ANUNT ...by emokid

Cu ocazia orei de fizica , mi-am dat piercingul jos si mi-a traznit sa nu-l mai pun la loc pe motiv ca m-am plictisit de el ...si cat tam-tam am facut cu el :))

Leapsa...by Sunetul-mai-tare

         O leapşă foarte faină a venit zilele astea, ca provocare, de la Docica. Pe scurt, trebuie să scriu despre lucruri/momente/persoane care mi-au schimbat viaţa.

        1. Prima schimbare care-mi vine în minte s-a produs "în tinereţile" mele.. Nu ştiu exact când, dar de atunci, şi spun "atunci" gândindu-mă la momentul în care a început toată tărăşenia, mi-a rămas o fotografie alb-negru cu mine purtându-mi părul în faţă (peste ochi, vorba maică-mii)  şi ţinând în braţe o rachetă de tenis, pe post de chitară. Era momentul când am descoperit că "muzicile" pe care le ascultam din inerţie, graţie părinţilor, se numeau "rock"... Mi-a plăcut aşa de tare cum suna cuvântul ăsta încât nici până astăzi nu am renunţat. Fireşte, pe parcurs am început să înţeleg ce ziceau Eagles în Hotel California, Nirvana în Smells like teen spirit (melodie dedicată mie pentru că a vazut "lumina pieţei" în anul naşterii mele), sau Led Zepp în Kashmir (nu varianta pe reverse!). Aşadar, momentul (pe la 3-4 ani...), oamenii (părinţii şi cei pe care-i auzeam cântând la magnetofon), şi mai ales lucrul, rockul, toţi aceşti factori au avut o influenţă asupra ceea ce urma să devin. Mulţumesc părinţilor! Fără ei, cu toată personalitatea mea de berbec, cred că m-ar fi luat, într-un final, valul..

       
        2. Al doilea moment important s-a petrecut cam tot pe atunci... De fapt, este o înşiruire de momente care mi-au format imainea mea de peste ani. Vedeţi voi, până atunci...cred că am stat într-un fel de ceaţă. Ori am fost prea "tânără" ca să pot să adun informaţii despre mediul în care trăiam. Cert este că, într-o zi, am descoperit - ce minune!- că mama, mama mea, pleca în fiecare dimineaţă la şcoală! Şcoala era..ca o casă, cu mese, în care erau mulţi copii. Şi toţi erau ai mamei mele. Da, toţi din cămăruţa aia erau ai mamei mele câteva ore pe zi. Cum era posibil? Mama era a mea şi eu eram a mamei! Am vrut să fiu şi eu în cămăruţa aia.. Am găsit - ţin minte..- prin casă o cutie mare de ciocolate. Am umplut-o cu cărţi şi m-am aşezat într-o dimineaţă lângă mama, la uşă...să mă ia şi pe mine "la şcoală". Mama a râs. Şi eu am început să plâng. Ce chestie! Şi atunci mama mi-a cumpărat stilou adevărat, abecedar adevărat, călimară cu cerneală.. Şi i-am cerut să-mi dea "temă". Şi mi-a dat. Şi am scris, am scris litere.. Şi mama a corectat când a venit.. Şi mi-a pus 10.. Şi lucrul ăsta se repeta în fiecare zi...Ce minunne! Şi atunci am vrut să am şi eu o cămăruţă cu copii 5 ore pe zi...

         
        3. Şi cât era mama plecată, bunica mă supraveghea atent la scris..Dar într-o zi nu mi-au mai ajus literele. Dintr-un "m" cu mai multe picioare am "scris" un miriapod.. Bunica şi-a dat seama că lucrul pe care îl făceam se numea "desen"...Şi am desenat cu bunica vulpiţe şi iepuri şi fete cu rochiţe cu mâneci bufante.. şi peste 15 ani, desenele mele erau vii...

         
         4. Eram la bunica, la ţară..şi mă uitam departe,în munţii din faţa casei..şi cântam "fată verde cu părul păduuuure..." Şi bunica îmi zicea că bunicul cânta Phoenix. Bunicul..nu l-am cunoscut niciodată. A plecat acolo de unde nu te mai întorci cu mult înainte să mă nasc eu. Bunica îmi zicea că bunicul cânta la mandolină şi că mai are mandolina. Şi a scos mandolina dintr-un ascunziş şi a făcut o vrajă şi corzile se mişcau şi ea cânta şi mandolina cânta şi ea. Şi acum, mandolina aia adusă de bunicul din Rusia tronează undeva..într-un colţ al casei mele. Şi datorită ei acum am pe dulap, sus, o chitară..

