Leapşa - Primul/Prima

sâmbătă, 31 octombrie 2009


 De la Theo (am cam întârziat..oleacă, dar Theo mă iartă, nu-i aşa?:D)


1.Prima amintire: Pff...nimic nu mi-e clar din „precambrian”. Stiţi cum e cu amintirile – cele mai vechi sunt în ceaţă, apoi începi să distingi câte-o imagine sau un gest, apoi devin din ce în ce mai clare..

2.Prima poză în afară de cea de la botez: nu mai ştiu. Ai mei îmi făceau multe fotografii. Aveam albume întregi de familie. Dintre cele vechi îmi aduc aminte de una..pe la 3 ani, cam aşa. Purtam un fel de rochiţă şi strângeam un balon în braţe- sadic kid!

3.Prima jucărie: O pisoaică neagră pe care-o botezase mama foarte mişto, Dara. Cred c-o mai am şi acum.

4.Primul tricou: De care-mi aduc aminte, probabil.. Păi cred c-a fost unul cu Mickey Mouse.

5.Prima bătaie: Mi s-a zis că fotbalul nu e pentru fete – am ripostat – am ajuns acasă cu genunchii juliţi – „adversara mea” era învineţită şi mai rău:D. Tânără şi nebună.. Cu timpul, m-am mai temperat.

6.Prima carte citită: Depinde ce înţelegi prin carte. Contacte cu cărţile am avut...”încă din cele mai vechi timpuri”. Mama avea nişte volume groase în rusă pe care le aşezam în linie dreaptă prin toată casa şi făceam „trenuleţul” – adică mergeam pe ele. Am ajuns să le iubesc aşa de mult, încât le-am împodobit cu câte-o vulpiţă, cu câte-un iepure..că, de! mă învăţase bunica să desenez. Apoi am învăţat literele şi cifrele. Mama îmi luase o carte – Albinuţa – extrem de scumpă la vremea ei, nu ştiu dacă s-a mai editat. Avea coperţi cartonate şi se ocupa de litere, cifre, dacă nu mă înşel erau şi nişte cântecele pe note la sfârşit. În dreptul cifrelor era desenat numărul corespunzător de pisici. E, şi pentru că mi-erau atât de dragi mâţele, am desenat un noian de mâţe prin toată cartea de nu s-a mai înţeles nimic din ea.


Bun. Dacă te referi la carte de beletristică, primul basm a fost Ivan Turbincă – cred c-am citit-o de mii de ori, îmi plăcea că era cu soldaţi ruşi, Rai şi Iad, multă acţiune, draci, "paşol na turbinca, ciorti", "ştoti, Vidma, unde-o-ntinzi?" (cine ştie, cunoaşte) – iar prima carte mai serioasă aşa, a fost Năzdrăvăniile Denisei a Iuliei Haşdeu.

7.Primul film vazut: Filmele Disney

8.Prima bicicletă: N-am avut. În schimb, am avut o imitaţie de trotinetă.

9.Primul cucui: Când eram mică îmi plăcea să-mi fac culcuş în rafturile bibliotecii. De la raftul de sus până la parchet era o distanţă..considerabilă..

10.Primul lucru găsit: Nu prea păstrez ce găsesc. Nici nu cred c-am făcut-o vreodată.

11.Primul lucru înapoiat: Păi dacă n-am luat nimic, înseamnă că n-am avut ce înapoia.

12.Primul dinte pierdut: Honestly, mai ţine cineva minte?

13.Prima chestie de care mi-e ruşine să-mi amintesc: păi îmi e ruşine să-mi amintesc

14.Primul contact cu animalele: am fost muşcată de câini pe la 4 ani.

15.Primul câine: Anilu. Un ciobănesc-german al bunicii. După ce mi-am revenit din spaima de care-am vorbit la întrebarea precedentă şi din tonele de injecţii care-au urmat (aşa se făcea atunci..ca să nu rămâi cu rabie sau ceva de genu’..), am făcut cunoştinţă cu el. Era foarte energic – stătea în lanţ ziua, dar i se dădea drumul noaptea şi atunci, clandestinilor care se uitau din drum la casă le pierea cheful de-o încercare. A murit dintr-o rană la picior. Ţin minte că l-au adus în oraş la un soi de „spital de câini”...

16.Prima poveste: Ivan Turbincă – deja vu?

