Astenie de iarnă

sâmbătă, 26 decembrie 2009

N-am niciun fel de tragere de inimă sau de bucurie oarbă care să mă facă să scriu urări kilometrice de sezon, să-mi îmbrăţişez familia şi să cânt melodioare îmbătante sau să stau la palavre despre cât de frumos era Crăciunul odinioară şi cât de comercializat e acum. Nu ştiu dacă era frumos, poate că nu, dar eu eram mai mică şi mai proastă, mall-urile de unde cumperi de toate odată nu erau aşa de populare, aşa că trebuia să umbli prin tot oraşul ca să iei cozonaci...sau mai ştiu eu..nu mă pricep la mâncăruri tradiţionale, aşa că la sfârşitul zilei trăgeai un zâmbet tâmp uitându-te la cât de puţin ai reuşit să iei în atât de mult timp, la câtă zăpadă ai în cizme şi la cât de vânăt eşti, de la căzături pe gheaţă. Da, poate atunci era o chestie şi cu pregătirile astea.

Sincer, nu prea le văd rostul. Nu înţeleg de ce ajung oamenii la spital cu toxiinfecţie alimentară, comă alcoolică şi tot neamul lor de maladii. Nu e sfârşitul lumii, nu e musai să mănânci tot în 5 secunde! Cofeina din venele mele îşi face efectul: mi-am dat drumul la vorbă.

Acum câteva seri, am surprins un nene, vorbind la Antena 3 despre Crăciun. Nu ştiu cum îl cheamă, e un tip cu barbă care un fel de a vorbi de parcă aruncă bolovani. Tipu ăsta îi zicea lu' moşu' "marmeladă". Mi-a plăcut. Chiar e un fel de marmeladă. Un fel de varză sau un fel de amestecătură...

Mi-am luat zilele astea un fular. Alt fular. De câte ori ies, găsesc câte un fular drăguţ. Spun că ăsta e cadoul meu de la mine, pentru mine. Nici nu mi-aş fi dorit altceva! Mi-am mai luat şi două pixuri negre şi am avut chef să scriu. Cheful a durat două secunde, cât am scris două fraze.

E disconfort, e o stare generală de splean. O fi criză? E o plictiseală groaznică! Eu mă plictisesc în vacanţe. Mă simt ca un mort (un mort care se mai simte după moarte). Parcă am stânci legate de picioare care mă ţin în loc.

E o lipsă. O lipsă de activitate. O, de-om trece şi de vacanţa asta...Film, carte, muzică, desen – glorie vouă!

Cu tot splean-ul ăsta, sărbători fericite, pace în lume, pe Marte sau unde mai vreţi voi..

Leapsa: ciudateniile mele

marți, 22 decembrie 2009

Ca să mai sparg un pic monotonia zilelor crăciunoase, am primit cu inima deschisă leapşa de la Docica, care se referă la ciudăţeniile mele.

Păi hai să-ncepem:

1.     1.   Nu port şi nu înţeleg cum de pot unii să poarte ochelari de soare în cap/ochelari de soare în club, cafenea  sau orice alt loc acoperit, unde e evident că nu-i bate nici măcar lumina de neon.

2.      2.   Mă trezesc la 5 şi ceva dimineaţa atât în condiţii normale, adică şcoală de la ora 8, cât şi în condiţii speciale, adică vacanţă. Nu pot să depăşesc ora asta, chiar dacă ora de culcare se apropie de 2-3-4 dimineaţa. Fraţilor, ăştia care dormiţi până la 1-2 ziua, cum dracu de nu anchilozaţi de atâta inactivitate?!

3.       3. Cred că undeva, pe pământul ăsta, există o pisică mov care mă aşteaptă. Nu râdeţi (tare)! E, şi dacă nu ne vom găsi, mă mulţumesc şi cu una albastră de Rusia pe care o s-o iau când o să mă duc „la capătul lumii” cu Transsiberianul.

4.       4. Am pe laptop o mulţime de foldere denumite „altele”, cărora le-am instalat iconiţe cu matrioşti, dar habar n-am ce conţin...

5.       5. Acum un an, mi-am luat un LG Cookie KP 501 pe care-l iubesc enorm, dar la care n-am învăţat nici acum cum se manevrează volumul alarmelor.

6.       6. Ţin creionul/pixul ca pe ţigară, deşi nu practic sportul care se ocupă cu obiectele cu pricina, şi am o spaimă teribilă când mă gândesc că într-o zi, s-ar putea să încerc să le fumez.

7.       7. Ţin agăţată de fereastră o bufniţă de pluş, care alături de o pisică grayscale (adică în nuanţe de gri : ))), e tot ce mi-a mai rămas de când eram o găluşcă urâtă şi plângăcioasă.

8.       8. Mi-e frică de cucută. Nu, nu-i un dinozaur, nici un strigoi, nici fosta profă de mate, e o biată plantă. Mi-e frică de ea de când mi-a zis mama că poate să crească mai înaltă ca tata. Bineînţeles, bomba asta mi-a zis-o acu vreo 15 ani, când încerca să mă facă să nu ies din casă, dar am rămas cu sechele.
Asta e mirobolanta ucigătoare:
(by the way, am un motiv sa ma tem – e otrăvitoare...dacă o bei/mănânci)


      9..   Am un raft în bibliotecă dedicat „zeilor literaturii” – Gogol, Dostoievsky, Tolstoi, Bulgakov. Sunt în stare să fac omor dacă prind cotor de carte care n-are legătură cu ei pe raftul ăla! (aviz amatorilor...dacă, cumva, au învăţat cărţile să citească bloguri..). Da, am un cult pentru ruşi.:D

  . 10.   Uneori beau şi 5 ness-uri pe zi, şi în rest numai apă minerală. Ştiu că face rău rinichilor, sau ceva în genu’, dar nu mă lasă inima să renunţ.

  .11.   În „Oraşul cu floare de tei” există un ăăă...nu ştiu exact ce e, dar cred că se ocupă cu aerisirea, lângă un magazin cu...carne, produse din carne, ceva de genu’ ăsta, pe care cineva a lipit/desenat (n-am dat importanţă niciodată şi nici n-am stat să mă uit) un portret al lui Bob Marley. Nu uit niciodată să-l întreb ce mai face (pe Bob, nu pe...obiectul necunoscut). În timpul campaniei electorale, vorbeam  şi cu afişele lui Crin (nu, nu le înjuram!)

12.   12. O urăsc pe Cleopatra Stratan şi nu suport reclamele cu copii de la Adevărul. 

            Trimit leapsa la oricine doreste. 
            Pace! 
T

Te uită cum ninge cu membre!

miercuri, 16 decembrie 2009

Vuiesc ziarele, canalele de televiziune, meteorologii îşi dau duhul pe la emisiuni, tanti Romica Jurcă se strofoacă de o săptămână să convingă măcar 10% din tară că vine peste noi un dar de la moscoviţi: un drăguţ de cod galben. Widgetul de la yahoo îmi arată de câteva zile o temperatură de -6/-7 grade, afară « zăpada-i cât gardul », a nins două zile la rând şi acum viscoleşte.


Pe o astfel de vreme, ce-I dă pensionarului gălăţean prin minte? « Ia să ies la o promenadă ! ».Bravo, băieţi, de-asta vă iubeşte Sunetu’… « Băieţii » sunt nişte..copilandrii la 60-70 de ani, care taman pe cod galben de ninsori şi viscol descoperă n-şpe mii de motive impetuase ca să iasă din casă, să se moşcăie pe străzi în speranţa că vor ajunge ba la piaţă, să-şi ia nişte coada-şobolanului să-şi facă ceiuţ, ba la brutăria din centru, că asta din colţ nu face pâine  împletită, ba la vreo rudă în vizită, ba la vreo cafeluţă şi la o tacla la o prietenă…


Rezultatul ? 40 de « jucării stricate » cerşesc îndurare la ora asta pe la uşile Spitalului Judeţean cu membrele nefunctionale în şacoşe/poşete. Mă repet : bravo, băieţi, de-asta vă iubeşte Sunetu’ !

