Random 6

joi, 31 martie 2011

53. And i say: hello, taste! (fără/cu motiv – și nu, nu mă refeream la gust, ci la tastatura de telefon) N-aș putea să înțeleg nici într-o mie de ani de ce se chinuie oamenii apăsând pe un ecran gol niște pătrate care-ar simboliza tastele. Mă depășește domeniul. E ca și cum ai bea apă colorată în maro și-ai zice că-i cafea – ceea ce mi se pare cu totul grotesc, ba mai mult, aproape o insultă la adresa cafelei. Pe cei care se descurcă, îi felicit din tot corasonul meu (mai sunt și unii masochiști cărora le place – îi felicit și pe-ăia, dar mă bucur că nu mă număr printre ei)! Problema mea era că… îmi lua câteva secunde să-mi dau seama care era capul și care era fundul fostului meu telefon – n-avea decât display-ul.

21. De câteva zile bune -de când am citit articolul lui Stephen- am făcut o pasiune pentru ceea ce-nseamnă Madame Hooligan, adică Radu Almășan (ex-Bosquito, pe care l-am auzit și ieri, în emisiunea City Revolution de la City FM, vorbind despre trupă, State, și alte drăgălașe subiecte vis-a-vis de direcția Indie în muzică) și alți copilași talentați – vorba vine, numai copilași nu-s ei. Rar mi se întâmplă să ascult un album continuu și să mi se pară că se potrivește unei suite de miliarde se sentimente și stări. Antiheroes cred că e cea mai recentă capodoperă muzicală. Totuși, de ce trebuie să fie românii atât de bătuți de soartă, încât să nu poată cumpăra dintr-un magazin autohton un album al unei trupe cel puțin jumătate românești?!

2. Mi-am dat seama a mia oară că prefer să șed cuminte la rând la ghilotină, decât să mă încalț cu pantofi.

90. Săptămâna asta am fost dată afară din bibliotecă. E a treia oară la viața mea. Nu făceam nimic, stăteam pe scări. Se pare că până și nimicul deranjează.

43. Încep să mă cam sperii. Știu de ce, dar nu vreau să recunosc. Mă sperii de afară, mă sperii de ceasul electronic, mă trezesc din somn speriată, întorc capul după maxim 10 pași, gândindu-mă că o gură imensă de pește mă urmărește și este gata în orice moment să mă înghită. Mă visez în armată, cu un Kalashnikov pe umăr, cu bocanci grei și cu câțiva centimetri în plus în înălțime, măcar să par și eu mai… periculoasă, doar-doar s-o speria peștele! Știu că gura tot o să mă înghită la un moment dat, dar nu pot să-mi iau gândul de la ea, mai ales acum. Mi se pare a dracului de aproape și aproape că-i simt mirosul de alge și ancore ruginite trase de pe fundul mării.

28. Am ratat un minunat festival de film rusesc (cu intrare gratis, de-asta mi-e ciudă!), dar îmi iau revanșa data viitoare.

77. T-Bone Burnett e un geniu, v-am mai zis asta?

Peronul tatuaților. Numere

luni, 28 martie 2011

- fragment -
       […]
      S-a trezit cu spatele strâmb din cauza poziţiei nefireşti în care stătuse mult timp, şi cu o durere de coloană, de parcă o turmă de elefanţi s-ar fi antrenat pentru război pe spatele ei. În mod ciudat, gara era pustie. Un singur felinar la care bâzâia din inerţie o muscă lipicioasă stătea ţeapăn şi privea ca un miop vitraliul colţuros al cărui geam nepermis de murdar aproape că nu se mai distingea de grinzile de fier forjat între care era prins. Nici o rază de lumină nu îndrăznea să-l străpungă, ca şi cum i-ar fi fost frică de-o boală a mizeriei care ar paşte-o fără îndoială dacă s-ar fi refractat prin el. Până şi lumina bolnavă a felinarului se întorcea cuminte şi supusă înapoi, după ce termina bucata de drum de până sus.