17.Primul job: ăăă..

18.Primul joc de noroc: Un soi de poker.

19.Primul lucru pe care l-am spus când am venit de la scoala în prima zi: prima zi de şcoală (serioasă) n-a fost un eveniment pentru mine. Datorită mamei, mai luasem contact cu şcolile. Probabil am zis că învăţătoarea arăta şi se purta ca o vrăjitoare – lucru pe care-l spun şi acum..

20.Primul sărut: cică fetele ţin minte tot felul de chestii dinastea. Primul cred c-a fost în joacă, în faţa blocului, când eram foarte mică.

21.Prima poveste scrisă: Rebecca – intrigă complicată, cu trădări şi lupte..ehe..
Leapşa merge la cine doreşte.

“Dar era aşa fericit!”

miercuri, 28 octombrie 2009

În sfârşit m-am prins la ce-s bune orele de religie. Mi-au trebuit doişpe ani să-mi dau seama. Doişpe ani în care n-am învăţat nici măcar rugăciunile – care, by the way, îs două- una de început de oră şi una de sfârşit – şi după care tot mai am tendinţa ca în timp ce colegii se ridică de pe scaune la sfârşitul orei ca să se roage, eu să-mi iau geanta şi să mă îndrept spre uşă. Norocul meu? Se mai găseşte câte-o mână care să mă tragă înapoi la loc, sau câte-un cap care să-mi spună prietenos: "acum facem din nou rugăciunea"…


Boon… deci vă ziceam că m-am prins la ce-s bune orele de religie. Ridică întrebări. Sau, mai bine spus, îţi dau idei pentru noi postări pe blog (asta în ore se traduce – te fac să te cerţi cu colegul de bancă pe un subiect deschis la lecţie). N-am să mă leg de diviniate în postul ăsta, pentru nu cred în existenţa vreunei entităţi supreme care ne pândeşte dintre nori şi care-o "aibă grijă" de noi dincolo. Nici în "dincolo" nu cred.


Venise vorba de sinucideri. Gestul suprem, gestul final. Îmi povestise cineva mai demult despre o mamă care într-un act de disperare s-a aruncat de la balcon. Reacţia "publicului"? – "Dar era aşa fericită!".


Întrebarea pe care mi-o pun în calitate de om este cum dracu poate cineva să spună despre un sinucigaş că era fericit?! Tu vorbeşti, tu întrebi, tu pretinzi că ştii tot despre o anumită persoană. Tu îl vezi pe viitorul sinucigaş cu zâmbetul pe buze azi, dimineaţa, când îţi dă "bună ziua!", când stă la palavre cu tine, deşi timpul îl presează, dar seara, zâmbetul ăla se metamorfozează într-o grimasă îngrozitoare! De ce? Pentru că un om nu trăieşte din palavre şi saluturi! Un om se loveşte în fiecare zi de probleme, mai mari sau mai mici, direct sau invers proporţionale cu ceea ce poate suporta. Un om, poate, îsi vede copii murind înainte de vreme. Un om suportă bătăi şi injurii. Un om este adus la disperare de probleme financiare. Un om are momente când îşi cântăreşte cei 3 lei din buzunar şi împarte o pâine în felii subţiri ca să ajungă la toată familia. Un om îşi dă masca jos atunci când ajunge acasă şi când tu nu-l mai urmăreşti cu privirea, ca să vezi ce fular şi-a mai cumpărat! Şi atunci, surpriză! "O, biet actor!/O, biet artist!/ Rolurile mor,/Viaţa e un teatru trist!".


Şi mie, titirez "brun-roşcat de pădure" pe care-l vezi fredonând Led Zeppelin şi filozofând pe tema sinuciderii, îmi spui că nu ştiu ce e viaţa. Ştiu. Toată lumea ştie. Dar nu mă tai în faţa ta şi nu-mi plâng de milă. Suport. Suport pentru că-mi place să văd lumina soarelui. Şi din atitudinea mea, tu tragi concluzia că n-am nicio problemă, că ceea ce trăiesc se numeşte fericire supremă. Şi crede-mă, faptul că ţi-am Indus această idee e pentru mine, la fel ca pentru orice actor, o mare realizare!