Observaţi că există o tendinţă ? Exact când e codul mai viu colorat, marea masă a pensionarilor îşi găseşte treburi urgente de făcut pe afară, fie caniculă de peste 40 de grade, fie ger de -10. Par exemple, astă-vară, bunică-mea se plimba pe la ora 3, pe cod roşu de caniculă, prin piaţă, ca să-şi cumpere un kil de prune. Chiar mă mir cum de m-am abţinut să n-o machez în culoarea prunei… Nu de alta, dar noi răspundem de ei, şi mai au şi-un tupeu fantastic !

Pace, copii !

By the way, scuzaţi titlul "dexterian"...

Marea trecere

duminică, 13 decembrie 2009

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla când vine vorba de o vizită a bunicii /mătuşii /păpuşii /puricelui de baltă sau a altor personaje mai mult sau mai puţin importante din vremurile demult apuse e plăcerea cu care indivizii ăstia povestesc despre cât de prost erai când erai mic. Sau, după caz, ce inteligent erai (în traducere, acum nu mai eşti), ce drăguţă erai (carevasăzică, erai blondă, cu ochii albaştri şi acum arămiul tău din păr aduce a farul din Alexandria şi ochii ţi s-au făcut căprui), ce cuminte erai (adică jucai după cum îţi cânta bona, acum gândeşti pe cont propriu). Idiotul care a inventat vizitele de gen merită, după părerea mea, să fie ars pe rug aşa, la înălţime, să zicem în Turnul Televiziunii de la noi, sau în vârful babanei Empire State Building, în timp ce e filmat şi difuzat pe toate canalele din lume, ca să ne bucurăm toţi şi cenuşa lui pusă într-o cutie pentru reziduuri radioactive sigilată bine, ca să nu mai poată să iasă la lumină niciun firişor!

Nu-mi reneg amintirile, nu mi-e ruşine de nimic, nu caut să mă îndepărtez de ele, dimpotrivă, mi le asum ca pe o parte din mine, dar nu trăiesc din ele, nu tânjesc după ele, nu mă rapotez la ele din 5 în 5 secunde şi în niciun caz n-aş vrea să le retrăiesc! Copilăria mea n-a fost cu nimic ieşită din comun – cu toţii am fost un pic săriţi, toţi ne-am înjurat bunicile/mătuşile, toţi cântam la periuţa de dinţi în faţa oglinzii, crezându-ne artişti pe scenă, toţi ne-am prăpădit căzând din meri.

Există chestii frumoase, drăgălaşe în idioţenia lor. Sunt lucruri pe care le-am mai povestit pe-aici în momente de tâmpenie, dar rămân la stadiul de lucuri drăgălaşe şi mai ales trecute. Nu vreau ca trecutul meu să-şi întindă picioarele în prezent, şi dacă prind chiar şi miros de trecut în viitor, îi dau cu sprei paralizant (bineînţeles, după ce lăcrimez un pic, lamentabil..).  Dar copilăria nu se compune numai din momente plăcute, sunt o grămadă de urâţenii de care mă detaşez. Alea merită să fie renegate din toate punctele de vedere. Momente, persoane cu care nu mai vreau să am de-a face vreodată, situaţii la care nu mai vreau să revin, vorbe, lovituri.

Cutia cu amintiri e necesară pentru oricine, dar uneori e mai bine să ţinem cutiile închise. E, şi atunci intervin rubedeniile... Şi-ţi dau toate planurile peste cap, îţi răscolesc toate cutiile şi scot la aer proaspăt ce tu te-ai chinuit să înfunzi. Şi tu le tai vorba cu tupeu şi te simţi aşa de bine! De ce să-ţi faci griji pentru ele şi pentru ce-a trecut? Dacă nu te poti detaşa de lucrurile astea, n-ai să poţi vedea ce ai în faţă şi asta e chiar grav...

Spectacol

miercuri, 9 decembrie 2009

Zilele astea mi-am luat trei grame de răgaz. Aşa, trei grame numai pentru mine. M-am deconectat de la grijile zilnice şi m-am uitat la cea mai reuşită piesă de teatru horror psihologic. Din păcate, piesa asta nu a fost scrisă încă, deşi sunt sigură că, dacă nu toţi, mulţi dintre voi aţi văzut-o şi, într-un fel sau altul, unii chiar aţi participat la acţiunea ei.

Piesa s-a jucat într-o sală uriaşă, al cărei nume este un derivat de la o băutură iubită de piraţi – rom, mi se pare că se cheamă. Sala e prost amenajată – are scaune rupte, cu huse învechite şi jegoase, iar cortina – fărâmiţe-fărâmiţe, neschimbată de 20 de ani, de când a fost înlăturată vechea conducere a teatrului. Deşi am întrebat în stânga şi-n dreapta, nu-mi dau încă seama de ce vechiul director al teatrului a fost alungat – am înţeles că era puţin mai dur din fire, şi că-i plăcea să controleze cam tot, dar dată fiind imaginea sălii de acum, cred că ar fi fost mult mai bine dacă angajaţii lui şi-ar fi măsurat opţiunile... măcar să fi pus în locul lui un om capabil!

Am stat cuminte pe scaunul infect şi am aşteptat ridicarea bucăţelelor de cortină. Şi piesa a început. O să v-o povestesc şi vouă în detaliu, căci am fost foarte atentă, n-am băut nimic înainte şi nici pastile n-am luat.
Actorii principali au fost chiar spectatorii, printre care şi eu, şi asta nu numai prin implicarea lor la bunul/prostul mers al piesei, ci mai ales prin impresiile şi consecinţele pe care acţiunile personajelor le-au bătut în cuie pe spatele lor. Se făcea că se apropia Crăciuniul, iar doi copii – unul cu nume de conducător roman, nu mai ţin minte exact..poate Nero?... şi unul de domnitor al fostei Valahii, cred că Mihai îl chema – se tot gândeau cum să-şi obţină caourile mult visate. Nero era un copil mai ciudăţel şi îşi dorea acelaşi cadou ca anul trecut – o pereche de adidaşi cu crampoane, ca să poată să strivească bine de tot pământul pe care calcă, dar era şi un pic cam amnezic (ca să nu zic prost), şi a uitat că darul de anul trecut a fost unul cu două tăişuri – crampoanele se întorseseră prin talpa subţire a adidaşilor şi îi înţepaseră la sânge picioarele. Eh, o usturime mică, dar o satisfacţie enormă!


Mihai îşi dorea şi el o pereche de adidaşi...dar nu era foarte sigur ce fel de adidaşi. S-a tot gândit, aproape o săptămână, şi a conştientizat că cea mai bună cale prin care putea primi încălţările era să apeleze la cel mai bun prieten pe care cineva îl poate avea – un fost rocker cu capul pe umeri. Înduioşat de rugămintea lui, rockerul  a pus o vorbă bună la Moşu’ şi era aproape sigur că, în ziua Crăciunului, adidaşii mult visaţi de Mihăiţă vor fi sub bradul lui. Mihai, însă, nu era aşa de sigur..avea el o presimţire sumbră...

Nero, pe de altă parte, mai în vârstă şi mai experimentat decât naivul Mihai, a dat iama în cutia cu banii pe care noi îi plătisem pe bilete – da,da, noi, spectatorii! Cu banii ăia s-a dus la un grup de fete mult mai tinere decât el, care făceau orice ca să obţină şi ele câţiva gologani, şi le-a ordonat ca, în schimbul monezilor, să facă tot ce le stă în putinţă – să mituiască vânzătorul, să taie gâtul fiecărui client, să-l facă bucăţele-bucăţele pe Mihăiţă, să-l măcelărească până şi pe Moşu’ – numai să obţină perechea de adidaşi.