      Pe peron nici ţipenie de om. Doar într-un colţ, lângă o fostă casă de bilete, zăceau amorţiţi câţiva saci de pânză însemnaţi cu cifre. Era probabil încărcătura unui marfar…

      Patru linii de tren se lungeau din faţa ei spre linia orizontului. Dincolo de ele, prin praful închegat pe asfalt, se amestecase un câine lăţos, tot numai moaţe – albe şi negre, cu botul cuminte aşezat pe labele din faţă, stând pe burtă şi mişcând alene o coadă obosită şi plină de praful pe care-l ştersese mai bine de jumătate de oră, şi tot nu terminase. Sufla greu şi tremura din tot trupul pe măsură ce aerul rece îi pătrundea în plămânii, se pare, bolnavi. Din gât, probabil, scotea un hârâit de bandă audio stricată, aşa cum scot bolnavii de TBC. Dacă ar fi fost om, şi-ar fi găsit pe stradă o hârtie de cincizeci de mii, pariu pe şoseta mea dreaptă că nu i-ar fi luat. Ăsta ar fi fost păcatul lui, din cauza căruia ar fi sfârşit răsturnat din tren pe peron, lângă ea. Cel puţin ar fi avut tovarăş de palavre. Aşa, îi despart liniile de tren. Ea aici, el dincolo, peste calea ferată. 

      Adunându-şi genunchii şi aşezându-se turceşte, ea îşi găsi un loc de unde să-l vadă mai bine. Niciodată n-a înţeles de unde au făcut câinii rost de ochi ca ăia. Nici pe la licitaţii de antichităţi nu găseşti. Veşnic afectaţi, umezi, parcă plini de lacrimi şi de rugăminţi către un necaz despre care ştiu că va veni, dar mai încearcă încă o speranţă de a-l îndupleca să ne ocolească. Sau, şi mai bine, către grupuri-grupuri de oameni vineţi care nu se dau din calea lui – se simt prea importanţi ca să se mişte, aşteaptă mâna divinităţii să se proptească în faţa lor, în semn de apărare. Două găuri de smoală cumpărate la schimb pe-o bere de la un traficant care n-are simţul drămăluirii. El şi le-a pironit pe chip. 

      I-a zis Camaradul. E camaradul ei de pe bucata de piatră care se vede dincolo de şinele de tren din faţă şi care, culmea! – nu se uită cu ură. 

      Totuşi, i-e frică să o vadă. E ca şi cum ţi-ai face un prieten la distanţă. Îl saluţi azi printr-o scrisoare, mâine îţi răspunde. Tu îndrăzneşti, şi-i scrii mai mult, poate... îi povesteşti despre tine, despre obiceiurile tale, îi spui la ce oră te culci, la ce gen de filme te uiţi de obicei, ce citeşti, cum îţi place cafeaua. Mai bârfeşti un coleg de serviciu, mai vorbeşti de Beatleşi. El îţi îndrugă istorii lungi despre fericirile şi supărările lui, dar, când vine vorba de-o discuţie faţă-n faţă, te eschivezi. Parcă ţi-e ruşine. Parcă te gândeşti că, dacă o să vină momentul şi tu te vei prezenta, el îţi va spune "Mă confundaţi!", şi va pleca, doar ca să ascundă adevăratul motiv – în carne şi oase nu eşti aşa cum credea el că eşti. E cam aceeaşi chestie pe care-o fac puştii pe site-urile de socializare. Cu singura menţiune că, pentru ei, s-ar putea să se sfârşească şi altfel, şi în loc de "Mă confundaţi!", prietenul s-ar putea să spună "O, dar eşti perfect – vedea-te-aş în formol!"

      A început să-i fie frig. Când vin şi pleacă, trenurile fac curent. În mod curios, nimic nu se mişcă, dar pe sus se îngână un curent de aer rece cu geamănul său cald. Acum şi-a dat seama că ar fi trebuit să-i dea ceva de mâncare. I-ar da lui dacă ar avea. N-are. Un codru de pâine, se spunea prin poveşti. Auzea, prin vene curgându-i, zgomotul pe care-l făcea magnetofonul Soiuz în pauzele dintre poveşti, ca o gaşcă de purici care se ceartă pe-un papuc vechi. Era minunea care liniştea nou-născuţii revoluţiei. Nu la fel de interesant ca aifonurile, desigur. Sau piesele de teatru de la radio, unde-l auzea pe Pittiş, sau "Noapte bună, copii!", care dădea stingerea pe la ora opt… Dacă nu te culcai atunci, venea patrula. Aşa-i spunea mama. Nu înţelegea ea prea bine cum stă treaba cu patrula asta, îşi imagina că e vreun fel de maşină neagră zburătoare, care pluteşte pe la toate ferestrele caselor în care locuiesc copii mici. Pe ăia pe care-i prinde treji la ora opt, îi ia frumos cu plasa de prins lilieci, şi-i vâră-n portbagaj. Şi pleacă mai departe, la alte case, şi-n urmă nu rămâne decât fumul de la ţeava de eşapament, căci maşina e, desigur, o Dacie 1100 – nu prea circulau multe BMW-uri pe stradă pe-atunci. Desigur, ar fi fost oarecum dezamăgită să afle că o patrulă comportă vreo doi sărmani angajaţi la stat, proaspăt scăpaţi de sub eticheta de miliţieni, sictiriţi până şi ei de drumul pe care-s nevoiţi să-l facă.