Doi covrigi, un trăsnet şi-un Curios

vineri, 23 octombrie 2009

Imaginează-ţi pentru un moment, cititorule, că vii de la muncă. E 6 seara şi de-azi dimineaţă n-ai mâncat nimic. Telefonul ţi-a sunat toată ziua şi-ai primit veşti care mai de care mai "îmbucurătoare". Şefa, o scorpie, te-a trimis de 10 ori să-i cumperi cafea, şi pe urmă te-a pus să livrezi la domiciliu 5 colete, la 5 persoane diferite, aflate în 5 zări ale oraşului, la distanţe considerabile una faţă de alta. Eşti o bombă de draci, obosit mort, gata să-l sfâşii pe cel care va aşeza zâmbitor bomboana pe colivă, n-ai umbrelă şi afară plouă cu găleata, niciun taxi nu apare în staţie şi pe lângă toate astea, te mai doare şi-un picior. Cu ultimele puteri te îndrepţi, plin de speranţă, spre brutăria din colţ de la care vine miros de pâine caldă, scoţi o hârtie mototolită de 1 leu din buzunar şi ceri: "Doi covrigi". Şulfa de vânzătoare îţi înghesuie doi covrigi într-o plăsuţă de hârtie şi-ţi zice: "Ai noroc, îs ultimii."

Zâmbeşti mulţumit. Zâmbeşti mulţumit, nu? Şi parcă uiţi şi de ploaie, şi de şefă, şi de picior.

Asta e mulţumirea unui om normal. Un sentiment simplu, care apare din te-miri-ce.

Un covrig, o glumă bună, o ştire despre isprăvile unui ucigaş de câini, un film cu actorii tăi preferaţi... o melodie.

...

Azi am simţit ochii Curiosului aţintiţi asupra mea. Ascultam la căşti "Thunderstruck" şi, involuntar, mă mişcam uşor în ritmul basului. Da, sunt cunoscută pentru pasiunea pentru rock, dar "în public" nu întrec niciodată măsura. Cu toate acestea, Curiosul mă privea..şi mă privea...şi e imposibil să nu te simţi stânjenit când cineva se uită insistent la tine. M-am oprit, deşi mişcarea era aproape insesizabilă. Curiosul a continuat să se uite la mine cam cum se uită blănoasa miorlăitoare într-un tabel cu zile (mâţa-n calendar). Atunci m-am uitat şi eu insistent la el şi-am zis: "Da?". Drept răspuns, am primit un foarte serios: "Vreau să te întreb şi eu ceva...îţi vine să te dai cu capul de pereţi, sau cum? Că nu înţeleg...".

...

Dragă Curiosule, răspunsul nu ţi l-am dat azi, fiind prea ocupată să râd, pentru că nu pot lua întrebarea decât ca pe o glumă, citeşte din nou prima parte a postării şi întreabă-te: "Eu cum reacţionez când mă simt bine?" Dacă răspunsul tău e "Mă dau cu capul de pereţi", atunci eu o să-ţi construiesc cu mânuţa mea o statuie în Parcul Eminescu, chit c-o să mă ridice poliţia. Şi-o să-ţi apăr statuia de porumbei şi-o să am grijă să n-o confunde niciun câine cu vreun copac/hidrant. Pe cuvânt de sunet!



Leapsa

marți, 20 octombrie 2009


De la Andra 
1.      Care e  lucrul pe care nu ai vrea sa-l schimbi niciodata la tine?
Lucrul este două lucruri: “Străbunii” (Dacă ei m-au făcut ceea ce sunt, din nimic, atunci ar putea să mă “repare” chiar dacă aş fi manelistă! ...ptiu, ce-am putut să zic!) şi personalitatea.

     
     2. Primul film care iti vine in minte acum?
În seara asta e „Dragonul roşu”, habar n-am pe ce post, dar il nimeresc eu...deşi l-am mai văzut de vreo cinci ori.


3. Ce ai desenat ultima oara?
(amatorii de seriale tv îşi vor da seama cine-i):


















4. De cate ori ai spus “te urasc”?
De milioane de ori.


5. Cu ce personaj din literatură te identifici?
 Păi...când eram mică îmi doream foarte mult o găină pe care s-o vând la "iarmaroc", la fel cum a vândut Nică pupăza, numerotez paginile referatelor ca Olguţa din La Medeleni, am ambiţia lui Hermione Granger, sunt împrăştiată ca Otilia Mărculescu, consider că pot fi la fel de curajoasă ca Anna Karenina (mai puţin partea cu trenul), şi am început să vorbesc cu mine ca Melania Lupu, în concluzie, mi-aş dori să semăn cu Margareta (Bulgakov)!