Şi acum uitaţi-vă un pic la frazele de început ale articolului meu. Am numit piesa „cel mai reuşit horror psihologic”. De ce? Pentru că Nero a fost atât de malefic, atât de machiavellic, dar atât de prost, încât să se bucure la vederea adidaşilor sub bradul său... Sincer, am crezut că mă prăbuşesc cu scaun cu tot când i-am văzut reacţia – cum dracu să te bucuri, şi să crezi că Moşul te iubeşte, ştiind că ţi-ai autoprocurat darul. Şi, şi mai rău – ţi-ai procurat darul tocmai din banii celor care veniseră să te admire...

După actul ăsta, a venit cineva şi a atârnat de franjurile cortinei o pancartă pe care scria „va urma”. Oare urmează răzbunarea lui Mihai (care vorba vine, nu era nici el uşă de supermarket)? Răzbunarea lu’ Moşu? Răzbunarea noastră – A SPECTATORILOR??

Leapşa de la Tanti (Kyky)

joi, 3 decembrie 2009

Am primit mai demult de la Tanti o leapşă pe care am tot amânat-o: cinci situaţii în care am ajutat pe cineva. Timpul a fost însă de partea mea- au venit alegerile, şi aşa am găsit un subiect pentru o postare. A venit sf. Andrei şi aşa am mai găsit un subiect şi pentru un articol, şi pentru un desen. Apoi am mai ascultat nişte Stones, ţipetele Deliei (probabil credea ntă pentru zilele oraşului meu...) şi cantitatea aia de falsitate din boxele digeite...mă rog, ştiţi cum e cu gusturile. Chestia e că m-am cam ferit de leapşa asta, dar acum mi-am luat inima-n dinţi şi încep:
1.        
1.     1. În primul rând, nu cred că eu sunt în măsură să spun de câte ori am ajutat pe cineva. Ajutor în bani n-am avut cum să ofer  (decât poate vreun 5-10 mii pentru biletul de autobuz/plata maxi-ului pentru vreun drum prin oraş) pentru că nu prea mă interesează chestiunile băneşti, deocamdată. Poate am mai dat vreo gumă/creion/pix/radieră/cd/alte minuni utile şi mai ales inutile.

2.      2.   Ajutor în sfaturi. M-am lăsat de sportul ăsta acum ceva timp, când am realizat că oricâte sfaturi ai da unui om, oricât ai încerca să-l convingi de riscurile unei acţiuni, el tot cum îl taie capul face. Şi de ce să nu recunosc? Aşa fac şi eu...

      3. Mă gândesc..da..

     4. Încă mă gândesc, Tanti, jur...

     5. M-am gândit. Poate am ajutat prin tăcere sau prin, prin alinări sau prin palme, prin atitudini, prin proteste, nu ştiu. Şi nici n-aş vrea să ştiu. Ştii ce, Tanti..ia fă tu leapşa asta mai întâi ;))

 S-o dau mai departe? Să n-o dau? Nici eu nu ştiu..rămâne la latitudinea voastră...

Ospătar! Usturoi pentru toată lumea...

duminică, 29 noiembrie 2009

           Se spune că în Noaptea Sfântului Andrei, (30 noiembrie) lupii capătă puterea de a vorbi, iar strigoii, (morţi ce nu şi-au găsit odihna după ce-au dat colţul şi fie au refuzat să pătrundă în lumea dincolo, fie s-au întors) rătăcesc liberi în noapte, vârând spaima-n oasele noastreee...
          Wikipedia spune că, pe lângă strigoii morţi, adică ghiaurii de care-am vorbit în paragraful de sus, mai există şi strigoii vii - babele care, mânate de un avânt de neînvins, îşi dau cu ulei pe tălpi şi ies noaptea pe horn ca să se ia la trântă cu strigoii morţi. Dar, cum babele sunt de cele mai multe ori chioare sau duse cu pluta, nu nimeresc întotdeauna un duşman din rândul lor, şi atunci trec pe la ferestrele oamenilor ca să-i sperie. Ba, câteodată mai intră şi-n casă..neinvitate şi cu-n claxon mai ceva ca al ambulanţei, logic...
         Din gaşca care sperie estul mai fac parte şi numiţii moroi. Ăştia cică-s sufletele copiilor care au murit nebotezaţi / (slash) morţi neînmormântaţi, / (slash) morţi neputreziţi, / (slash) oameni îngropaţi de vii. Lovely! :D Aşa. În unele regiuni, se crede ca moroii sunt de fapt, vampiri, ei ospătându-se cu sânge proaspăt...de copil! (sau de viţel, depinde pe cine întrebi..)
          Şi ca să fie tacâmul complet, lor li se alătură pricoliciul, adică vârcolacul, mă... Telenovela pricoliciului e lungă şi întortocheată. Se zice că provine dintr-un incest, sau dintr-o iubire interzisă, că maică-sa l-ar fi blestemat înainte să-l nască şi de-aia a ieşit cu coadă şi..cu puterea de a se transforma în lup.

         Buhuhuuu...Melinda, where are you?! Cross them over! Dean, Sam! Save us!

         În altă ordine de idei, la mulţi ani Andreilor şi Andreelor !

        Şi ca să nu uit...ca să se ferească de strigoi, moroi..şi tot neamul lor, toată lumea trebuie să poarte usturoi! S-a înţeles?



Măturătorii de străzi

joi, 26 noiembrie 2009

„Suntem o ţară de nesimţiţi!”/ „Suntem o ţară de iresponsabili!” / „Suntem o ţară de carne de tun!” / „Vom fi nişte excelenţi măturători de străzi pentru că numai de asta suntem în stare!” / „În România nu se poate face nimic!” / „Trăim în România şi...”ştiţi voi care-i consecinţa... sunt frazele pe care, până acum ceva timp, le auzeam din gura indivizilor cu vârste cuprinse între 20 şi maxim 40 de ani.  Dar cum românul e generos din fire, şi nu poate să-şi găsească astâmpăr până nu împarte şi cu altul crezul lui, frazele de mai înainte sunt preluate, învăţate şi mai apoi, reproduse de cei care sunt ultima speranţă a noastră – de copii.


Dacă nu toţi, atunci cel puţin jumate din numărul de elevi din clasele 5-8 sunt convinşi că România nu le oferă nicio speranţă de viitor. Articolul pe care l-am început acum şi cu puţin noroc (adică dacă familionul meu reunit că doar e ziua în care o parte din bugetari stau acasă  n-o să consume şi partea mea de ness) o să-l termin nu este unul cu tentă politică. Promit că stau cuminte şi nu mai amintesc de zilele portocalii, promit (ce ironie!) că nu vă dictez culoarea cu care veţi vota pe 6. Postul ăsta se adresează românilor şi mai ales părinţilor de români!
Românul a învăţat să nu-i mai pese nici măcar de soarta lui! Românul a învăţat să nu-şi mai motiveze faptele. Sau, şi mai rău, a aflat că e mult mai uşor să dea vina pe altul pentru iresponsabilitatea sa. Nu-şi exprimă dreptul de a alege, gândindu-se că alegerea lui nu va conta. Luaţi-o matmatic. Tu nu alegi într-o situaţie dată pentru că alegerea ta ţi se pare insignifiantă. Dacă cel de lângă tine va face la fel, dacă toţi din grupul vostru vor face la fel, atunci va trebui să vină cineva din afară ca să rezolve situaţia. Şi vă veţi revolta, nu-i aşa? Pentru că „de unde ştie el ce vreau eu?!”. Gheorghe, Ioane, păi tu nu alegi, dar te scoate din sărite cel ce hotărăşte în locul tău?

Învaţă, Ioane, să te agăţi de orice şansă ţi se oferă! învaţă să-ţi pese de ceea ce se întâmplă cu tine!