      Oftă aproape organic, din străfundul plămânilor, şi respiraţia ei se confundă pentru un moment cu cea a câinelui. Îşi şterse de pe frunte valul de oboseală, şi-şi drese vocea. În fond, de cine se ascundea? Nu era nimeni prin jur care să o audă. Musca bâzâia în continuare o serenadă mucegăită la felinarul ei, ca o Maria Callas în faţa unui public mort de foame. Nimeni n-ar fi putut s-o acuze că s-a scrântit dacă ar fi început să vorbească tare.

      Miji ochii şi fixă blana câinelui, ca şi cum ar fi vrut ca vocea ei să-l pătrundă prin carne, şi să-i ajungă direct în stomac. Camaradul ei asculta tăcut. Câtă nevoie avea de cineva care să ştie să tacă. Oamenii n-au în minte decât cupluri de opuse: alb-negru, curat-murdar, viaţă-moarte. Dacă zgomotul înseamnă viaţă, atunci firesc este să considere tăcerea ca moarte. De-asta nu le place să tacă, au impresia că, dacă irosesc o secundă, un drac mic şi negru venit din măruntaiele pământului îi trage după el la fund. Nu-i aşa, Camarade? Camarade, câte-ţi spun! Câtă răbdare ai să m-asculţi! Îmi vine să-mi rod unghiile de ciudă că nu am o chilioară a mea de doi pe doi, unde să te ţin cu mine, măcar să nu mai tremuri în frig şi praf. Stau cu picioarele încrucişare cu neruşinare şi încerc să-mi controlez gândurile, să le ghidez spre tine. Nu spun nimic cu voce tare, pentru că mi-e prea frică, dar am auzit că, dacă mă străduiesc destul de tare, s-ar putea să mă auzi aşa, chiar dacă-ţi vorbesc pe muţeşte.

      Uite, Camarade, lumina de la felinar s-a făcut un pic mai puternică de când am început să vorbesc cu tine! Ştii ce mă gândeam? N-ar fi rău să încerci să-mi răspunzi şi tu, tot aşa, poate stabilim un canal de comunicare telepatică între noi. Nu? Ţi-ai ridicat totuşi botul, înseamnă că te-am atins cumva.
      
      Mai sunt unii care spânzură câini. Huligani. Să-ţi spun drept, nici eu nu mă împac foarte bine cu naţia voastră. M-aţi compostat când eram mică. Şi-am făcut douăşpe injecţii, că aşa era mecanismul. De tine nu mi-e frică. Am amorţit de când stau aşa. Mi-au îngheţat picioarele. S-au făcut albe şi subţiri; prea subţiri. Dar mi se pare că aşa erau de când m-au aruncat din tren. N-au binevoit să-mi dea şi o pătură, s-o trag peste mine dacă mi-e frig. N-au ruşine. Ăştia? Ar dansa batacanda pe sicriul tău de te-ar vedea mort! Şi-ar prăji frigărui la lumânările tale! Uite, la lumină şi mâinile îmi sunt albe. Şi degetele, lungi şi netede. Aş pleca şi te-aş lua cu mine, dar mi-e greu să mă mişc, de parcă mi-au săpat un loc în aer, şi m-au înghesuit acolo. Au pus pe urmă şi-un capac invizibil peste mine.
Acum ţi-am văzut cheia de la gât. De la ce e; de unde stăteai înainte? Chiar aşa, cum de-ai sfârşit aici? Te-au dat şi pe tine afară? Dar de ce nu pleci? Te văd destul de zdravăn, eu cel puţin sunt obosită, dar îmi revin, nicio grijă.

      Camarade, vine trenul! Ia uite-l cum se balansează, zici că dansează tangou pe şine. Fără partener, aşa cum învaţă puştii de la dansuri sportive să se mişte, în primele cursuri. După aia, le găsesc îndrumătorii câte-un alt fraier cu care să facă pereche. Se descurcă ei şi aşa. Mie niciodată nu mi-au plăcut. Mi se par subnutriţi, şi fetele şi băieţii. Când îi văd aşa, în costume fistichii, cu sclipici şi-n urechi, ca să dea bine la cameră, mişcându-se pe aceleaşi mişcări ca şi sutele de elevi de dinaintea lor, mi se face greaţă. E doar încă o turmă care încearcă să se subjuge unor reguli – de bună voie şi nesilită de nimeni!

