E-uri 2. Istorie.

miercuri, 30 iunie 2010

S-a dus şi istoria.

Vremea s-a mai înzdrăvenit, a ieşit soarele care s-a cam bătut cu norii dimineaţă, dar acum s-a stabilit undeva pe cer. Totuşi, meteorologii se încăpăţâneaţă să prelungească codul galben de ploi, avem cod roşu de inundaţii pe Siret iar Dunărea nu-şi mai încape în...albie. E minunat! Oamenii din judeţ se plimbă prin propriile curţi cu bărcile, iar drumul naţional...îl arată "colo, unde-i apa mai mare!"
.
Proba de istorie a fost mai...lungă decât mă aşteptam. Nu grea, ci mult mai complicată, pentru că au abordat un subiect despre care am avut foarte mult de scris. Ceea ce m-a revoltat a fost faptul că în sala unde am fost repartizată nu s-au ştampilat foile de examen. Am rămas dinadins printre ultimii, deşi îmi terminasem lucrarea, în aşteptarea comisiei cu ştampilele, dar minunea nu s-a întâmplat. O altă chestie care m-a scos din sărite a fost dezinvoltura supraveghetorilor în a culege răspunsuri de la cei care scriau şi de a le spune celor care...se relaxau pe scaune în faţa lucrării. Mai multă mârlănie şi bădărănism ca la examenul ăsta n-am întâlnit la nicio altă probă..şi am fost la destule, dar până la urmă, e vorba despre o altă practică mult susţinută în Ţara Chiorului!
Noi să fim sănătoşi şi să ne citim cu bine şi după ultima probă!



Later Edit. Mi-am dat seama ca n-am scris ce subiect a picat:)) E vorba despre diplomatie si conflict intre secolele XIV-XVIII, o tema a naibii de stufoasa..

E-uri 1. Generaţia "Basmul"

luni, 28 iunie 2010

Şi nu-i vorba de mirobolantele substanţe de pus în orice aliment se întâmplă să existe pe faţa pământului, ca să se facă "mult mai luminos şi mult mai frumos" ..şi inevitabil mai prost dar mai colorat, ci de ultimele probe – probele scrise – ale examenului de bac 2010, care se numesc generic, "probele E" (suntem în criză şi de litere!).

Am dat proba de limba şi literatura română pe ploaie, adică aşa cum nu îmi place mie, şi cu ocazia asta ameninţ vremea (dacă mă citeşte şi sper că mă citeşte, spre binele ei...hehe..), că dacă mai plouă şi la celelalte două probe, voi...fi supărată oficial pe ea! Sunt sigură c-am speriat-o...
Subiectele au fost mai normale decât mi-am închipuit pentru că mă aşteptam la ceva "complet inutil şi absolut ambiguu", aşa că o caracterizare de-un Harap combinată cu nişte trăsături ale basmului cult mi-au facilitat aberaţiile pe foile duble de hârtie. Se pare că suntem "Generaţia Basmul", întrucât păcătosul ne-a bântuit şi la capacitate (pe unii dintre noi şi pe la teze), şi la bacalaureat. Ce ironică e viaţa, nu?

Ceea ce m-a deranjat a fost organizarea examenului. Liceul meu frumos..Peda al meu..a fost invadat de o trupă de supraveghetori cel puţin aerieni ca să nu le zic complet imbecili (exemplu: "a scris prima foaie întreagă, asta cât înseamnă, 6 pagini?") şi de-un şef de pază isteric, ai cărui acoliţi răcneau la noi la intrare să ne lăsăm genţile, cu putere, cu nervi, indiferent de cât de binevoitori am fi arătat noi, cerându-ne să nu mai "rânjim" că "nu mai vedem bacul". E, nenele la care mi-am lăsat geanta mi-a urlat în faţă un "PA!" după ce mi-a trântit geanta de perete. Dacă am văzut că aşa merge treaba, i-am răspuns şi eu, cu aceeaşi "amabilitate" şi cu acelaşi ton "cuminte": "PA!".

Bun...în concluzie sunt mulţumită de aberaţiile mele din cadrul probei de română. Să ne vedem/citim/auzim sănătoşi şi după celelalte probe. Sunetul vă doreşte mult succes în continuare.

Plouă cu de toate în ţara Chiorului

duminică, 27 iunie 2010

Ne-a plouat de ne-a rupt şi prognoza meteo spune că o să ne mai plouă până azi pe la 4 seara (e duminică, 27 iunie), ne-a inundat şi Prutul şi Siretul şi Dunărea de ne-au rupt (aţi văzut imagini pe la televizor cu forţele de ordine improvizând diguri din saci de nisip, sau pe cele din nord de unde îi evacuau pe bieţii oameni din calea apelor), ne-au tăiat de ne-au rupt – salariile părinţilor şi pe viitor şi pe-ale noastre (dacă cumva suntem noi cei mai nenorocoşi oameni din lume), ne iau, în semn de solidaritate, de oriunde pot, ne bagă taxe pe taxe, pentru că până şi taxele trebuie să fie taxate în ţara Chiorului şi a Pinguinului ! Dacă tot sunt porniţi pe desfiinţări de naţii, propun să ne pună cianură în pâine, ar scăpa mai repede de noi, repede şi în linişte, că s-a văzut că nu le place gălăgia.  