Am aflat recent povestea unui copil altfel. E vorba despre un copil a cărui familie a locuit, până anul ăsta, în Italia. Ce i-a făcut să se întoarcă? El! Copilul a fost dat la şcoală acolo. A fost acceptat repede şi i s-au o ferit condiţii dintre cele mai bune. Dar, fie că era ora de desen, fie că era muzică, sau orice altă materie care se studiază în instituţiile de învăţământ, copilul ăsta desena pe orice prindea harta României, pe care o numea „acasă”, ori un drum lung, cu două capete: Italia – România, iar el se îndrepta, într-o DACIE spre cea din urmă. E nevoie de pui de oameni ca el pentru a-ţi zdruncina toate crezurile.


Copilul ăsta (nu ştiu dacă are zece ani împliniţi) şi-a determinat familia să se întoarcă „acasă” pentru că a simţit că aici îi e locul. Poate judecă bine! Poate el, dintre noi toţi este cel care şi-a dat seama că soarta nu-i va fi mai bună dacă va capitula, obişnuindu-se cu viaţa de afară. Poate vrea să continue lupta, să schimbe, într-adevăr, ceva să-şi asume responsabilităţi pentru a atinge scopuri înalte.


Şi, dacă, într-adevăr, cei care afirmă că suntem o ţară de nesimţiti au dreptate, atunci  soluţia e să ne mulţumim cu eticheta asta şi să fugim ca nişte laşi unde vedem cu ochii?... Un om deştept spunea „fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!” Care-i schimbarea pe care o văd unii? Fuga? Vreţi să fugiţi cu toţii şi să lăsaţi România pustie?


Eu sunt „nebunul  cu ochii închişi” care o să rămână!

Defecte

luni, 23 noiembrie 2009

Theo îmi cere să spun doar  opt defecte pe care le consider cele mai “defectuase” la mine. Să-ncepem…

1.       1.(Le-am numerotat ca să mă aflu în treabă, toate opt sunt la fel de grave…) Spun ca mine, fac ca mine. Atunci când nu mă laşi să spun ca mine şi încerci să mă convingi să cred în altceva, vei avea surpriza că dau din cap, spre aprobare. Fac asta ca să nu te mai aud zbătându-te degeaba. Peste 5 minute, dacă se va pune aceeaşi problemă, voi răspunde cu acelaşi lucru – voi spune ca mine, şi voi face acelaşi lucru – voi face ca mine.


2.       2.Sunt impulsivă.  Spun ce gândesc, nu ce-I drăguţ, mama nu mi-a cumpărat decât un gram de tact când eram mică, şi pe ăla îl păstrez pentru zile portocalii (aluzie? Da!)

3.       3. Vorbesc mult. Şi pentru că obosesc, din când în când, m-am apucat şi de scris…consecinţele se văd.

4.       4. Sunt optimistă în ghinionismul meu. Pe larg? Trag la fiecare tombolă/joc de noroc/ extragere a unei teme de dezbatere, bileţelul cu cifra 7 şi apoi îmi rog unghiile sperând ca interiorul hârtiuţei să-mi mai îndulcească starea.

5.       5. Mă plictisesc repede. Chiar foarte repede. Şi-mi e uneori atât de greu să simulez interes faţă de un lucru pe care sunt nevoită să-l înghit şi care nu mă preocupă…

6.       6. Sunt zgârcită. Dar asta doar când e vorba de cumpărat lucruri pentru mine, nu pentru apropiaţi. Îmi spun că pot trăi şi fără “pânie/apă/aer”, în schimb, îmi cumpăr dermatografe negre şi verzi!

7.       7. Uit. Parole, pastile, caiete, umbrele, pixuri, creioane, sticluţe cu parfum, chei…să iau pâine, să închid lumina când plec de-acasă, să-mi încarc telefonul, să reglez temperature la centrală (deşi simt un discomfort termic), să scriu lepşe, să arunc câte ceva de mâncare pisicilor, să-i telefonez bunicii, să-mi fac bagajele ca lumea când plec în vacanţă…etc…

8.       8 Sunt dezordonată. Mare dezordonată.  Ca să vă faceţi o idee, camera mea e împărţită în două: prima parte – patul, teveul şi biblioteca – este de arătat lumii. De ea nu mă ating decât în caz de forţă majoră – nu dorm decât maxim 5 ore, nu mă uit la televizor, şi am citit tot ce am în bibliotecă. Acolo păstrez cu sfinţenie curăţenia, pentru că-i regiunea “oficială” ( imaginea asta mi-a adus aminte de frizura lui Ash – Supernatural, cine ştie, cunoaşte). Cealaltă parte de cameră e ocupată de biroul meu şi de obiectele adiacente – dvd-uri cu filme, muzică, boxe, laptopul, veioza, dosare peste dosare, încărcătoare, vopseluri, pensule, coli de desen, mape de desen, chitara, corzi, bucăţi din orar/lucrări pe care m-am supărat, pisica de pluş, câteva flori nemuritoare aruncate de mama într-o vază acum câţiva ani, sticluţe cu ojă, parfumuri, brăţări, caiete, o pernă(:D), stickuri, linii, pastille, eşarfe…a, şi mai am şi un scaun!
Acu, ca să nu sperii pe cineva, în public mă temperez…

Nu comentez în privinţa votului de duminică, deşi mulţi de pe-aici cam ştiu ce-aş avea de spus…

Leapşa merge la Kyky (e prima ei leapşă, mă..) şi la oricine mai vrea.

„În artă, NOI facem aşa...”

joi, 19 noiembrie 2009

Bine. Je m’en fiche! Faceţi VOI aşa! Ocupaţi-vă VOI de teoreme şi principii aplicabile artei! Calculaţi VOI tangentele, cotangentele, distanţele de la abcisele la ordonatele sunetelor! Construiţi un calculator care să poată măsura lungimea perfectă a gambei jderului roşu din al cărui păr să facă pensula optimă. Număraţi milimetri şi microni, arii, diagonale, coordonate matematice! Cu aşa o maşină care să lucreze după teorii fixe, la ce vă mai trebuie omul? De ce vă mai încurcaţi cu pensule, creioane, sunete, bucăţi de piatră aduse la viaţă, filme, toate prostiile obţinute prin trăiri?!

Aşezaţi un computer pe un scaun, în faţa unui lac şi puneţi-l să vă picteze peisajul în pixeli, cum ştie el mai bine, din calcule! Spuneţi-i să vă cânte, iar el nu se va încurca în acute, nu va tremura de emoţie, nu-i vor roşi...care-i echivalentul pomeţilor?...

Una e să îndrumi, alta e  să explici ce e arta prin date exacte! O persoană deşteaptă mi-a spus odată „arta nu se clădeşte din numere, arta se simte!”. Vibraţi la un rezultat matematic? Nu! Saltă inima în voi când aflaţi că pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor? Da, poate saltă, dar dând să părăsească trupul, atunci când aflaţi că asta era fraza-cheie la un examen şi că riscaţi să-l picaţi din cauza ei...

Ei, dar cu arta cum stă treaba? Vi s-a întâmplat să plângeţi pe o melodie? Mie da. Vi s-a întâmplat să priviţi uimiţi un portret, simţind că personajul înfăţişat vă priveşte?Aţi tresărit când autorul unui roman v-a ucis personajul principal? – da. Asta face arta, copii. Arta mişcă sufletul.

Da, poate există un plan unde, după cum spunea un Ion cu barbă, poezia se întâlneşte cu geometria, dar de aici şi pâna a stabili coordonatele exacte ale „făuririi de artă”, e o cale lungă!

Dacă asta e arta la care visaţi, sper să nu mă apropii nici cu o unghie, măcar, de ea!

Dansul muştelor de hârtie

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Doamnelor şi domnilor, la Teatrul Balşoi dansează astăzi celebrele Muşte de Hârtie! Lumina reflectoarelor se îndreaptă acum spre vedeta incontestabilă a show-ului, filosoafa Lucy cu mănuşi de piele întoarsă! Sala aplaudă frenetic iar ea fixează cu privirea, pe scaunul din rândul al treilea, un om micuţ de statură, cu păr cărunt şi ceas de buzunar. Vedeta mijeşte ochii albaştri-verzui, cu pleoape mâzgălite-n dungi subţiri şi negre şi articulează şoptit: "Şe'c spir" ! Şuncile-i freamătă iar şalul negru, intrat la apă, valsează oceanic, atingându-i cerceii de smarald în paşi de dans, în paşi de dans. Efort! Atât efort..