      Mai are un pic şi ajunge. Nu-mi mai aduc aminte dacă a oprit când m-a lăsat pe mine, sau m-a aruncat din mers. Probabil a oprit, să se mai dezmorţească şi naşul, să-şi ia o cafea, să stea la o ţigară, să admire şi el... peisajul… roţilor de tren! Le-aş trage pe toate, pe toate!, de pe şine, şi mi le-aş pune la gât, ca într-un şirag de perle zimţate şi pline de rugină. În fond, mi-ar semăna. Slabe –moarte, şi aproape oranj, s-ar legăna pe funia din jurul gâtului meu, aşteptând ziua când le voi lăsa să cadă. Aşa, îmi dau impresia c-au obosit de când se tot rotesc. Am ajuns să le văd oasele ieşindu-le prin încheieturi, e clar că mi-e dor de nişte dungi proaspete de verde!

      Se sforţă să-şi adune forţele, şi se ridică în picioare. De-aici, de sus, pot să-mi văd tălpile, călcâiele. Ha, ia uite... habar n-aveam că m-am tatuat. Probabil am uitat, în ultima vreme uit o mulţime de lucruri. Acum vreo două zile am uitat să ridic geamul de la baie, să se aerisească – mai ţii minte că ţi-am zis de girafă? Sau nu ţi-am zis… ah, şi asta am uitat!... În orice caz, s-a sufocat. Când am sunat la pompe funebre şi le-am zis, au început să-mi urle în telefon că ei n-au o targă de dimensiunile necesare, să mă interesez pe la vreun circ. Mi-a părut rău pentru ea. Totuşi, ce m-o fi apucat să-mi tatuez un 14? Am să-mi iau o agendă, şi-am să scriu tot ce fac de-acum, ca să nu mai am surprize de-astea.

- Fragment -

Pavlov și Knightley

joi, 24 martie 2011

       Din când în când, nu poţi să-ţi controlezi degetele. Te trezeşti că zvâcnesc să iasă dintre vine, că se chinuie să-şi găsească loc afară din carne şi piele. Chiar dacă te uiţi la ele şi le vezi că stau pe loc, undeva în subconştientul tău îţi dau seama că abia stau, abia rabdă, ca şi cum ar fi cumva în trecere, suite pe o bombă din Al Doilea Război Mondial care stă să explodeze – vezi, îi lipseşte cuiul.
        Din când în când, simţi că o iau la goană singure, de nebune. E semn că s-au desprins de restul corpului şi acum au libertate – se poate chestia asta? În fond, tot ce-avem în noi se confundă la un moment dat într-un… noi, un singur noi, o singură farfurie de brânză cu smântână, care e, în fond, o singură farfurie de brânză cu smântână, chiar dacă-i mai sărată în colțul din dreapta, sau mai rece în stânga. Doar n-o începe acuma brânza să se detașeze de restul și să plece unde vede cu ochii, no fuckin way!
Știi că ceva scârțâie atunci când te uiți cu indiferență la un lucru fără de care acum ceva vreme nu puteai trăi.   Nu e prea grav, e doar un soi de maturizare, semn că ești gata să te desprinzi de orice și să mergi mai departe. Mai greu este să priceapă și orice-ul chestia asta.
        Oare cum și-a dezvățat Pavlov câinele să mai aștepte porția de mâncare în fiecare zi? Ce șmecher și ăsta! A luat bietul câine, l-a învățat cu binele în fiecare zi, până i-a indus starea aia de nu pot trăi fără tine (mâncarea, adică… vi-l imaginați pe Baciu cântând chestia asta pentru potaie?) și pe urmă nu și-a mai adus aminte de el decât în studii. Reflexe condiționate. Subconștient. Filosofia minții.
         Trebuie doar să dai impresia că poți. Nu-i așa? Poate nu zburdăm de fericire în fiecare minut, dar ne-am fabricat un zâmbet care nu ni se mai desprinde de față. El minte. El îi minte pe cei din jur. Mințind bine, ajunge să ne mintă și pe noi. E doar autosugestie. E ca și cum ți-ai spune în fiecare zi Numele meu e Keira Knightley. Cât îți ia ca după 3 luni, să te recomanzi la un interviu – Keira Knightley? Desigur, după o porție bună de râs și-o înghițitură de cafea, angajatorul va trece peste șocul de-a sta de vorbă cu așa o personalitate.          
          Minciuni. Da, dar necesare. 