6. Cat de bine te intelegi cu tine?
Perfect! Sunt la fel de nebună ca mine.



7. Descrie in cinci cuvinte o persoana draga tie?

Şatenă, ochi căprii, răbdătoare şi perseverentă.


8. Daca ar fi sa scrii o carte, ce titlu ar avea?
DOOM3



Ca să nu mai intru în belele, trimit leapşa la Nico pe care, da, am întrebat-o înainte dacă vrea, şi la cine mai vrea.

Pesimism darwinist

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Din categoria micilor scăpări ale planetei noastre în continuă evoluţie, vă prezentăm astăzi, o specie care îşi face tot mai mult simţită prezenţa printe noi. Prostus Penibilus, este uşor de recunoscut pretutindeni, după caracteristicile sale: mamifer omnivor, deşi în majoritatea timpului preferă să consume materii fecale, biped, cu trup mare, mătăhălos, răspândit în ambele emisfere ale globului, dar predominant în sud-estul Europei, zonă cunoscută sub numele de România.

Morfologie externă:

  • Corpul unui Prostul Penibilus poate avea forme variate, dar ceea ce evidenţiază un reprezentant al speciei este modul de a-şi acoperi/a-şi dezveli trupul. Masculii preferă petice de tesături sintetice foarte mici, care nu reuşesc să acopere întreaga suprafaţă a corpului, ceea ce duce la evidenţierea şuncilor groase din zona abdomenului, şi, implicit, la o indispoziţie acută printre reprezentanţii speciei Homo Sapiens Sapiens, printre care aceştia trăiesc. Femelele apelează la culori stridente, ţipătoare, de roz, violet, galben, adesea inscripţionate cu simboluri primitive cum ar fi "Armani", "Gucci", "Dior", probabil, ritualuri păgâne sau mesaje menite să atragă individul de sex opus, pentru a facilita reproducerea.
  • Podoaba capilară a unui Prostus Penibilus se deosebeşte de cea a unui Homo Sapiens Sapiens. Masculii Prostus îşi poartă părul tuns mediu în regiunea corespunzătoare osului parietal, şi extrem de scurt în regiunile temporale, în timp ce lobii urechilor prezintă orificii în care Prostuşii îşi introduc podoabe din aur cât mai mari, mai opulente, însoţite, la rândul lor, de simboluri cum ar fi: €, £. Femelele îşi vopsesc podoaba capilară în nuanţe deschise de galben sau, dimpotrivă, de negru, şi apelează la ceea ce se numeşte în limbajul lor cotidian: "placa". În alte cazuri, femela Prostus poate renunţa şi la pieptene, şi la apă, zile de-a rândul, în favoarea unei spume ce atrage atenţia mai mult masculilor.
  • Atât masculul, cât şi femela Prostus, poartă la gât podoabe din tinichea galbenă, masive, grele, ceea ce duce la o aplecare uşoară a coloanei vertebrale.
  • Drept încălţăminte, atât masculul, cât şi femela Prostus demonstrează o afinitate către înlălţările colorate strident, din material plastic sau carton presat, cu vârful ascuţit şi tocul cât mai mare, care să le confere o apariţie respingătoare.
Morfologie internă:

  • Simţuri: - nu prezintă
  • Sistemul nervos – Sistemul nervos central – nu prezintă
  • Inima – nu prezintă
  • Sistemul digestiv – Victimă a contrastelor. Unii reprezentaţi prezintă un sistem digestiv extrem de dezvoltat, ceea ce a deteminat lărgirea habitatului, pentru a nu se simţi constrânşi de pereţii încăperilor, alţii preferă să-şi atrofieze componentele sistemului, în principal stomacul, prin înfometare continuă, pentru a-şi atrage parteneri de sex opus/de acelaşi sex ajutându-se de aspectul lor scheletic.
  • Sistemul reproducător – Extrem de bine dezvoltat, după cum declară ei înşişi, unicul lor scop în întreaga existenţă fiind reproducerea, fapt dovedit de adresările directe ce vizează această acţiune: ""#¤&-&( /)=?( /&¤#" "¤%&/()" "))& /% ¤#&!" "/"(#&%)%¤/%¤"
Comportament:

Prezintă o abilitate extraordinară de a: fura, minţi, acuza de rasism, face glume proaste. Preferă sunete extrem de deranjante ale unei muzici specifice numită: manele, pe care simt nevoia să o împărtăşească şi cu alţii, chiar dacă se lovesc de cele mai multe ori de atitudinea de repulsie din partea lor.