Fermecat, moşuleţul exprimă – Cultură!

Leagănul coboară şi-apare-nsoţită de tobe Dejanira cu plete sidefii. Dejanira-şi aruncă degetele lungi cu gheare încovoiate-n inimă spre candelabrul de cristal, se-ntinde pe vârfuri şi gleznele-i subţiri se-nvârt în tangouri forţate. Îşi drege vocea şi-i dau lacrimile, începând să cânte tare, rănindu-şi plămânii. Sentimente profunde îl fac pe moşuleţul cărunt să vibreze, dar sticla ceasului său plesneşte, nesuportând vocea de drujbă. Aerul urlă de durere când oasele ei ascuţite îl străpung şi ripostează lovind-o peste pomeţii vopsiţi carmin. Au-hu-vai-ţa! Dejanira sângerează-şiroaie de ketchup picant! Şi cade ca-n producţii argentiniene reuşind să spună: "O! Har...A!". Şi-apoi izbucneşte-n gemete patetice.

Fermecat, moşuleţul exprimă – Artă.!

Doamnelor şi domnilor, încheie spectacolul fermecătoarea Nau! Ta-ra-ram-tam-tam-tam-taammm... Scândurile trosnesc sub ea gata să se rupă. Sunt prea emoţionate de graţia nimfei, desigur. Nau se lasă în genunchi şi scoate globul de cristal. Vopseaua neagră-i curge de pe gene de căldură şi-abia mai poate urmări gesturile moşuleţului. Îl citeşte – e tot numai al ei. Spune de destin, de stele, de nori şi se ridică, cu braţele spre cer: "Mor' pheu!" Şi podeaua cedează.

Fermecat, moşuleţul exprimă – Magie!

...

Muştele de hârtie sunt pline de bandaje, dar îşi revin repede şi se înmulţesc şi mai repede. Şi nu le ia deloc mult să farmece moşuleţi.

Desen

miercuri, 11 noiembrie 2009

Încep să-mi placă orele de desen. "Dna profesoară" ne dă de făcut fel de fel de minuni.

De exemplu, motive geometrice pe sticlă:

 
Până mi-o pune vreun 3...

Te va găsi!

duminică, 8 noiembrie 2009

Sub scara blocului tremură arici uzi cu gheare şi voci de falsetto.

Mă enervezi cu nesimţirea ta. Mă enervează nonşalanţa ta. Mă enervează nelegiuirile pe care le spui. Priveai Uriaşul de parc-ar fi fost un purice. Nu te sperii de labele care te strivesc-încet încet. Nici de suierul vântului care trece prin coastele lui ascuţite şi prin coama de păr lung şi încâlcit de vreme şi de praf. Combinatul siderurgic. Era plin de păianjeni şi de lilieci în spânzurători. Şi flori ude şi veştede cu panglici gri şi coroniţe de ţigănci înfrumuseţându-le caliciul. Şi mergea greoi şi mort spre tine, nimicule! Şi tu stăteai în faţa lui, cu trupul drept, nemişcat, şi capul întors sfidător spre dreapta. Mai că-ţi venea să-l scuipi în faţă. S-a oprit şi el, marele. Te-a privit şi ochii lui au trecut prin tine. Ţi-a ghicit imediat regnul – nesimţit. Ţi-a dat un brânci cu degetul mic de la picior şi tu ai căzut ca un gândac şi te-ai izbit de pământ şi te-ai adâncit în el până te-ai înfipt în stânci.

Şi-atunci ai ridicat capul vânăt şi te-ai uitat la el. Te privea fix în faţă. Aştepta verdictul – e, sau nu e?!

Şi-atunci te-ai îngrozit! Ai văzut prin genele strivite costumul de astronaut al dihorului cumpărat la ofertă din supermarket. Durerea cărnii tale l-au făcut întins înspre cer cale de zece metri, aşa ţi-era de mare! Nu păcălise, însă, vulturii mii care simţiseră miros de dihor şi se luaseră în cârd după el, zbătându-se, luptându-se, forţându-se să-l sfâşie!

Dar tu, tu te-ai uitat la groaznicul Uriaş şi apoi la dihor. Şi cu ultimele puteri te-ai târât la picioarele dihorului şi l-ai venerat şi l-ai implorat să te cruţe, jurând că-i vei purta veşnic credinţă!

Uriaşul te-a luat drept un biet nelegiuit şi ţi-a întors spatele, lăsându-te să-ţi revii. Nu acum, nu azi, nu mâine, nu peste trei luni, dar când vei crede c-ai cunoscut împărăţia dihorului şi să vulturii nu te pot atinge, atunci te va găsi şi-ţi va spinteca oasele ca pe scobitori!

Îmi cer scuze dac-am traumatizat copii...

"Dansează batacanda!..."

miercuri, 4 noiembrie 2009

Prin natura noastră de oameni, de fiinţe înzestrate cu gândire, cu filtrul raţiunii, ne deosebim unii de alţii şi în funcţie de plăcerea sau neplăcerea pe care o simţim vis-a-vis de un lucru sau altul.

Prin natura ei, viaţa te obligă să faci lucruri pe care poţi să le înghiţi sau care îţi pot sta în gât. E ca şcoala - se întâmplă câteodată să fii nevoit să faci un lucru.. un lucru pe care-l deteşti din toată inima, dar de care vei avea nevoie mai încolo şi atunci te vei bucura că l-ai făcut. Alteori – de cele mai multe ori – eşti nevoit să faci o mulţime de prostii de care nu vei avea nevoie în viitor, de pe urma cărora nu vei trage TU niciun folos! În schimb alţii...ehe...alţii vor cam trage!

Şi-atunci când „stăpânul” nu înţelege ce vrea să spună „robul” prin „nu vreau să fac asta”, „robul” se va prezenta în final cu o preafumoasă treabă făcută de mântuială. Va pune cinci linguri de zahăr în loc de trei într-o prăjitură, îi va coase haina în zig-zag în loc s-o coasă în linie dreaptă, îi va face un singur buzunar în loc de două, şi ăla aşezat mult prea sus, îi va aduce un ceai de fructe de pădure în locul celui de lămâie. Şi ştiţi care-i cea mai frumoasă parte? Va face toate prostiile astea cu bună ştiinţe şi se va afişa în faţa lui cu un zâmbet sarcastic pe buze, gândindu-se „să vedem ce zice..îi convine?!”!

Vina oare a cui e? A celui care spune „nu” sau a celui care îi transformă „nu”-ul într-un „da”? Viaţa de elev de clasa a doişpea e plină de ceaiuri care-şi aşteaptă aroma şi de haine fără buzunare...

Şi titlul? E răspunsul meu la cei care primesc hăinuţe cu buzunarele prea sus!

Leapşa - Primul/Prima

sâmbătă, 31 octombrie 2009


 De la Theo (am cam întârziat..oleacă, dar Theo mă iartă, nu-i aşa?:D)


1.Prima amintire: Pff...nimic nu mi-e clar din „precambrian”. Stiţi cum e cu amintirile – cele mai vechi sunt în ceaţă, apoi începi să distingi câte-o imagine sau un gest, apoi devin din ce în ce mai clare..

2.Prima poză în afară de cea de la botez: nu mai ştiu. Ai mei îmi făceau multe fotografii. Aveam albume întregi de familie. Dintre cele vechi îmi aduc aminte de una..pe la 3 ani, cam aşa. Purtam un fel de rochiţă şi strângeam un balon în braţe- sadic kid!

