am spus în jurul tău s-a-nfăşurat 
în laţ tărcat, înfometat, 
ţigan dansat pe soclu lat. 
Eu pusesem semnul într-un loc, departe. Mai mult ca sigur, cartea a ajuns la ea.. şi l-a mutat, cretina. L-a mutat la tine. Cât i-ai dat? A?
De fapt, nu mă interesează. Eu ştiu. Peştele ştie. Ştii? Parcă aş citi un ghid de conversaţie blocat la conjugarea lui „a şti”. Mă aştept să urmeze textuleţe idioate cu titluri de genul „Mergem la teatru”. „Cât e ceasul”. E ciudat, e un ghid de conversaţie. Mi-a răstălmăcit cuvintele atâta timp! Ce-a fost nul, a tradus prin plin. Exact cum îţi convine ţie. Nu ştiu unde eşti, 
e bine, 
măcar trei zile lungi de-ar ţine, 
să cred pe jos că nu mai vine 
să sune-a gol între lumine, 
scăldat în tine. 
Nu vreau să ştiu. Mai bine, ţin cuvintele în mine, la căldură. Sau mai bine, le scriu. Nu vreau să le las afară, mai ales pe timp de iarnă. Nu de alta, dar vor ajunge la iscoadă. Vor ajunge şi la tine. Şi nu, nu asta e intenţia mea. Mi-ai luat multe, măcar cuvintele lasă-mi-le! Peştele ştie. El va şti mereu.

Căzături

miercuri, 1 decembrie 2010

Uite c-ai venit şi tu. Trebuia să vii, într-un final. Trebuia să cazi. Îmi place cum cazi tu, cu încetinitorul, ca în secvenţele alea din reclame, când arată cum se toarnă corect detergentul peste rufe. Ştii, am câteodată impresia că ei toarnă acolo kilograme întregi de detergent. Poate le şi toarnă. Oricum, chestiile astea sunt degeaba, pentru că hainele nu uită niciodată că au fost mânjite, indiferent câte cutii de detergent o să bagi în apa în care le speli. Tu sau maşina..

Dar vorbeam de tine. Cazi. Cazi, acolo, mic şi alb. Nu te uita la mine, eu îmi văd de treaba mea. Nu vreau să-mi întorc privirea şi să descopăr că te-ai speriat şi te-ai oprit din voiaj. Ar fi nasol, ştii, pentru că eşti pe undeva pe la mijlocul drumului, deci mai ai un pic de căzut până jos, iar sus nu mai ai cum să te întorci. Ai rămâne în imponderabilitate, paralizat undeva între început şi sfârşit. Mulţi şi-ar dori să rămână acolo, în uitare, în paralizie, dulce a naibii! Dar tu trebuie să cazi. Şi-aşa, nu ştiu cât o să mai rămână din tine până jos. Nici măcar solid în adevăratul sens al cuvântului nu eşti. Eşti jumate solid, jumate lichid. Eşti o chestie făcută din două chestii, dar le-ai uitat pe amândouă, normal. Mai au un pas, şi uiţi şi de tine! Dar cazi acolo, nu te uita la mine.

Eu am să mă aplec, un moment, să caut dopul de la sticla cu sirop de portocale. Am cumpărat-o acum o săptămână şi abia azi mi-am adus aminte de ea. Mi-am făcut un sirop rapid. Probabil am pierdut dopul, pe undeva..pe sub masă. Sau în sertar. Nu, de fapt, în sertar nu avea cum să ajungă, îl ţin permanent sub cheie. Doar dacă s-ar face cumva mic, mic de tot, şi-ar intra prin gaura cheii, sau prin spaţiul ăla care rămâne între sertar şi placa de sus a biroului. Nu, garantat nu avea cum să intre pe acolo. Sigur e jos, pe parchet. Dacă o să-l vadă pisica înaintea mea, n-o să-i mai dea drumul o săptămână întreagă! O să creadă că-i vreun ciucure căzut de la fularele mele. Ce încântată eram când mi-am luat primul fular cu ciucuri! Mai ceva ca Nebuna. Mi se părea o minune. Îl puneam la gât dimineaţa şi scăpam şi două picături de parfum. Pe urmă, ieşeam în ger aşa. Putea să ningă, să plouă, să cadă meteoriţi, nu-mi păsa!
Şi totuşi..dopul de la sticla de sirop. Ce culoare era, oare? Nici ce formă avea nu mai ştiu. Cred că semăna cu-n biscuit …

Cazi! Să nu te prind în spatele meu! Mai degrabă găsesc eu dopul înainte să termini tu drumul până jos, că văd că nu te grăbeşti deloc. N-ai nicio datorie la mine, nu trebuie să mă aştepţi sau să te opreşti să te asiguri că mă uit unde trebuie. În plus, mai important e să atingi tu pământul. Eu pot să fac rost de alt dop.

Tu trebuie să faci buf! Grăbeşte-te, că-mi pierd răbdarea!