         
          5. Înainte de capacitate. Eram în microbuzul care urma să mă ducă să dau examenul de aptitudini la desen ca să pot să intru la Liceul de Artă. Îmi depusesem dosarul cu câteva zile înainte. Am coborât cu o staţie înainte de a ajunge. Am aruncat HBul şi în vară intram la "liceul roşu" (ştim-noi-care)...

       
         Sunt cinci şi ar fi mai multe dacă aş putea să povestesc lucrurile care mi s-au întâmplat de atunci. Dar ştiţi voi, organismul meu cere cafea. Şi în casă nu mai am...

          
         Trimit leapşa la Deea (şi cred că ştiu ce va spune..aşa..în mare..), la Luca, la Worsak şi la oricine mai vrea.

Zoom..by Sunetul-mai-tare

         Pe la 4 jumate scot ultima foaie mazgalita din mapa mea cu gand s-o pun intre alte „gunoaie carbonate”. Biroul e la circa 2 metri mai incolo. Pe drum iau o cutie de RedBull ( am gasit cu 5,3 lei ) si ma impiedic de cablul telefonului pus la incarcat. Il iau binisor si il pun mai incolo. Privirea imi cade pe degetele mele – negre de la HB-ul cu mina ieftina Vai! Murdaresc hartia.. o iau spre baie si ma spal pe maini. In sfarsit ajung la birou si deschid primul sertar.

        Stiti cum arata Hirosima dupa bomba?...
Incep sa scormonesc dupa mapa cu gunoaiele mele de desene. O gasesc. O scot. Pun foaia abia injunghiata. Inchid sertarul. Sau cel putin incerc sa-l inchid. Fir`ar crengile copacului din care ai fost facut! Inchide-te!
Bine, nu vrei..ma obligi..
          Ma intorc elegant si ma rezem de el, impingandu-l, cu gand sa-l determin sa cedeze lupta.. Gata! Am invins!..
          Termin cutia de RedBull. Dau drumul la muzica si incep sa ma uit pe fereastra. Sus, din nori, soarele trimite o lumină difuză. Mai jos, in copac, crengile sunt pustii. Nebuna n-a venit azi... Si mai jos ceva e in neregula. Sertarul meu stă căscat.
          Mama..parca as avea un mort ascuns acolo care vrea sa iasa... Asta ti-e jocul?!
Il deschid. Cateva carioci ranjesc in dezordine la mine. Ok, va gaseste mama un loc. Le scot si le trantesc pe parchet. Cartea de istorie..cartea de universala..un caiet cu o palarie mare pe coperta: ”Babe, i’m gonna leave you”, „Hazarduri naturale”, „Rolul picturii in biserica”, „Scrisoarea 1”..Hmm..ciudata materie..o fi a mea? Ma uit pe eticheta: „A...” Da, sigur e al meu...
          Arunc cartile si caietul langa cariocile de jos. Mai incolo. Caiete, caiete, notite, foi colorate, schite, liste, eseuri..oo! numaratoarea! Numaratoarea mea din clasa 1...Imi aduc aminte. Eram cu mama in Modern si am vazut-o intr-o vitrina. Are marginile galbene si bilute colorate in mov, verde, roz, toate transparente. Are 10 randuri si cate 10 bilute. Ha! Era iarna cand am luat-o. Tin minte. Imi ingheta mana pe ea, dar eram asa fericita! Eram mica si aveam parul lung. O asez cu grija langa mormanul de pe parchet. Mai departe..carnetele, dosare, un echer rupt..oare ce-am avut cu el?..betisoarele colorate din clasa 1..astea trebuie sa stea langa numaratoare! Wow..nu e greu. Am golit primul sertar..mai am doua.
          Al doilea. Un bloc mare de desen. Un alt bloc mare de desen. Manuale, foi goale, mape parfumate, un stilou fara capac, calendare! Marfa! Chiar nu aveam calendar. Sus are emblema CEC. Il intorc. 1999...da..sigur imi va folosi! Mai departe, lac de unghii rosu, lac de unghii carmin, acetona, alte caiete, o cutie goala de RedBull (mama! Oare de cand am inceput sa beau prostii dinastea?), o mapa cu schite vechi... E din vara. Nici n-am desfacut-o cand m-am intors acasa. Mai tii minte, Kid, cand iti tot ziceam de portretele lui Ville si de seria Apple? Aici erau. Se cunoaste ca foloseam acelasi tip de mina. Liniile mele apasate, altele subtiri si firave, fragede, alternate cu unele impinse cu forta, hartia julita si chinuita, scapata din nebunia mea. Si semnatura mea pe margine. Desene cu salcami..desene cu..uups! de astea nu va zic :)). Bun. L-am terminat si pe al doilea.
          Al treilea. E ultimul. Mai am un pic si termin razboiul cu „mortul din sertar”. Alte foi, alte desene. Caiete cu spira, caiete cu foaie velina. Casete..casete dinalea cu banda, alinialte ca soldatii intr-o laterala a sertarului. „Danila Prepleac”, „Ivan Turbinca”, „Cartea Junglei”..repovestite... Ce le mai ascultam! Eram foarte mica si ca sa adorm, mama imi punea casete cu povesti la casetofonul de pe noptiera. Era acolo, intr-o poveste, o fraza..in care povestitorul spunea cum un nene mersese „cale de’o posta”. Tin minte cum imi imaginam un drum lung, iar din loc in loc cate o cabina telefonica rosie si nenea mergand de la o cabina la alta. Asta era „calea de-o posta”... Pe parchet cu voi! Mai departe. Un calculator vechi, corzi de chitara rupte, cateva manuale de anul asta, niste linii rupte..gata..
         Se facuse 7...eram asezata turceste pe parchet in mijlocul mormanului de maruntisuri si sertarele goale. Ma ridic si vad „opera” mea. Acum ce fac cu voi?
         Cateva clipe mai tarziu, maruntisurile erau asezate exact acolo de unde le luasem iar eu ma uitam la stiri la Realitatea.