Mândrie

duminică, 20 martie 2011

Motivul de mândrie dezvoltat asiduu şi declarat de orice om pe care-l prinzi pe stradă disponibil să vorbească este faptul că nu mă uit la televizor! – cu un zâmbet superior pe bot, eventual mişcând capul în stânga şi-n dreapta pe ritmul negaţiei, şi simţindu-se, mai mult ca sigur, parte a unui cerc restrâns de iniţiaţi, care deja dau dovadă de prea multă bunăvoinţă răspunzându-ţi.
La îndepărtarea generală de mijloacele de informare, am contribuit cu toţii - noi ne-am bucurat la început, când au început să se difuzeze Ştirile de la ora 5, pentru că deveniseră un adevărat spectacol. Pe urmă, le-am abandonat, dar ideea era deja desprinsă – TV-ul dăunează grav sănătăţii.
Ziare nu mai cumpără nimeni, că e greu să nimereşti coşul de gunoi pe care scrie hârtie după ce-l citeşti (asta ca să găsesc un motiv decent…), dar mai ales pentru că, aşa cum ne-am format o concepţie despre Ştirile de la 5, am dedus noi câte ceva şi despre ziare – pe toate le-am trecut în categoria ziarelor de scandal, care nu prezintă decât ştiri cu şi despre Bahmuţeanca sau Bote. Că mai există şi-o Dilema Veche pe lângă ele (biata de ea), nu vrea nimeni să ştie.
Presa pe Internet e aproape imposibil de citit, pentru că mereu apare tendinţa de a abandona pagina cu pricina şi de-a deschide site-uri infinit mai interesante – cum ar fi cele de socializare on-line, pe care puştanii să-şi exerseze abilităţile de pregătire a ritualului de împerechere (nu toţi, şi nu toate reţelele de socializare - mai sunt unele care trimit ştiri despre anumite evenimente, alea sunt scuzabile). Cade, aşadar, şi varianta asta.
Ce e mai rău e că mulţi dintre noi îmbrăţişează concluziile astea fără să fi cunoscut vreodată formatul unei emisiuni de ştiri, şi fără să fi simţit vreodată mirosul de plumb al unui ziar proaspăt tipărit. Aşa-i învaţă părinţii, aşa aud la noi, aşa zic şi ei mai departe. E cam aceeaşi chestie pe care am făcut-o eu acum vreo 15 ani, când m-a tras mătuşi-mea de-o aripă la un fel de ceai organizat de-o rubedenie mai îndepărtată – am bătut din picioare ca nebuna şi-am început să urlu că eu nu vreau să mănânc baclava, din simplul motiv că auzisem de la maică-mea că are nuci – în mintea mea de copil, vedeam nucile vârâte-n prăjitură cu tot cu coajă şi nicidecum curăţate şi micăţite. S-au luptat un pic cu mine până să mă facă să gust..
Snobismul e-n floare, aşa că după ce-ţi este trântită în faţă o afirmaţie ca Nu mă interesează ştirile! , s-ar putea să te trezeşti şi cu continuarea – Mai bine iau o carte. Zău? Levantul? Au mai luat-o şi alţii…şi tot o iau, de vreo 10 ani (poate n-au nevoie de 15 ca s-o termine!). Nu-i aşa, tu eşti incultul care se uită la ştiri, ca ştie cât să se împrumute pe la rude dacă mai are chef să mănânce un colţ de pâine după ce i s-au prezentat tăierile salariale, iar el e Emirul (şi toate le are), al cărui unic scop în viaţă e să se cultive prin mijloace inaccesibile publicului larg, dar perfect compatibile cu intelectul său super-mega-extra-hiper-dezvoltat.
Ce dacă habar n-are că lumea e din nou în război sau că Japonia a fost aproape ştearsă de pe hartă de-un cutremur scos parcă din filmele SF?
Tocmai acum, când putem informaţia circulă mai repede ca oricând, noi ne trezim să-i dăm cu piciorul! Un film genial de prin 2003 spunea povestea (fictivă, cred) unei femei, activistă de partid din RDG, care intră în comă chiar înainte de căderea Zidului Berlinului. Îşi revine câteva luni mai încolo, dar doctorul recomandă familiei să nu o supună unor şocuri puternice, aşa că nu i se spune despre transformările prin care tocmai trecuse naţiunea germană. Ba mai mult, familia încearcă să-i inducă ideea potrivit căreia zidul n-ar fi căzut niciodată, statuile lui Lenin n-ar fi fost niciodată dărâmate, la aprozar s-ar găsi în continuare murături comuniste – fi-su` chiar înregistrează, cu ajutorul unor prieteni, emisiuni de ştiri despre cât de bine o duce comunismul în Europa, ca să nu-i zdruncine din nou sănătatea.
Noi – cei mai mulţi – nu suntem nici recent întorşi din comă, nici genii cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, nici surzi şi muţi şi n-avem nici vreo carapace anti-radiaţii ca să ne ferească de Fukushima reloaded (cel puţin, eu nu dispun de aşa ceva) aşa că ruptura de tot ce se petrece în lume nu ne este tocmai indicată.
Eu zic aşa – bre, lăsaţi naibii snobismul la o parte, sau o să vi-l las eu când n-o să mai suport să vă văd în halul ăsta… (să nu ziceţi că nu v-am spus!) Nu de alta, dar începe mie să-mi fie ruşine de ruşinea unora care declară mândrii că habar n-au pe ce lume se află..