Scuzaţi-mi ieşirea.



Ia ghiciţi ce vine săptămâna viitoare! Vine bacul, da, aţi ghicit. Dar nu-i nicidecum un motiv de supărare, pentru că ce are un început, are şi un conţinut, care de altfel este extrem de scurt – numai o săptămână – şi mai ales un sfârşit! Lumea se întreabă peste tot despre presimţiri în legătură cu subiectele care au o probabilitate mai mare să cadă luni, miercuri şi vineri, la probele deja celebre ale bacului. Eu spun că nu cred nimic, că m-aştept, ca la fiecare examen, la ceva complet inutil şi absolut ambiguu. Aseară îmi zicea mama că pe foaia aia păcătoasă de A4 va scrie o cerinţă care nici nu-mi trece prin minte, aşa că am avut un moment în care am rugat toate lucrurile care se plimbă prin mintea mea să stea în poziţie de drepţi la prezenţă, ca să văd ce lipseşte, dar mi-am revenit. Am conchis că nici nu mă interesează, şi că surpriza e mai bine să rămână surpriză.

M-am uitat de câteva ori pe lecţii şi sunt cât de cât împăcată cu gândul că pot abera pe orice subiect chiar mai mult de două pagini. Hei, guess what! N-am niciun stres.
După bac, adică săptămâna viitoare, vine continuarea poveştii Josephinei aşa că vă rog frumos, ca un sunet veritabil, să nu daţi colţul în faţa foii cu subiecte ca să puteţi citi întregi continuarea.  

Mult succes tuturor!

Să nu pleci, Jo, partea 1.

marți, 22 iunie 2010

  • "Chestia" asta e prima parte a unei "chestii" mai mari la care scriu de cateva zile (in loc sa invat pentru bacJ)).

     ....