Despre tigrii bengalezi...by Sunetul-mai-tare

Să lămurim de la început o chestie.

Postul ăsta îl scriu pentru toţi cei care au urechi să audă. Dacă începe serialul preferat, daca eşti cel mai tare din parcare, dacă nimeni nu mai e barosan ca tine, schimbă pagina, nu îţi este adresat!

O să scriu următoarele rânduri pentru „tinereţile” noastre..care au avut loc mai devreme sau mai târziu, dar mai ales pentru tinereţile unora care de-abia acum încep. N-am să mă dau exemplu, pentru că le am şi eu pe ale mele...şi nu sunt puţine. 

În viaţă, cel mai important este ca omul să se cunoască pe sine.

Nu degeaba viaţa este asemănată cu jungla. În junglă, prădătorii câştigă mereu. Animalele mari, care trăiesc pentru a vâna, care profită de pe urma naivităţii celor mici. Cei mici, mult prea puţin stăpâni pe ei, cad mereu pradă „şefilor”. Dar faţă de animale, oamenii au un avantaj – au putere de decizie, au acces la voinţă.

Şi spun asta gândindu-mă la câteva evenimente din ultimele zile. Două dintre cunoştinţele mele foarte apropiate joacă rolul vânatului. Prima, paradoxal, mai tânără decât cealaltă, este mai deschisă la discuţii, mai pleacă din când în când urechea la sfaturi şi situaţia ei nu este foarte gravă. A dobândit un viciu nu din proprie iniţiativă, dar cu acordul său. Probabil i s-a părut distractiv sau a vrut să pară mai specială, să iasă în evidenţă sau să urce o traptă în ochii cuiva. N-a reuşit. A reuşit, în schimb, să apară ca o persoană slabă, fără voinţă.

Cealaltă persoană a avut, probabil, aceleaşi motive. Integrarea într-un grup sau teribilismul, au împins-o la decizii care ar fi putut să o coste viaţa. Iar viaţa este cel mai frumos dar pe care poate omul să-l primească. Şi...e numai una!