Timp pentru nimic.

joi, 17 martie 2011

      Întotdeauna mi-a plăcut soundtrack-ul din Midsomer Murders. Avea un aer aparte serialul ăsta, cu toate căsuţele lui englezeşti acoperite de iederă, cu maşinile negre, cu inspectorul Barnaby şi acoliţii lui, cu crimele mai mult sau mai puţin datorate unor entităţi imateriale, dar pafumate şi ele cu aer englezesc, cu accentul ăla special.
       Omenirea ar fi mai fericită dacă s-ar trezi într-o dimineaţă şi ar vedea scris mare pe undeva: ”fraţilor, de azi, nimeni nu mai face nimic!” – adică nici călcat, nici spălat, nici mâncat, de muncă nu mai spun! Până şi la vorbe s-ar face economie, şi la suflu, şi-am sta cu toţii ca într-un cimitir de semi-morţi. Românul, cum ajunge la lucru, trebuie să-şi ia liber. Îl surmenează drumul, probabil. Ar fi trebuit să nu se inventeze niciodată maşina, să mergem cu toţii pe jos, indiferent de distanţă. Atunci nu ne-ar mai conveni să mergem la muncă doar ca să ne întoarcem – ar însemna să ajungem acasă cu picioarele-n braţe. Ştiu că am renumele de Duracell sau Red Bull, dar mi se pare stupid. Măcar, stai naibii acasă de la bun început.
      Ieri am uitat să cer staţie la maxi. M-a dus la Dunăre (că tare mi-era dor de ea!) Mi se întâmplă să moţăi uitându-mă pe fereastră, mai ales când e cald afară, Dio în căşti, loc liber în maşină.
       
       Şi totuşi, îmi rămâne o întrebare – cum e cu permutările şi combinările astea? Eu îmi fac rezervă de pixuri, da? Fiecare pix din rezerva mea are la rândul lui o rezervă. Dar niciun pix din rezerva mea nu vrea să recunoască statutul lui de rezervă, şi speră că într-o zi, va deveni atacant. Problema e următoarea: cât un pix stă la mine în calitate de rezervă, pierde un timp preţios pe care l-ar putea petrece în slujba altcuiva, care n-are atacanţi – deci, pe unul din posturile principale. Şi de ce preferă să rămână rezervă? De ce i-o fi frică să recunoască? În fond, nu are nevoie decât de un dialog cu sine. Desigur, e şi mai grav dacă schimbăm perspectiva şi persoana verbelor şi pronumelor personale (care oricum se schimbă). În fond, toţi suntem pixuri, rezerve sau atacanţi. Mi-e scârbă de rezerve. 
       
       Am să încep să fac exerciţii de nimic. Timp de 2 minute în fiecare zi, pe la ora 18 jumătate, n-am să fac absolut nimic.