    -         Nu-i frumoasă, Jo?
    -         E superbă.
    Josephine lăsă privirea în podea. Simţea că sticla oglinzii în care-şi pironise ochii în urmă cu un pumn de clipe îi sfâşia fruntea rece şi grea. Îşi plimbă degetele în jos pe  împleticeala de tulpini subţiri din bronz scorojit, şi-o trecu prin minte imaginea grotescă a mii de dinţi de flori tăioşi ieşind din rama oglinzii şi împingându-se galbeni spre obrajii ei. Se dădu înapoi scârbită.
    Mick era încântat. Cerceta fiecare centimetru de cameră prin care putea să-şi plimbe trupul, curios ca un copil pe care mama l-a scăpat în parc şi care se agaţă de orice leagăn colorat şi de orice câine jegos care-i iese în cale. Mick nu vedea în achiziţia lui decât ce voia el să vadă. Venise acum câteva luni acasă cu un tip de la agenţia de imobiliare, care nu-i lăsase în pace până nu văzuseră toate cataloagele pe care le adusese. Josephine a fost atunci pentru prima dată solidară cu părinţii lui. Erau amândoi prea tineri ca să se îngroape în datorii. Pentru dinozaurul ăsta din lemn vânduse soacră-sa o casă cochetă cu garaj şi verandă, şi tot le mai rămăsese de plătit. Ce făceau dacă se întâmpla ceva între timp şi aveau neapărată nevoie de bani? De unde mai plăteau? Puteau munci oricât atâta timp cât se ţineau pe picioare, dar nu aveau nicio garanţie că gravitaţia îi putea ţine drepţi la nesfârşit. În viaţă trebuie să fii pregătit pentru orice. Mick n-a vrut să se pregătească decât pentru încărcarea bagajelor în maşină. A vrut-o de când a văzut-o prima dată în catalogul agentului, şi de atunci n-a mai vorbit decât despre ea două săptămâni în şir, chiar dacă asta însemna o mutare dintr-o zare a Statelor Unite, în cealaltă. Lui nu-i păsa dacă dădea Midway, Tennessee pe-un Rexburg din Madison County, Idaho de care nici nu auzise până acum.
    Pe urmă a început să deschidă ochii şi s-o mai vadă şi pe Josephine. Mai întâi pe la prânz, când stomacul începea să-şi cânte simfonia. Josephine nu-l contrazicea niciodată când vorbea de casă. Îi era drag să-l vadă vorbind mult şi frumos despre locul unde aveau să-şi petreacă viaţa. Era înflăcărat ca un artist care-şi prezenta munca prin de emoţie la un vernisaj, şi lui Jo îi venea greu să-i strice bucuria, deşi n-o interesa în niciun fel detaliile arhitecturale ale casei. În schimb, îl iubea pe Mick. Îl iubea aşa de mult, încât începu şi ea în scurt timp să se vadă în visul lui, într-un foişor ridicat cu graţie în curtea din faţă a casei în care-a investit ani de plată. Se vedea fericită, departe de foşnetul străzilor şi de gălăgia vizuală a reclamelor de la orice colţ, la răcoare, într-o seară, privind spre orice zare va vrea Mick. Îşi va lua un câine şi vor sta împreună, toţi trei, liniştiţi, la casa lor. Vor munci cinstit ca să acopere plata, oricât de mare va fi ea.
    Ştia că-i iarnă grea prin nord, ştia că uneori cad reţelele de telefonie mobilă, dar Mick ştia şi el să împungă orice gând nelalocul lui cu un ac zvelt şi roz – ce dacă vine iarna? Vor face focul în sobe şi vor sta să se încălzească, cu câinele culcat pe-o rogojină veche, vor bea sirop de caise vechi şi vor asculta pârâind radioul vechi pe care-l primiseră la nuntă. Poate le va mai ajunge salariul să-şi ia un pick-up şi să-i asculte pe Beatleşi.
    Josephine se încălzea cu frazele lui. Ştia că va trebui să-şi găsească un post pe undeva, dar nu conta. Ea nu se putea plânge atâta timp cât îl vedea pe Mick plin de speranţe şi dornic de muncă. Mick răspundea la apelurile de urgenţă în tura de noapte. Când venea acasă, nu-şi găsea liniştea ore în şir, dar se pricepea de minune să-şi ascundă slăbiciunea în faţa ei. Dacă el se arăta dezamăgit, Jo simţea imediat, aşa că-şi spăla degrabă de pe frunte oboseala, disperarea, şi calendarul zilelor de muncă după ce ieşea din centru. Jo ştia cât de mult ţinea la ea, şi că pentru ea căutase casa, deşi nu avea nevoie de o clădire cât Pentagonul. Poate iubirea pentru ea motivase numai un etaj şi jumătate. Era sigură că Mick mai strecurase în ecuaţie şi propria exaltare în faţa unui nou lucru vechi, iar casa era cel mai mare nou lucru vechi pe care a putut să-l depisteze.
    Îşi dirijă picioarele departe de oglindă. Tălpile ei lăsau urme în stratul fin de praf. Era atât de uniform întins, încât îşi închipui că agentul imobiliar aflase de pasiunea lui Mick pentru vechituri şi venise aici cu o noapte înainte şi cu două butoaie mari de praf şi împrăştiase pulberea catifelată peste tot, ca să-şi impresioneze clientul. Poate chiar nivelase stratul. Poate colorase şi draperiile, cum fac băieţii care se îngrijesc de platourile de filmare prin filme ca să pară totul cât mai real.
    Se vedea că Mick înghiţise aranjamentul.
    -          Dă-mi cheile, vreau să-mi iau geamantanul.
    -          Stai, hai s-o vedem pe toată.
    -          Mick..
    -          Jo, fă-mi o plăcere
    Josephine îşi pierdu încheietura subţire în mâinile reci ale lui Mick. Îşi auzi paşii strivind lemnul putred în sus pe scări. S-ar fi smucit de lângă el, dar ştia că prezenţa ei în casa lor era cel mai frumos lucru de care Mick avusese parte vreodată.
    Scara ducea la un etaj monoton, într-un hol îngust, lung şi extrem de înalt, tapiţat cu lambriuri până la jumătatea zidului. Din când în când, placajul uniform era scobit de câte-o gaură întunecată de lemn negru, pe care-l alesese pentru uşi cel care construise dinozaurul. Din fundul culoarului rânjea lumina albă care ţâşnea pe sub jaluzelele singurei ferestre. Faţă de întunericul din care veniseră şi cu care Jo aproape că se obişnuise, lumina avea efectul unei suliţe recent ascuţite înfipte în irisul primului-venit.