Ceea ce n-au ştiu persoanele astea a fost faptul că nu poţi să creşti un tigru bengalez în camera de zi dacă nu ştii să îl stăpâneşti. Şi ca să ştii dacă poţi să-l stăpâneşti, trebuie să te cunoşti pe tine însuţi. Dacă tigrul se va arunca asupra ta când va creşte? Nu vei putea să-i mai zici „pis-pis..stai cu mama!”... Şi în cazul unor tigri mai speciali, nu vei putea avea acces la ajutor calificat – vreun antrenor sau circar.. Vei fi doar tu şi cu tigrul. Şi ne putem imagina uşor cine va învinge până la urmă. Asta păţeşti dacă nu îţi cunoşti limitele...

De ce credeţi că acei copii care se dau rockeri sfârşesc ca fiind cap de afiş în articole despre satanişti supăraţi pe viaţă care mănâncă colegi de generaţie prin cimitire? Pentru că n-au putut să facă faţă presiunii din afară, pentru că nu şi-au cunoscut limitele, pentru că anturajul a contat mai mult decât propria voinţă, pentru că au fost mult prea slabi ca să poate stăpâni situaţia în care s-au băgat..respectiv i-au băgat alţii.

De ce sunt centrele de dezalcoolizare pline? De ce există celebrele „programe în 12 paşi” care ajută/ se joacă de-a ajutatul dependenţilor de droguri? De ce viciile unora devin mai importante decât viaţa şi în final îi răpun?

Pentru că n-au ştiut că sunt prea slabi ca să le stăpânească. Pentru că imaginea de „vedetă” în ochii altora a fost mai puternică decât ei înşişi...

Ia mâna, tu! E bucătăria mea!...by Sunetul-mai-tare

            În ultimele zile am auzit numai sfaturi prin blogosferă. 

            Eu nu citesc niciun blog al niciunei "vedete" din acest domeniu (blogosfera), pentru simplul motiv ca nu mi-am deschis blog ca să îmi fac trafic, să fiu cunoscută, să mă bag în dispute de 2 lei, sa ma idolatrizeze alţii sau să-mi zică dulcegării numai de dragul de a zice.

           Am citit, deci, în ultimele zile sfaturi de gen "liceeni, scrieti" sau, dimpotrivă, "liceeni, nu scrieti!". Nu mă întrebaţi unde, pentru că nici măcar nu am reţinut site-ul şi nici nu vreau să fac reclamă. Voi scrie în continuare punctul meu de vedere, "propriu şi personal".

          Am deschis blogul pentru simpla plăcere de a scrie, ceea ce "vedetele" nu vor înţelege niciodată.

         Din partea mea, oameni buni, sănătate! Fiecare scrie pentru motivul lui de a scrie şi e loc pentru fiecare...mai la coadă sau mai în faţă..

          N-o să intru în detalii pentru că nu se merită...

         Am un sfat pentru toţi cârcotaşii care stau cu orele în faţa monitorului, căutând site-uri pe care să-şi facă reclamă şi scormonind modalităţi de a critica pe alţii - deschideţi fereastra, fraţilor, ieşiţi afară, faceţi o plimbare, aşezaţi-vă pe banca de sub stejarul din parc şi gândiţi-vă la o persoană dragă. Daţi-i un telefon şi întrebaţi-o ce mai face. Poate veţi stabili o întâlnire şi veţi ieşi la o savarină...sau hai, o shaorma că se poartă acum. Dacă nu iese, daţi dumul la o melodie dragă sau luaţi chitara în braţe şi mângâiaţi corzile. Seara veniţi acasă şi întindeţi-vă pe spate în pat, închideţi ochii şi goliţi-vă mintea! Gândiţi-vă că trăiţi în 1850 şi că tastatura este un set de creioane. Mai bine? Nu mai aveţi acces la site-uri şi scandaluri... 

          Sau, altfel spus, ia mâna, tu! E bucătăria mea!

Leapsa...by Sunetul-mai-tare

-Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
-Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
-Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
-Use Photoshop or similar to put it all together.

Amu, bandu' nostru se numeşte Brujeria..asta în limbajul telenovelistic se numeşte vrăjitorie. Avem versuri furate din incantaţii şi riscăm în orice moment să fium blestemate de vrăjitoarele-şefe:)) Cântăm alternative/grunge/trash/heavy şi ne vârâm cozile şi în zona reggae, iar când vrăjile noastre se plafonează acoperim şi domeniul lui Bob Dylan ;)...

Cerem să fim plătite pentru nemărginitul nostru talent cu ora...hai să fie rezonabil..un 30000 de euro merge?