3.Prima jucărie: O pisoaică neagră pe care-o botezase mama foarte mişto, Dara. Cred c-o mai am şi acum.

4.Primul tricou: De care-mi aduc aminte, probabil.. Păi cred c-a fost unul cu Mickey Mouse.

5.Prima bătaie: Mi s-a zis că fotbalul nu e pentru fete – am ripostat – am ajuns acasă cu genunchii juliţi – „adversara mea” era învineţită şi mai rău:D. Tânără şi nebună.. Cu timpul, m-am mai temperat.

6.Prima carte citită: Depinde ce înţelegi prin carte. Contacte cu cărţile am avut...”încă din cele mai vechi timpuri”. Mama avea nişte volume groase în rusă pe care le aşezam în linie dreaptă prin toată casa şi făceam „trenuleţul” – adică mergeam pe ele. Am ajuns să le iubesc aşa de mult, încât le-am împodobit cu câte-o vulpiţă, cu câte-un iepure..că, de! mă învăţase bunica să desenez. Apoi am învăţat literele şi cifrele. Mama îmi luase o carte – Albinuţa – extrem de scumpă la vremea ei, nu ştiu dacă s-a mai editat. Avea coperţi cartonate şi se ocupa de litere, cifre, dacă nu mă înşel erau şi nişte cântecele pe note la sfârşit. În dreptul cifrelor era desenat numărul corespunzător de pisici. E, şi pentru că mi-erau atât de dragi mâţele, am desenat un noian de mâţe prin toată cartea de nu s-a mai înţeles nimic din ea.


Bun. Dacă te referi la carte de beletristică, primul basm a fost Ivan Turbincă – cred c-am citit-o de mii de ori, îmi plăcea că era cu soldaţi ruşi, Rai şi Iad, multă acţiune, draci, "paşol na turbinca, ciorti", "ştoti, Vidma, unde-o-ntinzi?" (cine ştie, cunoaşte) – iar prima carte mai serioasă aşa, a fost Năzdrăvăniile Denisei a Iuliei Haşdeu.

7.Primul film vazut: Filmele Disney

8.Prima bicicletă: N-am avut. În schimb, am avut o imitaţie de trotinetă.

9.Primul cucui: Când eram mică îmi plăcea să-mi fac culcuş în rafturile bibliotecii. De la raftul de sus până la parchet era o distanţă..considerabilă..

10.Primul lucru găsit: Nu prea păstrez ce găsesc. Nici nu cred c-am făcut-o vreodată.

11.Primul lucru înapoiat: Păi dacă n-am luat nimic, înseamnă că n-am avut ce înapoia.

12.Primul dinte pierdut: Honestly, mai ţine cineva minte?

13.Prima chestie de care mi-e ruşine să-mi amintesc: păi îmi e ruşine să-mi amintesc

14.Primul contact cu animalele: am fost muşcată de câini pe la 4 ani.

15.Primul câine: Anilu. Un ciobănesc-german al bunicii. După ce mi-am revenit din spaima de care-am vorbit la întrebarea precedentă şi din tonele de injecţii care-au urmat (aşa se făcea atunci..ca să nu rămâi cu rabie sau ceva de genu’..), am făcut cunoştinţă cu el. Era foarte energic – stătea în lanţ ziua, dar i se dădea drumul noaptea şi atunci, clandestinilor care se uitau din drum la casă le pierea cheful de-o încercare. A murit dintr-o rană la picior. Ţin minte că l-au adus în oraş la un soi de „spital de câini”...

16.Prima poveste: Ivan Turbincă – deja vu?

17.Primul job: ăăă..

18.Primul joc de noroc: Un soi de poker.

19.Primul lucru pe care l-am spus când am venit de la scoala în prima zi: prima zi de şcoală (serioasă) n-a fost un eveniment pentru mine. Datorită mamei, mai luasem contact cu şcolile. Probabil am zis că învăţătoarea arăta şi se purta ca o vrăjitoare – lucru pe care-l spun şi acum..

20.Primul sărut: cică fetele ţin minte tot felul de chestii dinastea. Primul cred c-a fost în joacă, în faţa blocului, când eram foarte mică.

21.Prima poveste scrisă: Rebecca – intrigă complicată, cu trădări şi lupte..ehe..
Leapşa merge la cine doreşte.

“Dar era aşa fericit!”

miercuri, 28 octombrie 2009

În sfârşit m-am prins la ce-s bune orele de religie. Mi-au trebuit doişpe ani să-mi dau seama. Doişpe ani în care n-am învăţat nici măcar rugăciunile – care, by the way, îs două- una de început de oră şi una de sfârşit – şi după care tot mai am tendinţa ca în timp ce colegii se ridică de pe scaune la sfârşitul orei ca să se roage, eu să-mi iau geanta şi să mă îndrept spre uşă. Norocul meu? Se mai găseşte câte-o mână care să mă tragă înapoi la loc, sau câte-un cap care să-mi spună prietenos: "acum facem din nou rugăciunea"…


Boon… deci vă ziceam că m-am prins la ce-s bune orele de religie. Ridică întrebări. Sau, mai bine spus, îţi dau idei pentru noi postări pe blog (asta în ore se traduce – te fac să te cerţi cu colegul de bancă pe un subiect deschis la lecţie). N-am să mă leg de diviniate în postul ăsta, pentru nu cred în existenţa vreunei entităţi supreme care ne pândeşte dintre nori şi care-o "aibă grijă" de noi dincolo. Nici în "dincolo" nu cred.


Venise vorba de sinucideri. Gestul suprem, gestul final. Îmi povestise cineva mai demult despre o mamă care într-un act de disperare s-a aruncat de la balcon. Reacţia "publicului"? – "Dar era aşa fericită!".


Întrebarea pe care mi-o pun în calitate de om este cum dracu poate cineva să spună despre un sinucigaş că era fericit?! Tu vorbeşti, tu întrebi, tu pretinzi că ştii tot despre o anumită persoană. Tu îl vezi pe viitorul sinucigaş cu zâmbetul pe buze azi, dimineaţa, când îţi dă "bună ziua!", când stă la palavre cu tine, deşi timpul îl presează, dar seara, zâmbetul ăla se metamorfozează într-o grimasă îngrozitoare! De ce? Pentru că un om nu trăieşte din palavre şi saluturi! Un om se loveşte în fiecare zi de probleme, mai mari sau mai mici, direct sau invers proporţionale cu ceea ce poate suporta. Un om, poate, îsi vede copii murind înainte de vreme. Un om suportă bătăi şi injurii. Un om este adus la disperare de probleme financiare. Un om are momente când îşi cântăreşte cei 3 lei din buzunar şi împarte o pâine în felii subţiri ca să ajungă la toată familia. Un om îşi dă masca jos atunci când ajunge acasă şi când tu nu-l mai urmăreşti cu privirea, ca să vezi ce fular şi-a mai cumpărat! Şi atunci, surpriză! "O, biet actor!/O, biet artist!/ Rolurile mor,/Viaţa e un teatru trist!".


Şi mie, titirez "brun-roşcat de pădure" pe care-l vezi fredonând Led Zeppelin şi filozofând pe tema sinuciderii, îmi spui că nu ştiu ce e viaţa. Ştiu. Toată lumea ştie. Dar nu mă tai în faţa ta şi nu-mi plâng de milă. Suport. Suport pentru că-mi place să văd lumina soarelui. Şi din atitudinea mea, tu tragi concluzia că n-am nicio problemă, că ceea ce trăiesc se numeşte fericire supremă. Şi crede-mă, faptul că ţi-am Indus această idee e pentru mine, la fel ca pentru orice actor, o mare realizare!