    Mick deschidea uşile cu repeziciunea unui erou din filmele de suspans, şcolit să prindă în plină acţiune un posibil violator, apoi zăbovea în pragul fiecărei camere. Erau cinci: trei pe o parte şi două vis-a-vis. Cinci camere care împrumutau din greutatea salonului de jos – stomac de dinozaur nemâncat. Şi toate erau goale şi înalte.
    -          Ăsta o să fie dormitorul nostru. Punem patul la perete..
    -          Mick..
    -          Cumpărăm o saltea mare şi două perne. Tot aia-i, se încruntă el.
    Fata îşi lăsă capul pe umărul lui, gânditoare. Nu le ajungea de o saltea. Mick Donalds avea braţe puternice, lângă care Josephine se simţea în siguranţă, lângă care Josephine putea să ştie ce gândea, se simţea el. ştia că-l deranjase cu replica ei şi îi părea rău, dar se bucura că el îi reparase gafa.
    -          Jo, se întoarse Mick, să nu pleci de lângă mine, n-o să te las să pleci, Jo!
    -          N-am unde să plec, nici nu vreau. N-am nevoie de patru scânduri bătute-n chip de pat, îmi ajunge salteaua, dacă mi-o promiţi tu.
    -          Jo, nu ştiu ce-am să facă dac-ai să pleci
    Ea îi trecu mâna prin păr. Îi plăcea să-l ştie puternic. Putea trece drept un erou din mitologia greacă, mereu entuziast, mereu schimbător, mereu.. uşor nepieptănat, un Ares de douăzeci şi opt de ani, cu planuri de copil. Trecuseră şase ani de când se ştiau, dar Mick avea darul să-i amintească de fiecare dată de ce stătea lângă el. îi plăcea nestatornicia lui. Uneori avea impresia că o pierde în gânduri. Îi plăcea să-l asculte şi să încerce să-l urmărească. Mick era genul de om care-şi începea fraza cu bătălia lui Napoleon Bonaparte împotriva amiralului Nelson de la Trafalgar şi o termina cu expansiunea Universului. îl iubea.
    -          Nu plec. Nimeni nu pleacă.
    Pliurile rochiţei de pânză topită tremurară câteva secunde, cât Josephine îşi scutură piciorul de o umbră gri. Instinctiv, se aplecă şi îşi duse mâna la gleznăi lipind podul palmei de drumul pe unde trecuse un ghem rapid, cenuşiu, cu tălpi reci, care remorca după el o coadă cheală şi roză. Jo îşi ridică buzele într-o grimasă de scârbă şi-l urmări cu privirea pe măsură ce era suspendat de coadă de Mick până la nivelul ochilor săi.
    -       Un şoarece. Îl purtă de coadă până la ureche, în timp ce animalul se zbătea să se elibereze dintre degetele lui, şi să se agaţe de ceva solid. Era drum lung până jos. Mick îl schimbă dintr-o mână în alta ca pe o minge de tenis cu care te joci înainte meci, iar animalul părea că se caţără în palmele lui, provocând repulsie neveste-sii.
    -       Lasă-l jos.
    -       Vrea să-mi spună ceva.
    Îl duse la ureche.
    -       Da, da... se auzi el dând din cap. Era un actor formidabil. Nenorocul lui fusese că nu-l văzuse niciun regizor pompos de la Hollywood. Ar fi făcut faţă cu brio oricărui rol jucat de Brad Pitt.
    -       Ce spui tu acolo, micule? O vezi pe Jo? E frumoasă, nu, se întoarse el către grimasa fetei, care se preschimbă într-un zâmbet sincer. Îmi zici să n-o las niciodată, nici n-o voi lăsa, stai fără grijă. Animalul adulmeca cu mustăţile unghiile bărbatului. Ce zici? Zici că suntem cei mai norocoşi oameni din lume, să ştii că şi eu m-am gândit la asta.
    -       Mick, termină, râse Josephine, şi râsul ei îl încântă. Găselniţa cu şoarecele reuşise să o binedispună, în sfârşit, sau cel puţin, reuşise să o facă să zâmbească. Casa nu era exact ceea ce visase ea, dar toată lumea face compromisuri pentru persoanele dragi, iar Josephine dovedise cât ţinea la el tocmai prin faptul că se abţinuse de la strâmbături şi pufnituri de dezaprobare. A rezista eroic evenimentelor supărătoare era, fără îndoială, una din calităţile femeii care îl ţinuse pe Mick lângă ea aproape şase ani. La asta se adăuga silueta graţioasă de lebădă şi figura sculptată din fildeş. Artistul din el îi reproşa din când în când stilul învechit de a-şi asorta hainele. Jo nu putea să pună pe ea nicio haină care striga uită-te la mine. Azi purta o rochie nici scurtă, nici lungă, crem închis, de pânză topită, cu câteva pliuri delicate, la care potrivise un şnur negru de care atârna o ghindă din argint pentru gâtul pe care alte femei l-ar fi împodobit cu lănţişoare de aur scump sau cu bijuterii moştenite cu mare valoare sentimentală.  Părul său castaniu avea ceva din căldura rece a unei păduri din nord pe timp de toamnă. Jo ştia însă să-şi sublinieze feminitatea fără să dea anunţ la ziar că e femeie.
    Mick eliberă în sfârşit şoarecele pe podeaua prăfuită şi îi urmări un timp urmele fragile pe care le tipărise în pulberea catifelată.
    -       Şi-a îndeplinit misiunea. Acum se va duce la familia lui şi le va spune tuturor ce nevastă frumoasă am.
    -       Şi-o să le mai spună că minunatul meu soţ se va duce acum să ia ceva de mâncare de unde va vedea el cu ochii. Am făcut o oră cu maşina până aici şi n-am văzut niciun magazin. Şi e 6, Mick, se întunecă în curând...
    -       O să spună şi asta, fără îndoială.
    Scările trosniră din nou sub tălpile lor repezi care făceau să se ridice norişori de praf cenuşiu.
    -         Rămâi aici. Vreau să-mi faci cu mâna, ca-n filme, de la geam.
    -         Te-ai uitat la prea multe filme.
    -         Tu eşti unul din filmele la care m-aş uita continuu.
    -         Eşti un mincinos.
    -         Sunt un mincinos care-ţi vorbeşte sincer pentru a mia oară!
    -         Fugi!
    Josephine în urmări cu privirea până închise portiera, apoi îi flutură palma, după plac.
    -         Să nu pleci, Jo! Se auzi străgând bărbatul.