Primul nostru album se numeste The Cost Of High Living si o să-l găsiţi în...sau pe Aleea Diagon ( prietenii ştiu de ce :))) începând cu prima vineri în care o să cadă data de 13..nu ştiu când e asta:))

A, încă ceva..chiar dacă avem mături cu girofar în dotare, transportul la concerte se va face doar cu limuzina! Şi nu îndrăzniţi să ne luaţi cu Daciile că vă blestemăm!

HIHIHIHIHIHI!!!!!!

PS. Ne-am trezit, Stephen!:))
PS.2. Trimit leapşa la..cine vrea.

Copilul de sub clopot...by Sunetul-mai-tare

Prima data l-am înţeles.

Mi-a vorbit de cărţi şi de toate lucrurile pe care le-a învăţat citind. Mi-a spus lucruri de care oricare fiinţă se loveşte şi care par mai suportabile ieşite din gura altcuiva. Mi-a spus că citise din critici şi filozofi şi că a împrumutat din înţelepciunea lor. Astfel, şi-a construit o viziune asupra lumii bazată pe puncte de vedere diferite pe care le-a legat ca într-un puzzle în care piesele au fost greşite din fabrică şi a fost nevoit să le taie ca să se potrivească. Numai că nu le-a tăiat. Le-a pus una peste alta, astfel încât a ieşit ceva ciudat... Acum piesele îşi ascundeau defectele, acum denivelările ieşeau la iveală una după alta, mai vizibile ca niciodată.

Cu toţii avem momente şi momente.

Niciun moment nu semăna cu celălalt.

La 5 şi un sfert spunea că viaţa e urâtă şi că a citit el în Schopenhauer că menirea omului nu e să fie fericit. La 5 şi douăzeci era de părere că singura datorie a omului în viaţă e să se bucure şi să-i fie bine. E recalcitrant, dar în acelaşi timp calm. Ţipă şi apoi te mângâie. Te sperie.

Vorbeşte din cărţi. Multe cărţi, mulţi critici, multe opinii care nu sunt ale lui, dar pe care el le-a cules şi le răspândeşte pe un ton care nu acceptă replică. Aşa spun criticii, aşa e bine...

Mi s-a făcut milă apoi.

Am crezut că în adâncul inimii ştie că este un bătrân copil de carton şi poate i-ar fi plăcut să vadă lumea. Poate ar fi fost bine ca piatra cu care încerca Ionel să nimerească vrabia care se scălda în apă să-i spargă clopotul de sticlă, acesta să se crape, să se faţă ţăndări, să se facă una cu pământul, iar copilul să fie izbit brusc de valul de oxigen.

N-a fost să fie. Sau poate a fost..şi l-a marcat atât de tare încât a încercat să lipească cioburile la loc, cu argilă...şi acum clopotul este atât de fragil, încât este mereu neliniştit la gândul că ar putea intra iar oxigen prin crăpături.

Deloc sau un şoc prea mare? Dracu ştie ce a fost.

Copilul e instabil şi nu ştie cum să reacţioneze. Îşi cară clopotul peste tot. Din cauza valului de oxigen, a început să-şi dea seama că e, fără alte menajamente, un ciudat. Dar inspiră milă în prima fază şi nu ai cum să te superi pe el. Încerci să îl înţelegi, cum am făcut şi eu. Încerci să crezi ce spune şi să îl aprobi ca să nu se spargă iar clopotul.

Pe urmă, însă, cedezi...

Am cedat.

.. ...... , mama! by Sunetul-mai-tare

Am să te rog să spui tu, măcar în gând, pentru că mie îmi vine tare greu să spun cuvinte de gen.