Doi covrigi, un trăsnet şi-un Curios

vineri, 23 octombrie 2009

Imaginează-ţi pentru un moment, cititorule, că vii de la muncă. E 6 seara şi de-azi dimineaţă n-ai mâncat nimic. Telefonul ţi-a sunat toată ziua şi-ai primit veşti care mai de care mai "îmbucurătoare". Şefa, o scorpie, te-a trimis de 10 ori să-i cumperi cafea, şi pe urmă te-a pus să livrezi la domiciliu 5 colete, la 5 persoane diferite, aflate în 5 zări ale oraşului, la distanţe considerabile una faţă de alta. Eşti o bombă de draci, obosit mort, gata să-l sfâşii pe cel care va aşeza zâmbitor bomboana pe colivă, n-ai umbrelă şi afară plouă cu găleata, niciun taxi nu apare în staţie şi pe lângă toate astea, te mai doare şi-un picior. Cu ultimele puteri te îndrepţi, plin de speranţă, spre brutăria din colţ de la care vine miros de pâine caldă, scoţi o hârtie mototolită de 1 leu din buzunar şi ceri: "Doi covrigi". Şulfa de vânzătoare îţi înghesuie doi covrigi într-o plăsuţă de hârtie şi-ţi zice: "Ai noroc, îs ultimii."

Zâmbeşti mulţumit. Zâmbeşti mulţumit, nu? Şi parcă uiţi şi de ploaie, şi de şefă, şi de picior.

Asta e mulţumirea unui om normal. Un sentiment simplu, care apare din te-miri-ce.

Un covrig, o glumă bună, o ştire despre isprăvile unui ucigaş de câini, un film cu actorii tăi preferaţi... o melodie.

...

Azi am simţit ochii Curiosului aţintiţi asupra mea. Ascultam la căşti "Thunderstruck" şi, involuntar, mă mişcam uşor în ritmul basului. Da, sunt cunoscută pentru pasiunea pentru rock, dar "în public" nu întrec niciodată măsura. Cu toate acestea, Curiosul mă privea..şi mă privea...şi e imposibil să nu te simţi stânjenit când cineva se uită insistent la tine. M-am oprit, deşi mişcarea era aproape insesizabilă. Curiosul a continuat să se uite la mine cam cum se uită blănoasa miorlăitoare într-un tabel cu zile (mâţa-n calendar). Atunci m-am uitat şi eu insistent la el şi-am zis: "Da?". Drept răspuns, am primit un foarte serios: "Vreau să te întreb şi eu ceva...îţi vine să te dai cu capul de pereţi, sau cum? Că nu înţeleg...".

...

Dragă Curiosule, răspunsul nu ţi l-am dat azi, fiind prea ocupată să râd, pentru că nu pot lua întrebarea decât ca pe o glumă, citeşte din nou prima parte a postării şi întreabă-te: "Eu cum reacţionez când mă simt bine?" Dacă răspunsul tău e "Mă dau cu capul de pereţi", atunci eu o să-ţi construiesc cu mânuţa mea o statuie în Parcul Eminescu, chit c-o să mă ridice poliţia. Şi-o să-ţi apăr statuia de porumbei şi-o să am grijă să n-o confunde niciun câine cu vreun copac/hidrant. Pe cuvânt de sunet!



Leapsa

marți, 20 octombrie 2009


De la Andra 
1.      Care e  lucrul pe care nu ai vrea sa-l schimbi niciodata la tine?
Lucrul este două lucruri: “Străbunii” (Dacă ei m-au făcut ceea ce sunt, din nimic, atunci ar putea să mă “repare” chiar dacă aş fi manelistă! ...ptiu, ce-am putut să zic!) şi personalitatea.

     
     2. Primul film care iti vine in minte acum?
În seara asta e „Dragonul roşu”, habar n-am pe ce post, dar il nimeresc eu...deşi l-am mai văzut de vreo cinci ori.


3. Ce ai desenat ultima oara?
(amatorii de seriale tv îşi vor da seama cine-i):


















4. De cate ori ai spus “te urasc”?
De milioane de ori.


5. Cu ce personaj din literatură te identifici?
 Păi...când eram mică îmi doream foarte mult o găină pe care s-o vând la "iarmaroc", la fel cum a vândut Nică pupăza, numerotez paginile referatelor ca Olguţa din La Medeleni, am ambiţia lui Hermione Granger, sunt împrăştiată ca Otilia Mărculescu, consider că pot fi la fel de curajoasă ca Anna Karenina (mai puţin partea cu trenul), şi am început să vorbesc cu mine ca Melania Lupu, în concluzie, mi-aş dori să semăn cu Margareta (Bulgakov)!


6. Cat de bine te intelegi cu tine?
Perfect! Sunt la fel de nebună ca mine.



7. Descrie in cinci cuvinte o persoana draga tie?

Şatenă, ochi căprii, răbdătoare şi perseverentă.


8. Daca ar fi sa scrii o carte, ce titlu ar avea?
DOOM3



Ca să nu mai intru în belele, trimit leapşa la Nico pe care, da, am întrebat-o înainte dacă vrea, şi la cine mai vrea.

Pesimism darwinist

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Din categoria micilor scăpări ale planetei noastre în continuă evoluţie, vă prezentăm astăzi, o specie care îşi face tot mai mult simţită prezenţa printe noi. Prostus Penibilus, este uşor de recunoscut pretutindeni, după caracteristicile sale: mamifer omnivor, deşi în majoritatea timpului preferă să consume materii fecale, biped, cu trup mare, mătăhălos, răspândit în ambele emisfere ale globului, dar predominant în sud-estul Europei, zonă cunoscută sub numele de România.

Morfologie externă:

  • Corpul unui Prostul Penibilus poate avea forme variate, dar ceea ce evidenţiază un reprezentant al speciei este modul de a-şi acoperi/a-şi dezveli trupul. Masculii preferă petice de tesături sintetice foarte mici, care nu reuşesc să acopere întreaga suprafaţă a corpului, ceea ce duce la evidenţierea şuncilor groase din zona abdomenului, şi, implicit, la o indispoziţie acută printre reprezentanţii speciei Homo Sapiens Sapiens, printre care aceştia trăiesc. Femelele apelează la culori stridente, ţipătoare, de roz, violet, galben, adesea inscripţionate cu simboluri primitive cum ar fi "Armani", "Gucci", "Dior", probabil, ritualuri păgâne sau mesaje menite să atragă individul de sex opus, pentru a facilita reproducerea.
  • Podoaba capilară a unui Prostus Penibilus se deosebeşte de cea a unui Homo Sapiens Sapiens. Masculii Prostus îşi poartă părul tuns mediu în regiunea corespunzătoare osului parietal, şi extrem de scurt în regiunile temporale, în timp ce lobii urechilor prezintă orificii în care Prostuşii îşi introduc podoabe din aur cât mai mari, mai opulente, însoţite, la rândul lor, de simboluri cum ar fi: €, £. Femelele îşi vopsesc podoaba capilară în nuanţe deschise de galben sau, dimpotrivă, de negru, şi apelează la ceea ce se numeşte în limbajul lor cotidian: "placa". În alte cazuri, femela Prostus poate renunţa şi la pieptene, şi la apă, zile de-a rândul, în favoarea unei spume ce atrage atenţia mai mult masculilor.
  • Atât masculul, cât şi femela Prostus, poartă la gât podoabe din tinichea galbenă, masive, grele, ceea ce duce la o aplecare uşoară a coloanei vertebrale.
  • Drept încălţăminte, atât masculul, cât şi femela Prostus demonstrează o afinitate către înlălţările colorate strident, din material plastic sau carton presat, cu vârful ascuţit şi tocul cât mai mare, care să le confere o apariţie respingătoare.
Morfologie internă:

  • Simţuri: - nu prezintă
  • Sistemul nervos – Sistemul nervos central – nu prezintă
  • Inima – nu prezintă
  • Sistemul digestiv – Victimă a contrastelor. Unii reprezentaţi prezintă un sistem digestiv extrem de dezvoltat, ceea ce a deteminat lărgirea habitatului, pentru a nu se simţi constrânşi de pereţii încăperilor, alţii preferă să-şi atrofieze componentele sistemului, în principal stomacul, prin înfometare continuă, pentru a-şi atrage parteneri de sex opus/de acelaşi sex ajutându-se de aspectul lor scheletic.
  • Sistemul reproducător – Extrem de bine dezvoltat, după cum declară ei înşişi, unicul lor scop în întreaga existenţă fiind reproducerea, fapt dovedit de adresările directe ce vizează această acţiune: ""#¤&-&( /)=?( /&¤#" "¤%&/()" "))& /% ¤#&!" "/"(#&%)%¤/%¤"
Comportament:

Prezintă o abilitate extraordinară de a: fura, minţi, acuza de rasism, face glume proaste. Preferă sunete extrem de deranjante ale unei muzici specifice numită: manele, pe care simt nevoia să o împărtăşească şi cu alţii, chiar dacă se lovesc de cele mai multe ori de atitudinea de repulsie din partea lor.