Prostus Penibilus este considerată una din cele mai periculoase specii întâlnite pe suprafaţa globului terestru, în consecinţă, vă rugăm să fiţi prudenţi, şi să raportaţi autorităţilor orice atac al reprezentanţilor acestei specii. În cazuri de forţă majoră, se recomandă exterminarea lor.

Leapsa de la Theo

miercuri, 14 octombrie 2009

Am aşteptat să treacă ziua de treişpe ca să public şi eu leapşa de la Theo
So, să-i dăm drumul:

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
Uhm…aş vrea să nimeresc vârsta pe care o am acum.


2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?
Să nu încerci. Negreşit! Numai eu ştiu de câte ori mi-am ros unghiile de ciudă pentru că n-am încercat ceea ce credeam eu ca trebuie într-o anumită situaţie.


3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac?
Pentru că suntem oameni. Şi pentru că nu suntem singurii oameni de pe rotundul ăsta beţiv.

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?
Păi dacă s-a vorbit şi s-a făcut totul, ce rost mai are să mă întreb dacă am vorbit mai mult decât am făcut? Treaba e completă…nu?


5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?
Nemulţumitului I se ia darul. Aş fi extrem de bogată cu gramul meu de fericire!

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?
Un lucru schimbat la oameni?..Oamenilor le-aş face cadou o doză de responsabilitate. O doză aşa…mai mare…


7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?
Împrejurările m-au adus acolo unde am visat să fiu.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
Deloc. Ask Worsak. El ştie povestea cu “dacă mâine mă calcă avionul?!”

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?
Care şi cum cred EU că trebuie.

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?
Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume! (Ghandi)


11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
Om.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să mai ai amintiri de acum înainte?
Adică dacă aş alege să fiu incapabilă să mai am amintiri în schimbul amintirilor de până acum?
...

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?
Acum 5 ani… adică în clasa a 7-a. Primul 4. La franceză. Bineînţeles că are, tot ce-am trăit e o parte din mine. Nu eram extrem de nervoasă şi nefericită, dar era o chestier noua…

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?
Am multe amintiri frumoase şi le mulţumesc părinţilor pentru asta. N-aş putea să aleg, toate sunt speciale, toate au o semnificaţie, dar prefer să rămână amintiri.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?
Acum scriu leapşa asta, mănânc ciocolată cu 85% cafea şi bucăţele de lămâie (era la ofertă la Metro) şi-l ascult pe Ozzy. N-aş renunţa. Probabil aş lăsa laptopul în stand-by, mi l-aş pune pe Ozzy să-mi cânte din playerul telefonului, aş lua ciocolata cu mine şi m-aş duce să-mi ridic premiul.

What? Vă aşteptaţi la ceva filosofic? Tocmai d’aia…


16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
Mi se întâmplă des.


17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
Vrei să-ţi povestesc chiar…tot? (Poţi să renunţi la “ţi-”)

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?
Pot să-ţi sugerez o variantă mai bună? “Care e lucrul pe care-ai dorit întotdeauna să-l faci, şi încă nu l-ai făcut?”

Aşea, şi-acu răspunsul. Am vrut întotdeauna să-mi iau o pisică pe care s-o iau cu mine pe o trotinetă, să-mi iau chitara de gât şi s-o pornesc spre Rusia. Mă opreşte raţiunea.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
Prefer să-mi spună ei.

Leapşa merge la…Lola, dacă e dispusă să facă o pauză de 5 secunde de la poezie (la care, by the way, se pricepe de minune), şi la…Mihai şi la cine mai vrea. Mai am o leapşă de la Andra de rezolvat şi sper că o voi publica cât de curând.

Peace!