    ... 



    Leapşa : despre mine in English

    duminică, 20 iunie 2010

    -de la Bobo, de umplutură, până vine tâmpenia la care tot scriu (not my fault, just..can't stop )

    Hi, my name is: Anca/Rogue/Vulpea/Sunetul-mai-tare

    Never in my life have I been: crying at the end of a novel

    The one person who can drive me nuts is: Johnny Depp (don`t ask)

    When I'm nervous: I get a pencil and start drawing

    The last song I listened to was: Foreigner – Blue Morning, Blue Day

    If I were to get married right now my best man/maid of honor: who said I need a best man? No, sir! It`s all about a bride and a broom. We don`t need nobody else!

    My hair is: orange/brown/red (are toane)

    When I was 5: I was painting my mom`s walls with lipstick and nail polish…

    Last Christmas: "I gave you my heart"…just kidding, I received a blue scarf

    I should be…sleeping.

    When I look down I see: Mom`s the carpet (full of notes and drawings.. and a little cuddly toy-cat)

    The happiest recent event was: definitely the rain you all have seen on tv – I can`t stand that killin` sun! (not a word `bout the Aerosmith concert `cause "I go crazy, crazy, baby, I go crazy…")

    If I were a character on 'Friends' I'd be: Friends? Hmm…you should try Supernatural

    By this time next year: I'd be "knocking on heaven`s door..hey, hey, hey,hey,hey.."

    My current gripe is: happiness

    I have a hard time understanding: math (actually, I never succeeded..)

    You know I like you when: I can`s stop talkin` to you

    If I won an award, the first person I would tell would be: the very first human being I meet

    Take my advice: be the change you wanna see in the world…

    The thing I want to buy: a ticket to Moscow

    If you visited the place I was born: you'd be pleased

    If you spent the night at my house: you`ll never gonna sleep again (coffee + movies + classic rock + cats)

    I'd stop my wedding if: no wedding for me…

    The world could do without: Băse & co

    I'd rather lick the belly of a cockroach than: read love stories

    Most recent thing I've bought myself: uhm…coffee (surprise?)

    Most recent thing someone else bought me: cereals (isn't that cute?!)

    My middle name is: M.

    In the morning I: check my e-mails

    The animals I would like to see flying besides birds are: squirrels

    Last night I was: watching movies

    There's this guy I know who: used to call me "half ID card"

    If I was an animal I'd be: a fox

    A better name for me would be: I'd like to keep my name

    Tomorrow I am: going out for "shopping day"

    Tonight I am: not your business!

    My birthday is: April, 19 – proud aries!

    …şi leapşa merge la…cine vrea!

    Despre disperare

    marți, 15 iunie 2010

    Te loveşti din când în când de chestiuni care trebuie discutate, întoarse pe toate părţile ca să fie înţelese mai bine, şi de lucruri care vin cu "înţelesul" la pachet, şi care îşi păstrează identitatea dacă sunt ţinute sub tăcere. Altfel, sunt în pericol să degenereze. Cel mai interesant dintre lucrurile care merită a fi puricate este disperarea. Poate tragismul sentimentului îl face aşa de atrăgător, ceea ce e al naibii de grotesc.
    Câteodată stai ca ceasu-n priză şi te uiţi la o cameră plină de lumini şi curent electric, unde oamenii disperaţi discută despre disperarea oamenilor şi te întrebi dacă nu cumva cineva care a trăit cu mulţi mulţi ani înaintea ta şi s-a dus demult, ţi-a trimis vedenia asta atât de consistentă, dar atât de puţin credibilă. E reală, totuşi. Cei despre care vorbesc oamenii disperaţi în camera plină de curent electric nu sunt decât primele victime ale disperării. Mâine, în locul tău va sta altcineva, altul, unul care se va uita la fel cum te uitai tu, la aceeaşi oameni disperaţi care vor discuta despre tine. De ce? Pentru că pseudoelefanţii şi-au dat seama că disperarea duce la acţiune, şi ei nu-şi pot permite aşa ceva. Aşa că au găsit o armă împotriva disperării – resemnarea.
    Resemnarea e de mii de ori mai grea decât disperarea. Ultima duce la acţiune, la revoltă, la pancarte, proteste, la ardere de manechine cu chipul elefanţilor, la sânge, la leşinuri şi în final la un ciob de umbră de ruşine resimţită de elefanţi. Şi un ciob de umbră de ruşine resimţită de elefanţi e mai bun decât deloc, pentru că arată slăbiciunea lor. Pentru că demonstrează că nu sunt de fier. Conform matematicii, ciobul de umbră devine direct proporţional cu disperarea. Când una creşte, creşte şi cealaltă. Desigur, când trăieşti în ţara bolnavilor care fug din ambulanţe, matematica are toate şansele să funcţioneze invers, şi să te trezeşti că, dimpotrivă, nu ciobul de umbră, ci ciobul de zâmbet şi sfidare apare pe chipul elefanţilor: "ia uite-i, mă şi pe-ăştia..."
    Resemnarea, în schimb, atrage după ea 5 lopeţi de plumb zvârlite peste noi pe secundă definitiv şi irevocabil. De ce să ne îngropăm în plumb? Aşa, nu vom putea niciodată să ieşim. Aşa ne pierdem libertatea de acţiune, oricare o fi aia. Nu contează dacă rezultatul e un ciob de umbră sau un ciob de sfidare, pentru că nu totul se învârte în julul elefanţilor. Contează să nu alegi să te ingropi în plumb.