Prostus Penibilus este considerată una din cele mai periculoase specii întâlnite pe suprafaţa globului terestru, în consecinţă, vă rugăm să fiţi prudenţi, şi să raportaţi autorităţilor orice atac al reprezentanţilor acestei specii. În cazuri de forţă majoră, se recomandă exterminarea lor.

Leapsa de la Theo

miercuri, 14 octombrie 2009

Am aşteptat să treacă ziua de treişpe ca să public şi eu leapşa de la Theo
So, să-i dăm drumul:

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
Uhm…aş vrea să nimeresc vârsta pe care o am acum.


2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?
Să nu încerci. Negreşit! Numai eu ştiu de câte ori mi-am ros unghiile de ciudă pentru că n-am încercat ceea ce credeam eu ca trebuie într-o anumită situaţie.


3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac?
Pentru că suntem oameni. Şi pentru că nu suntem singurii oameni de pe rotundul ăsta beţiv.

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?
Păi dacă s-a vorbit şi s-a făcut totul, ce rost mai are să mă întreb dacă am vorbit mai mult decât am făcut? Treaba e completă…nu?


5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?
Nemulţumitului I se ia darul. Aş fi extrem de bogată cu gramul meu de fericire!

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?
Un lucru schimbat la oameni?..Oamenilor le-aş face cadou o doză de responsabilitate. O doză aşa…mai mare…


7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?
Împrejurările m-au adus acolo unde am visat să fiu.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
Deloc. Ask Worsak. El ştie povestea cu “dacă mâine mă calcă avionul?!”

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?
Care şi cum cred EU că trebuie.

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?
Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume! (Ghandi)


11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
Om.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să mai ai amintiri de acum înainte?
Adică dacă aş alege să fiu incapabilă să mai am amintiri în schimbul amintirilor de până acum?
...

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?
Acum 5 ani… adică în clasa a 7-a. Primul 4. La franceză. Bineînţeles că are, tot ce-am trăit e o parte din mine. Nu eram extrem de nervoasă şi nefericită, dar era o chestier noua…

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?
Am multe amintiri frumoase şi le mulţumesc părinţilor pentru asta. N-aş putea să aleg, toate sunt speciale, toate au o semnificaţie, dar prefer să rămână amintiri.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?
Acum scriu leapşa asta, mănânc ciocolată cu 85% cafea şi bucăţele de lămâie (era la ofertă la Metro) şi-l ascult pe Ozzy. N-aş renunţa. Probabil aş lăsa laptopul în stand-by, mi l-aş pune pe Ozzy să-mi cânte din playerul telefonului, aş lua ciocolata cu mine şi m-aş duce să-mi ridic premiul.

What? Vă aşteptaţi la ceva filosofic? Tocmai d’aia…


16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
Mi se întâmplă des.


17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
Vrei să-ţi povestesc chiar…tot? (Poţi să renunţi la “ţi-”)

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?
Pot să-ţi sugerez o variantă mai bună? “Care e lucrul pe care-ai dorit întotdeauna să-l faci, şi încă nu l-ai făcut?”

Aşea, şi-acu răspunsul. Am vrut întotdeauna să-mi iau o pisică pe care s-o iau cu mine pe o trotinetă, să-mi iau chitara de gât şi s-o pornesc spre Rusia. Mă opreşte raţiunea.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
Prefer să-mi spună ei.

Leapşa merge la…Lola, dacă e dispusă să facă o pauză de 5 secunde de la poezie (la care, by the way, se pricepe de minune), şi la…Mihai şi la cine mai vrea. Mai am o leapşă de la Andra de rezolvat şi sper că o voi publica cât de curând.

Peace!

A, încă o chestie…luaţi şi-o melodie:D

Dupa mere

duminică, 11 octombrie 2009



Post scris şi editat în Word, sâmbătă, 10 octombrie 2009, în jurul orei 18:34 şi 51 de secunde jumate..
O coamă roşcată scapără între gratiile uşiţei de fier de la sobă şi râde peretelui din faţă. Stafia subţirică din teracotă verde e aici de când lumea şi pământul. Mă ascundeam după ea când eram mică şi încercam s-o trag pe bunica într-un „de-a v-aţi ascunselea” pe înturneric, dar mă speriam de coatele ei scheletice şi de şănţuleţele scobite în teracota smărăldie, aşa că-mi găseam o ascunzătoare mai la..lumină. Bineînţeles, bunica nu număra decât până la trei: „dacă pân’ la trei nu ieşi de-acolo, o sun pe maică-ta să vină să te ia! Şi-ţi dau şi pisica afară!”. Eh, mama ca mama, dar când auzeam de pisică...
Picioarele-mi sunt gheaţă, iar mâinile albe ca pânza topită, dar nu mi-e frig. Pe obraji mi s-a aşezat un strat de fard roşu, natural, din colecţia „Ger de toamnă”, dar stau ca o nebună în tricou cu mânecă scurtă şi –n tălpile goale. Probabil, astea-s premisele unei gripe sezoniere de toată frumuseţea. Probabil. Când te caţeri prin toţi merii după poamele cele mai rumene, când spatele-ţi spune „nu mai ai  5 ani”, când îţi alunecă piciorul de pe scară şi începi să râzi în hohote, văzându-te în siguranţă în braţele mamei, nu-ţi mai arde de gripă. Eşti, cum zicea Stephen, un „hipiot sedat şi fericit”.
Nu ştiu dacă am strâns două lădiţe. Nu ştiu nici dacă am mâncat ceva de-azi dimineaţă. Dar ce contează?  E ora şase, iar soba de teracotă verde îmi încălzeşte tălpile înţepenite. Mi-ar fi plăcut să mai dureze oranjul din părul meu.  M-aş fi crezut o copilă a pădurii. Pădurea urlă-n vocale roşii, galbene, verzi, stridente, gâtuite, portocalii. Acum se văd munţii în toată splendoarea lor. Acum se-mperechează-n tine un sentiment de amară libertate cu dulcea conştiinţă a  încătuşării depresiunii de munte. Pe-aici, munţii ori nu se iau după buletinul meteo, ori vor să-i facă-n ciudă. Sunt maxim douşpe grade la soare. E legea lor, a stâncilor, a brazilor...
Mi-aş face un ness, dar regulile bunicii sunt reguli. Aud cu ochii închişi mandolina veche a bunicului. Mi-e dor de el, deşi nu l-am cunoscut niciodată. Dar ce prostii spun! L-am cunoscut, bineînţeles. Prin poveştile mamei, prin replicile bunicii - „mai ştiam eu un nebun de cânta la cobză!”-, prin diploma de „Vânător de munte” pe care-a primit-o în urma războiului. Poate există viaţă dincolo de viaţa asta. Poate dincolo, voi avea şansa să stau cu el la o cafea. Să-mi cânte despre umbra marelui urs şi să-mi spună cum a fost războiul cu adevărat. Să mă contrazică când îi voi spune paragrafe din cărţile de istorie, să râdă sau să plângă şi să mă facă şi pe mine să râd sau să plâng cu el.
Da, mi-aş face un ness..