A, încă o chestie…luaţi şi-o melodie:D

Dupa mere

duminică, 11 octombrie 2009



Post scris şi editat în Word, sâmbătă, 10 octombrie 2009, în jurul orei 18:34 şi 51 de secunde jumate..
O coamă roşcată scapără între gratiile uşiţei de fier de la sobă şi râde peretelui din faţă. Stafia subţirică din teracotă verde e aici de când lumea şi pământul. Mă ascundeam după ea când eram mică şi încercam s-o trag pe bunica într-un „de-a v-aţi ascunselea” pe înturneric, dar mă speriam de coatele ei scheletice şi de şănţuleţele scobite în teracota smărăldie, aşa că-mi găseam o ascunzătoare mai la..lumină. Bineînţeles, bunica nu număra decât până la trei: „dacă pân’ la trei nu ieşi de-acolo, o sun pe maică-ta să vină să te ia! Şi-ţi dau şi pisica afară!”. Eh, mama ca mama, dar când auzeam de pisică...
Picioarele-mi sunt gheaţă, iar mâinile albe ca pânza topită, dar nu mi-e frig. Pe obraji mi s-a aşezat un strat de fard roşu, natural, din colecţia „Ger de toamnă”, dar stau ca o nebună în tricou cu mânecă scurtă şi –n tălpile goale. Probabil, astea-s premisele unei gripe sezoniere de toată frumuseţea. Probabil. Când te caţeri prin toţi merii după poamele cele mai rumene, când spatele-ţi spune „nu mai ai  5 ani”, când îţi alunecă piciorul de pe scară şi începi să râzi în hohote, văzându-te în siguranţă în braţele mamei, nu-ţi mai arde de gripă. Eşti, cum zicea Stephen, un „hipiot sedat şi fericit”.
Nu ştiu dacă am strâns două lădiţe. Nu ştiu nici dacă am mâncat ceva de-azi dimineaţă. Dar ce contează?  E ora şase, iar soba de teracotă verde îmi încălzeşte tălpile înţepenite. Mi-ar fi plăcut să mai dureze oranjul din părul meu.  M-aş fi crezut o copilă a pădurii. Pădurea urlă-n vocale roşii, galbene, verzi, stridente, gâtuite, portocalii. Acum se văd munţii în toată splendoarea lor. Acum se-mperechează-n tine un sentiment de amară libertate cu dulcea conştiinţă a  încătuşării depresiunii de munte. Pe-aici, munţii ori nu se iau după buletinul meteo, ori vor să-i facă-n ciudă. Sunt maxim douşpe grade la soare. E legea lor, a stâncilor, a brazilor...
Mi-aş face un ness, dar regulile bunicii sunt reguli. Aud cu ochii închişi mandolina veche a bunicului. Mi-e dor de el, deşi nu l-am cunoscut niciodată. Dar ce prostii spun! L-am cunoscut, bineînţeles. Prin poveştile mamei, prin replicile bunicii - „mai ştiam eu un nebun de cânta la cobză!”-, prin diploma de „Vânător de munte” pe care-a primit-o în urma războiului. Poate există viaţă dincolo de viaţa asta. Poate dincolo, voi avea şansa să stau cu el la o cafea. Să-mi cânte despre umbra marelui urs şi să-mi spună cum a fost războiul cu adevărat. Să mă contrazică când îi voi spune paragrafe din cărţile de istorie, să râdă sau să plângă şi să mă facă şi pe mine să râd sau să plâng cu el.
Da, mi-aş face un ness..

Rică şi Vulpea contra sistemului

luni, 5 octombrie 2009

sau..
Grevă generală!

A fost odată o poveste despre o vulpe intelectuală şi un scarabeu harnic pe nume Rică. Povestea nu se termină prea bine, având în vedere că Rică, care nu şi-a dat seama la timp că lumea are nevoie şi de munca sa manuală, preţioasă, şi de ideile vulpii, a vrut, într-un exces de furie, să-i tragă una zdravănă vulpii cu sapa-n cap. E, vulpea, cum e ea, vulpe, n-a aşteptat mult, şi când i-a dat lu' Rică una cu coada, l-a trimis direct în pânza de păianjen din colţ... Bietul Rică.

Zilele astea m-am răzgândit. Am schimbat un pic(mai mult) finalul. De ce să se certe cei doi, când au duşmai comuni un lup şi câteva hiene?...

Aşa că povestea arată acum aşa:






















Bine că i-am salvat la timp!


 E, nu-i mai bine aşa?

P.S. Am învăţat să pun uatărmarc.
P.P.S. Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.