    Castelul

    vineri, 11 iunie 2010

    De ce dormi în continuare, nu auzi când vorbesc cu tine? Ba auzi, stiu eu, dar nu vrei să vorbeşti. Ori îţi place să mă auzi cum îmi bat gura ca să mă aplaude pereţii, ori vorbesc aşa de colţuros încât nu vrei să mă întrerupi. Poate chiar nu te interesează. Poate azi n-ai chef să asculţi Doors. Ce ciudat, nici măcar respiraţia nu pot să ţi-o descopăr, deşi tac. Să ştii că pot să mă opresc din vorbit pentru un minut-două, ca să-ţi dau timp să te aduni. Înţeleg că eşti extrem de politicos, dar nu se poate să-ţi ţii până şi suflul ca să nu mă stinghereşti pe mine! În seara asta eşti aşa de rece, nu înţeleg cum poţi să te răceşti asa de-odată când afară e extrem de cald. Cred că-i de la biscuiţii de alaltăieri, n-ai mai mâncat nimic de atunci. De fapt, nici apă n-ai băut măcar. Ţi-or fi făcut rău, c-ai vrut să te culci imediat şi nici n-ai mai nimerit patul. Te-ai întins pe jos. Ştii cât am tras de tine?

    Măcar deschide ochii, nu m-am mai machiat cu verde. Mi-am pus la gât colţul de plastic şi eşarfa cu dungi subţiri. Auzi cum îmi sună brăţările? Nu? Nu vrei tu să asculţi. Sau te faci că nu auzi. Ridică-te puţin să stăm de vorbă, promit că închid radioul şi geamul de la balcon.

    Dar ce alb te-ai făcut la faţă, parcă eşti din porţelan! Am avut cândva o balerină de porţelan, cu fustă din şoareci. Avea mâinile ridicate spre reflectoare şi ţinea degetele răsfirate, ca şi cum ar fi ţinut un discurs în faţa americanilor şi ar fi trebuit să-i convingă de sosirea lunii. Balerina avea tone de cărţi, dar nu mânca decât pătrăţele decupate din covoare. Cred că-i zgâriau cerul gurii. Americanii ştiu că luna nu vine decât în octombrie, aşa că nu ies din case decât noaptea. Aproape că văd prin tine. Stai să-ţi colorez tăcerea, mi-am luat acuarele noi. Nici acum nu vrei să vorbeşti? Vom merge la teatru când te hotărăşti să-mi răspunzi.

    ...

    A fost extrem de frumos. Mie nu-mi plac discursurile penibile de încheiere, când toată lumea trebuie să dea pe-afară de lacrimi. Fiecare simte un sfârşit în felul său, unii simt nevoia să se exteriorizeze, alţii se mai abţin. Nu vreau să lungesc la infinit despărţirea de "castel", nu vreau să se oprească timpul, nu vreau să retrăiesc patru ani din viaţă, deşi m-am bucurat de tot ce s-a întâmplat în timpul ăsta. Toate au rostul lor şi mai ales timpul lor. Pa, Peda!

    Muşte

    duminică, 6 iunie 2010

    Prefă-te, cititorule, că ai în faţă cea mai mare plăcintă cu ciocolată amăruie şi fistic pe care-ai văzut-o. E atât de mare, încât sparge linia orizontului şi răsună-n nori de depărtare. Crema , seducător de topită, pulverizează infinită scorţişoară peste şapte mări, iar blatul uşor rumenit cântă arome de bronz dulce. Fă-te că scrijeleşti cu degetul suprafaţa nesimţită, care se supune pioasă, şi ridici furculiţa pentru actul final.

    E sublim de nesimţită, e caldă, dar dinţii ţi se lovesc de cuburi fragile de scorţişoară geroasă, care se amestecă perfect cu tuşul gros şi ciocolatiu. Te uiţi, pe urmă, la furculiţă şi te bufneşte râsul tâmp de om care nu crede în seringi, deşi are pielea găurită de ace de toate formele şi culorile. E momentul critic, după care va urma reacţia ta.

    Eşti un cub colţurat şi verde, cu jaluzele perfect etanşe şi beţişoare chinezeşti făcute la comandă din fier forjat neşlefuit. Ies aşchii fieroase din fiecare milimetru pe care îţi coboară degetele şi în care te opreşti sacadat şi te uiţi ca o pungă de plastic la firele roşii de curent electric ţâşnind din covorul bej, murdar de tălpi noroioase. Apleci din nou degetele închegate în vopsea groasă şi roşie şi striveşti ciocolata imaculată, căutând. Ce naiba cauţi? Cauţi muşte, pixuri goale, orare, câini nespălaţi? Te-aştepţi să-ţi scoţi de-acolo degetele prinse cleşti în colţii dulăilor? Te vezi eroul care se lasă muşcat ca să pocăiască lumea de foi de ziare pline de plumb? De ce mânjeşti gresia din jur cu sânge şi ciocolată, nu te gândeşti că vrăbiile galbene vor aluneca pe obrăznicia ta? Cu ce eşti mai presus decât o ciupercă nenăscută? Cu nimic!

    Noi mâncăm plăcinta fără să căutăm muşte, nu ni se prind în dinţi cabluri. O mâncăm pe toată!