Agenda. Zaz

duminică, 13 martie 2011

Dacă stai bine să te gândeşti, lumea e extrem de mică. Pământul, cu totul, adică. După tragedia din Japonia, lumea a început să măsoare din toate părţile kilometrii care despart România de Cercul de Foc. Nu ştiu cât le-a dat. Puţin, oricum. Extrem de puţin. Atât de puţin, încât mai uşor ne e să ne ducem până-n Japonia, decât să coborâm la primul magazin şi să luăm o pâine. E mare deranjul, probabil. Mă despart 2 metri de parfumul din sticluţa neagră, şi cam tot atâţia de un peşte albastru pe care l-am scos la imprimantă şi l-am ţiplat, în timpul unei crize de mine. Vreo 30 până la ghiveciul de la fereastra vecinei, în care nu creşte nimic. Vecină-mea nu mai stă aici demult. A lăsat o familie de chiriaşi şi s-a dus să moară la nepoţi. Cât de aiurea poate fi să primeşti în casă pe cineva pe care ştii că-l vei găsi rece şi ţeapăn în maxim o lună? Nici nu vreau să mă gândesc. Nu ştiu ce să spun. Niciodată n-am ştiut ce să spun în momentele serioase, aşa că am preferat să tac.
Mi-am luat iar mere. Mama şi-a luat nişte iaurt, în care pune dulceaţă de gutui.
Eu vorbesc mult. Vorbesc ca să treacă timpul, sau ca să nu adorm. It`s funny. Unii oameni se simt bine când se-aud vorbind. La un seminar, profesoara trăncănea singură, vrute şi nevrute, şi părea că se bucură aşa de tare că îşi aude vocea, ca şi cum ar fi stat mută o viaţă de crocodil, şi-n dimineaţa respectivă şi-ar fi revenit ca prin minune. Ca o scorpie ce sunt, am întrerupt-o şi am început eu să vorbesc. Am pornit de la subiectul ei, dar m-am îndepărtat într-atât, încât nici eu nu mai ştiam ce spun. Am făcut-o doar ca să nu adorm de tot. Uneori mi se pare că dacă adorm, plec de-aici, şi cineva îmi şterge cu guma poteca din spate. Ce folos că am cheie? Încă o mai port la mine. E aceeaşi cheie pe care-o am din generală. Atunci au schimbat ai mei uşa. Venisem într-o zi de la şcoală, şi broasca murise. Am încercat să descui uşa, dar am rupt cheia înăuntru. Pe-atunci nu erau des portables şi am aşteptat şi eu ca un kinder cuminte ce eram, în faţa blocului, vreo 4-5 ore, până a venit maică-mea. Până seara, tata a dat comandă de altă uşă. De-atunci, păstrez cheia. E în buzunarul din spate de la blugi, acolo unde port şi calendarul cu AC/DC şi încă câteva fiţuici pe care mi-am scris demult numere fabuloase de vopsea de păr sau ojă de unghii. Acum am o agendă pe care n-o folosesc. E verde închis, cu o dungă roşie şi cu sigla AC/DC pe ea. Înăuntru are desenată o oaie cu o puşcă-mitralieră pe umăr. Da, e … aluzie la zodia mea. Şi la caracterul meu. O port la mine doar pentru că-mi place. Chiar dacă aş scrie în ea, aş uita că am scris.
Am un obicei bolnav în a-mi face fiţuici de-astea, şi pe toate le păstrez la mine. S-au chinuit ai mei vreo 20 de ani ca să scoată din mine un om organizat. Nimic. Nicio agendă nu s-a lipit de mine. Alarma de la telefon nu ştiu s-o folosesc, şi nici funcţia de memo/memento. Urăsc să-mi fac semne pe mână, mi se pare o insultă adusă tatuajelor. Profa de mate îmi recomanda lecitină când vedea că uitam pe unde puneam caietele/lucrările.
De tine nu cred c-am să uit vreodată. Nu mă întreba. Doar imaginează-ţi că ţi-am răspuns înainte să întrebi. Sau da, întreabă-mă. Să vedem ce spun.
I-am promis Dianei că-mi dau şi eu cu roz pe unghii. Nu m-a ţinut. Am 9 unghii kaki şi una corai. Îmi place nuanţa de corai. Sunt 17 grade afară. E păcat de afară, când noi stăm înăuntru. Poate mâine.

Când Maşa era moaşă

joi, 10 martie 2011

Suntem peşti în pescărie, aşteptând să fim serviţi, degresaţi şi pe urmă, dezosaţi, fix în ordinea asta, şi nu aşteptăm decât semnul comandantului ca s-o luăm la fugă de pe masa cu gheaţă. Minţim şi ne facem rezerve, facem rezerve şi minţim, pentru că cea mai mare teamă a noastră este singurătatea. Bancuri de peşte sărat şi ciopârţit, bancuri de cafele care râd de noi. Într-un film rusesc, un meteorolog trimis pe la poli primise ca discipol un puştan de vreo douăzeci de ani, Paşa. Parcă aşa în chema. Tipul trebuia să raporteze în fiecare zi la centru, prin staţie, modificările de temperatură. Făceau cu rândul: moşul pleca din când în când după peşte arctic, în timp ce kinderul dădea raportul. Când se întorcea, îl învăţa pe Paşa să pregătească peştii pentru transport. Îi trimitea acasă, la Maşa lui. Le scotea maţele afară şi-i înşira pe sârmă. E bun filmul, îi zice ”Cum mi-am petrecut sfârşitul verii”. Lent şi îngheţat pe deasupra, dar cald ca venele rusului pe dinăuntru.
Butoaiele cu peşti plecau mereu. Pe sârmă, ca noi. Cum stăm noi, goliţi, cu ochii priponiţi în cer, în linie dreaptă, ferindu-ne să spargem şirul, aşteptând să fie mâncaţi.
Ai grijă ce spui! Eu sunt mâţa care-ţi va înghiţi limba. Măcelarul crestează cu toporul buturuga pe care taie peştele. În bură, are icre. Ce folos? E mort. Dar e semn că şi-a făcut rezerve. Se folosesc unii de alţii.

