Greşeli

miercuri, 17 noiembrie 2010

Vă rog, zâmbiţi!
Nu vă împiedicaţi de mine, sunt mică, sunt doar o vulpe. Mă uit la cer şi râd, şi-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă am urca cu toţii în copaci şi am zâmbi unul la altul dintre ramuri, şi dacă nu ne-am mai supăra din nimicuri, şi dacă nu ne-am mai întreba ce a vrut să spună fiecare cuvânt. Dacă am lăsa cuvintele să fie aşa cum sunt ele, dacă ar fi doar pixuri. Zău, mă aşez mereu pe pietrele de pe stradă, şi zău, mă uit la voi. Şi totuşi, de ce căutaţi să înţelegeţi ce nu s-a întâmplat,
de ce vă faceţi probleme,
de ce ne facem probleme,
de ce îmi fac probleme,
de ce îţi fac probleme?

Vă rog, zâmbiţi!
Lăsaţi-mă pe mine să-mi duc replicile până la capăt, şi lăsaţi-mă să mai stau şi singură, eu cu mine. Pentru că, zău, câteodată mi-e atât de dor de mine când mă uit la voi! Mi-e dor să mă bucur şi să mă întristez pentru c-am văzut o maşină vopsită în stil army cu o groază de pisici în remorcă, pentru că felinarele de pe strada mea nu se uită decât în sus, acolo unde n-au ce să vadă, şi lasă întunericul să se joace. Să beau apă şi să nu-mi pară cafea. Să curăţ o farfurie şi să nu frec cu sârmă stratul de iarbă. Să nu mă-ntreb, să nu mă-ntrebi. Să nu caut motive acolo unde nu există, să nu încercăm să dăm explicaţii, pentru că nici nu vor ajunge bine cuvintele pe buzele noastre, că va trebui să le tragem înapoi cu aspiratorul, atât vor fi de greşite. Şi ştiu că odată porniţi, nu vom înceta, şi vom încerca să reparăm greşelile, şi nu vom putea. Le vom motiva, le vom îmbrăca, le vom pune coroniţe, le vom machia frumos, le vom strânge şi agăţa în tolba noastră, vom minţi pentru ele. Vom ajunge la sfârşitul zilei acasă, istoviţi, tulburaţi, turmentaţi, vom aşterne hârtia pe masă, necăliţi, nemâncaţi, neiertaţi, vom începe să scriem răvaşe, pentru noi, pentru cei care-au fost printre noi, şi-au prins cozile-n tranşe de greşeli, de cerneală, de voi, de cămăşi aşezate pe mese, de bunici prinse-n mâinile şterse de greşeli, iar greşeli, iar minciuni.

Să ne jucăm şi să nu ne pară rău, să ne strigăm, să ne uităm la degetele noastre, să ne simţim mâinile reci, să tremurăm de frică, să ne vorbim. Noi ştim ce credem despre noi, noi ştim că nu trebuie să ne uităm unul la altul când pregătim vorbe. Nu, nu e bine aşa. Pregătim şi greşim. Dar dacă ne-am urca cu toţii între ramuri şi ne-am lăsa replicile jos, la rădăcina copacilor, am lua pastile până am ameţi şi n-am mai şti ce să spunem. Am sta aşa o zi, două, trei. Tăcuţi. Pe urmă, ne-ar urla corzile vocale, ne-ar seca plămânii de aer şi mâinile ni s-ar răci de tot. Am începe să vorbim. Spontan. N-am explica nimic. N-am motiva nimic. N-am mai greşi. Niciunul. Eu. Tu. Toţi. Zâmbind.

11 reacţii:

Theo T spunea...

zambiti va rog:X

ove spunea...

hey, cu toate ca pari a vrea a tari intr-o lume perfecta unde pretul platit sa nu fie in bani ci in fericire cred ca asta este cel mai bun post al tau de cand scrii in "blogosfera"...bravo, foarte true

ove spunea...

a trai*

Anca G. spunea...

@Theo T, si tu! c`me on, ce mai stai?:)

@Ove, habar n-am. Poate, poate nu, nu ma gandesc la asta. Mersi oricum.:) N-am vrut decat sa ma descarc. Sau poate am crezut ca daca strig asta lumii, voi auzi si eu. Nici asta nu stiu.

Zâna spunea...

zambesc!ai devenit abstracta,imi place!

Nicole C. spunea...

In ceea ce priveste zambitul,promit ca voi zambi intruna cum eram inainte,promit ca voi redeveni aceeasi.
Putem sta pe-o banca sa ne uitam pe strada si spre soare sa-l lasam sa ne hipnotizeze cu razele lui stralucitoare,putem sa stam alaturi de ceilalti sa zambim dar gandurile noastre sa fie oriunde in alta parte numai acolo nu.Putem sa fim veseli intruna sa cantam sa desenam sa radem.Putem face ceva pentru noi,sa ne fie bine.Te pup Rogue


Kitty

Theo T spunea...

am de gand sa stau depresiva cateva zile=))
deja era sa`mi iau un 4 din cauza rasului
bine atunci zici k eram drogata
chiar nu stiam de ce rad:)))

Anca G. spunea...

@Zâna, Nicole, aşa să faceţi:)

@Theo T, mi-ai adus aminte de-o ispravă de-a mea din liceu: Geografie, linişte totală, profa preda şi se plimba printre banci. La un moment dat, ajunge fix în faţa băncii mele, iar eu...nu ştiu prin ce minune..încep să râd!:)) credeam că mă scoate la tablă sau îmi pune un 3 de toată frumuseţea, dar pur şi simplu, nu puteam să mă opresc. nici acum nu ştiu ce-am avut:)))

Buty spunea...

Let's do this!

docica spunea...

off topic: profu' (decanu') mi-a aprobat disertatia... o sa sune cam asa: Textul literar in fenomenul bloggingului romanesc. (cica sa consider ca mai tot ce se scrie e literatura si descopar si personajele care se creeaza prin texte; un fel de autorul real versus naratorul-personaj din blog). Asa ca o sa fii cobai :P

Anca G. spunea...

@Buty, yep, asta-i atitudinea!:))
@Docica, iiii...o sa fiu cobai!:))

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Trimiteți un comentariu

La ce te gândeşti?