    Malcom, 67

    miercuri, 2 iunie 2010


    Povestea e pentru ultima parte a concursului lui Ionuţ R. Eventualele greşeli se datorează faptului că povestea a fost trimisă lui Kyky, înăinte ca ea să fie...blocată forever în laptopul ars al Sunetului. Kyky n-a salvat-o în comp, dar a fost destul de inspirată să-i dea un print, ca să poată s-o scaneze, ca să poată Sunetul s-o convertească din .jpg în .doc. De fapt acum îmi dau seama că povestea apariţiei poveştii pe blog e mai interesantă decât povestea în sine. Anyway, să-i dăm drumul:


    Denver, 1927

    Tălpile copiilor striveau aburi verzi de praf, ridicaţi de roţile căruţelor. Venise circul. Prin ferestrele corturilor murdare se citeau feţe măslinii, împodobite în aur galben care râdea la lună Încheieturile ţigăncilor dansau printre flăcările moi zornăind graţioase brăţări greoaie de purpură şi jad. Şi viorile tremurau înfiorate şi acordeoanele măcinau aerul încărcat de septembrie. Şi lupii zbierau în depărtare, şi căruţele scârţâiau, şi copacii murmurau poveşti numai de ei ştiute.
    - Du-te, Malcom, du-te!
    - Taci!
    - Du-tel De ce ţi-e frică, laşule? Du-te să-ţI ghicească!
    De ce nu te duci tu? Eu nu sunt curios, zău. Malcom ridică ochii spre prietenul său. Sean era cu un cap mai înalt decât ei, iar Malcom se simţea de fiecare dată extrem de neimportant în preajma lui. Sean avea un fel de a vorbi care îl punea mereu într-o situaţie incomodă. Glumea, glumea mult, dar gluma se transforma câteodată într-un adevăr dureros. Acum nu voia să ştie ce-i rezerva soarta, şi nicidecum din partea unei ţigănci. Venise la circ mal mult pentru ei, pentru oamenii care colindaseră prin toată lumea. I se părea incredibil. Aduseseră cu ei atâtea poveşti, atâtea legende, atâtea fantasme, atâta—spirit. Era fascinant să-i vezi lipsiţi de inhibiţii, distrându-se în felul lor hipnotic, ameţitor, vâjâind muzica prin foc, prin vânt, prin dans. Şî totuşi, îi era frică. De ce să-i fie frică?
    - Hal odată, nu mai face pe timidul!
    Malcom se lăsă purtat printre valuri de mătăsuri şi luna îl copleşi. Simţi că paşi i se adânceau în pământ, iar respiraţia i se îngreuna încet-încet. Avea impresia ca înghiţise de-odată un borcan de miere care refuza să I se deplaseze din gât, iar degetele îi deveniseră moi, tot mai moi, şl mai moi—

      Denver, 1978
             
             -Te-a cam fermecat atunci ţiganca. Faină fata! Nici n-ai apucat bine să intri în trăsura ei. Te-ai prăbuşit Instantaneu. Şi unde mai pui că i-ai stricat şandramaua rău de tot. Venise maică-ta după tine, mai ţii minte? l-a făcut trăsura praf, era scoasă bine din sărite, credea că ţi-a făcut farmece. Biata fată abia a liniştît-o, că-î spărgea tot ce-avea pe-acolo. Şl-aşa a distrus destule... Ţiganca, nici cărţile nu şî le mal găsea.
             - Sean, de ce-ai venit?
             - Cât crezi că mai am, Malcom? Crezi c-aş vrea sa mor într-un fandosit de zgârie-nori? îţî spun eu, mi-aţi lipsit. Zi-mi cum vrei, dar ăsta e adevărul. De când am venit, sunt mal liniştit. Uite ce bine-i că mai schimbăm o vorbă. Mă, şi chiar nu-ţi adua aminte nimic 
             - Ce-ar trebui să-mi aduc aminte? După câte zici tu, am leşinat şî gata. Şi mai venise şi maica-mea.. 
             - Ehe, dar tigăncuşa era tare-a dracului.. 
    - A apucat să-mi ghicească? 
    - E, cum nu? Ţi-a zls că vei muri aşa..cam pe la 67-68 de ani. A, şi cică vei muri din pricina unui nebun care va bate la uşa într-o noapte cu lună. Ştii, luna de-ala mare! 
             - Iar vorbeşti aiurea, Sean?
             - Când am vorbit eu aiurea? Bine, uită asta. Hai înveseleşte-te! Uite, mai stau puţin, bem o bere, pe urmă mă duc acasă la mine. Tu stai, dormi liniştit, gândeşte-te ta ce bine ne distram noi când eram tineri
              -Sean, am fost ia circ în '27. Aveam 16 ani. 
              -Da' ce-ţi veni acuma? 
             -Acum suntem în 1978, am 67 de ani... 
             -Du-te şi culcă-te, aberezi.
     