Hai să tăiem şi să mâncăm coliva
Să nu mai doarmă-n burtă ca o hibă
Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Pe vremuri, când Maşa era moaşă
Amiba galben-verde cu cocoaşă
Stătea în uşă, numai. Şi torcea.

Maşa moşea copiii veseli cu duiumul
Câte 5-6-n oră îşi luau drumul
Maşa scotea un sandviş şi mânca.

Maşa scotea un sandviş şi mânca
Stătea în uşă, numai, şi torcea
Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Copii-copii zburau pe drum în sus
Din mamă mare când ieşeau pâş-pâş
Maşa se odihnea lângă făraş

Amiba-n spate luntre îi sărea
Zglobie, zdravănă, zaruri zorea
În gresia tăioasă de halva.

Stătea un sandviş moale şi torcea
În uşă numai, marginea ciobită-n
Maşa scotea amiba şi mânca.

De-asta fac peştii icre, ca să aibă rezerve. Eu nu.

Ursita. Avortul.

sâmbătă, 5 martie 2011

Se va naşte undeva, pe munte, unde nu creşte nici iarba, unde brazii îşi scutură acele ca să se întreacă în vârfuri. Prin natura lor, sunt zvelţi, mândrii, slabi la trup şi zdraveni la spirit. Nu ţintesc decât spre înălţimi, de unde pot distinge silueta subţire a caprei negre şi coarnele ei de drac. În noapte, când luna li se oglindeşte pe scoarţă, par nişte vene de sânge negru. Venele pădurii, printre care zburdă liberă stafia uşoară cu coarne, pe cântecul bufniţei. Acolo, într-un cerc blestemat de spini, fructul răului cu părul de purpură va vedea pentru prima dată lumina cerului. Nu va plânge, ca toţi copii, căci timbrul vocii ei va depăşi auzul muritorilor. Nu va da din pumni şi din picioare, pentru că va avea gheare şi copite în loc. Ochii ei nu vor căuta căldura ochilor mamei, ci desfătarea sângelui său, care va trebui să sece, pentru ca ea să trăiască. Din tată-şi va face vid, din mamă, viaţă.

Aşa i s-a spus, şi ea, aşa a auzit. În faţa sa, nu mai vedea decât brazi scheletici dansând hora într-o baltă de sânge, în jurul fructului său. Nu putea dormi, nu putea merge pe picioarele sale, nu distingea contururi sau feţe. Noaptea, o găsea totdeauna în şanţuri, în faţa caselor mai mari din sat, sub poduri, de unde-şi striga ursita când blestemul o trezea din somn. Nici nu-l recunoscuse, dar era convinsă că-l întâlnise. Nu putea scăpa de ceea ce credea că era prima amintire. Somnul, bântuit de zâne rele, îi devenise duşman. Se întâmplă câteodată să nu poţi să-ţi găseşti liniştea decât în propria minte, în propriul somn, atunci când ştii că nimeni nu te priveşte. Poţi fi tu însuţi. Degeaba se vorbeşte despre psihologie – mituri. Degeaba se vorbeşte despre alţii – poveşti. Când pui o cană cu apă pe masă, dimineaţa, iar apoi intri orbecăind la duş, poţi fi sigur că la întoarcere, vei găsi cana unde ai lăsat-o, cuminte, la locul ei. Acţiune sigură. Când te joci de-a pacientul şi psihologul, nu poţi fi nici măcar pe jumătate sigur de denumirea jocului. Acţiune ambiguă.

Ea, însă, ştia sigur, de la ursitoare. Veniseră într-o dimineaţă, înainte de cântatul cocoşului, cu degete lungi, falange suple, cu gheare care începuseră să-i joace înaintea ochilor, ca păianjenii. O droaie de muşte, drosofile în rochii, mici şi clare, o droaie de colţuri şi riduri minuscule, clare, o droaie de cuvinte pocnind în blesteme. Şi soarta ei. Blestemul. Avortul.