    Bineînţeles ca Sean vorbea aiurea, el nu ştia sâ vorbească decât aiurea. Nu era el ăla care-l împinsese pe trambulină când fuseseră amândoi în tabăra?! Numai din cauza lui s-a dus şi a vorbelor lui meşteşiugite. S-a lovit aşa tarei Şi acum ce căuta aici? Venise să-i dea viaţa peste cap. Din nou. Avea tot ce-şi putea dori, se stabilise la New York de mulţi, mulţi ani şi-şi amenajase un birou graţios undeva, prin jurul ultimului etaj al unui zgârie-nori. Mereu avea grijă să-i amintească asta, îşi alegea cuvintele cu grijă, astfel încât Malcom nu putea distinge ce era regret şi ce era laudă în frazele sale. Deşi se plângea de aglomeraţia new-york-eză şi de kitsch-ul din sticlă şi betoane, Malcom putea ghici în tonul său un sol de "la uite ce-am ajuns eu, şi tu n-ai fost în stare să pleci din Denver". Mereu a avut grijă ca alţii sâ-i depisteze superioritatea. Aşa făcuse şi atunci, în 27. Şl totuşi chiar leşinase? Şl ţiganca chiar apucase să-i ghicească? Sean aşa spune. O să moară ia 67 de ani, când cineva o să-i bată la uşă. Mal bine şi-ar vârâ un briceag în buzunar, doar aşa, ca precauţie.
     
    Da, nu. Da şi nu, poate. Cum o sâ fie, oare? Oare o sâ fie la fel de toropeală? Gândurile lui parcă refuzau sâ se mai aşeze logic. E cald, e extrem de cald. Şi abur verde, şi foc! Uite, transpira tot!. Oare aşa e moartea? Uite luna din 19271 Uite trăsura ţigăncii... se ridică de pe divan şi vine spre el: "o sâ mori! o să mori la 67 de ani, când un nebun o să-ţi bată ta uşă. Şi luna o sâ râdă mare şi goală. O să râdă de tinel" Şi Sean râdea de el. Un nebun o să-i bata la uşă. Oare cum o să fie? O să recunoască nebunul? Desigur. Uite-aşa! Nebunul o să se ridice din pat, din casa lui. în miez de noapte. E noapte! În miez de noapte cu lună plină. Lună mare şi goală. E lună mare şl goală! Malcom nu-mi mai simţea picioarele, dar greutatea aerului îl apăsa. Parcă se-nvâtea prin cameră, uite, mergea la geam. Aşa merge şi nebunul. Simţea o greutate supranaturală pe pleoape şi-şi mişca trupul leneş. Unde? Spre uşă. Vedea neclar conturul uşii. Aşa se sculase şl nebunul care avea să-l asasineze. Şi acum vedea şi el conturul uşii şi ridica mâna. Ridică mâna. O să bata. o să bată! Acum o să bată!
     
    Malcom auzi bătaia. Nebunul! Venise dupâ el, aşa cum zisese ţiganca! Sean avea dreptate, era noaptea morţii Iul! Încercă sâ ţipe dar dinţii i se încleştaseră şi limba îi amorţise. Ţipa înfundat. îl va omorâ!
     
    Malcom simţi de-odată cum mâna sa dreaptă prinsese din nou viaţă. Briceagul! Asta era! Singura Iui şansă. Cu ultimele puteri scoase din buzunar briceagul şi-l înfipse adânc în mâna nebunului!. Simţi cum i se învârtea capul şi îl cuprinse brusc o durere dulce în braţe. Simţea efectul luptei, pesemne. Pe urmă amorţi. îi era cald. Era cald, dar era bine. învinsese. Cu mâna sfâşiată, nebunul nu mai putea acum sâ bata la uşă, deci profeţia ţigăncii nu se mai putea îndeplini. Ce bine era. Acum era din nou copil. Era cu Sean, erau amândoi la circ. Din pământ se ridica abur verde şi viorile cântau, cântau! Şi chipul ţigăncii se închega din ceaţă şi focul pâlpâia moale în ritmul muzicii. Ce armonie! era împăcat.

    ...
              Ziua următoare, poştaşul îşi oprise bicicleta în faţa casei lut Malcom. Avea o scrisoare de livrat, o primise chiar în seara zilei precedente. Zăbovi, un timp, uimit. Pe scări, câteva femei, plângeau înfundat, şi ambulanţa tocmai ridica pe targa un bătrân cu mâna înjunghiată.
               Poştaşul se apropie uşor de ele:
             - Ce-i cu bătrânul? 
             -L-am găsit mort lângă uşă. Mort.  
             -Şi-a înfipt cuţitul în mâna stângă... Pe urmă i s-a oprit inima. 
             -El? De ce? Ce s-a întâmplat? Băuse 
             -Cred, uşa era încuiată, cine să între? Nu băuse nimic. Nu ştim ce-a fost. Dar tu ce faci aici? 
             -Sean mî-a dat ieri o scrisoare pentru bătrân, presupun că acum n o mai citeşte nimeni, râse
    ironic poştaşul 
             -la dă-o
     

    "Malcom, sper că nu m-ai luat în serios, ţiganca n-a apucat să-ţi ghicească nimic. Doar mă ştii, îmi place să vorbesc. Erai cam abătut când am plecat. Am crezut c-ai înţeles gluma, dar mi-am dat seama acasă că te-am tulburat. Aş fi venit, zău c-aş fi venit înapoi, dar m-au chemat la New York. încearcă să te odihneşti, şi nu aştepta nebunul să te omoare, câ n-o sâ vină. Sean."