Astăzi este 8 martie, ziua mamei, iar eu, ca de obicei, era să o ratez şi anul acesta. Noroc că mi-am adus aminte la timp...că t-r-e-b-u-i-e să mai şi transpunem în semne roadele gândirii noastre, câteodată, măcar de sărbători. De gândit, am gândit mereu şi am rămas mereu cu gândul. Numai atunci când eram mică începeam cu zeci de zile în urmă să „construiesc” mici prostioare din carton colorat, drept cadouri. Nu eram genul care să-i cumpere mamei ciocolate ambalate cu funde mari şi roşii şi aurite şi „bombone”. Îmi plăcea să lucrez în tăcerea mea de cameră de copil, sub becul pâlpâind al lămpii electrice la câte o floare albastră din origami peste care lipeam scoici şi dădeam cu sclipici dinăla din comerţ de care-şi cumpără puştoaicele ca să o macheze pe Barbie. Nu ştiam pe unde să o mai ascund ca să nu o găseşti înainte de vreme. Dar întotdeauna o găseai şi mereu mă întrebai „ce e asta?!”. Şi eu spuneam că e pentru maşinuţa teleghidată şi veneam în camera mea şi pufneam de draci. Şi iar venea ziua mamei şi eu iar mă simţeam ca o furnica care a scapat graunetele pentru masa de seara în timp ce se intorcea acasa...

Aşa că am renunţat la gesturi dinastea. M-am plafonat şi eu, ca alţii. Şi nu am de gând să schimb foaia acum. Poate...dar lasă. Asta este, eu am coarne şi tu rochie înflorată. Şi coarnele mele se fac din ce în ce mai mari cu fiecare an care trece.

Haideţi să facem o înţelegere. Citiţi ce urmează şi vă prefaceţi că ăsta este începutul articolului...

Deci, mersi frumos, mami, pentru toate cele prin câte am trecut. Ştiu că toate au avut un rost (mai mult sau mai puţin), pe care n-o să mă apuc să îl povestesc aici pentru că o să consum spaţiu degeaba şi tare mi se pare că mai am puţin de scris pe domeniul ăsta.. Trecând peste, îmi pare rău. Că aruncam rochiile cu volane pe după fotolii când ieşeam afară ca să pot să îmbrac fusta verde, foarte scurtă, pe care o urai din tot sufletul (iar eu ştiam asta şi tocmai de-aia făceam aşa..), că nu voiam să te las să mă tunzi şi să îmi aranjezi părul ca prinţesele, că rupeam capul păpuşilor şi le spânzuram de clanţele uşilor, că m-am ascuns în spatele maşinii de spălat în ziua când ai deschis uşa să intre popa de Crăciun, că pictam mobila cu lac de unghii roşu, că ăla incolor nu îmi plăcea, că dădeam muzica mai tare ca să nu auzi bătăile în calorifer ale vecinilor, că ţipam la tine şi urlam şi dădeam din picioare, că vorbeam „obraznic”, că vocea mea are un volum prea mare şi când vorbesc, ţi se pare că ţip, că...le ştii tu pe toate.

În faţă n-aş putea să-ţi spun toate astea nici în 43672843 de ani, şi ştiu că oricum scriu degeaba pentru că nu o să citeşti rândurile astea şi este mult mai bine aşa. Adică, dacă ai începe să citeşti blogul ăsta vreodată, probabil aş săpa o groapă adâncă şi îngustă şi aş băga capul acolo, ca struţul, ca să nu mai văd lumina zilei şi nici ea să nu mă mai vadă la faţă...

Aş fi vrut să fiu o păpuşă îmbrăcată în roz, cu părul blond şi drept şi cu o coroniţă de flori care îşi îmbrăţişează mama 12 ore din 24 şi care îi spune numai dulcegării, în timp ce, în cealelalte 12 ore este doar o curvă. Dar una care acţionează în aşa fel încât să primească totul prin linguşeli sentimentale... Din păcate nu sunt nici păpuşă, nici curvă, sunt doar eu.

„N-am noroc, ce să fac..”..pur şi simplu s-a mişcat punctul din întâia scrisoare a lui Eminescu şi m-a aşezat, nenorocitul în faţa tastaturii ca să scriu prostiile astea. Văd că e mai uşor să scrii despre politică, piţipoance, hi cinciuri sau alte probleme de interes naţional, decât să-i spui trei cuvinte mamei:

T. I..... , MAMA !

Schimbari..by Sunetul-mai-tare

A trecut mult timp de când n-am mai postat. O săptămână, cel puţin. Între timp, am avut multe de rezolvat şi am fost mai mereu absentă de la laptop(pe care, apropo..o să mă răzbun eu într-o zi, să nu creadă c-a scăpat!). Am mâncat ciocolată dinaia bucăţi, ca să nu fac reclamă direct..am început sezonul de alergări în faţa blocului ( m-am îngrăşat cu un kilogram! Trebuie să scap de el..), am băut multă cafea şi multe energizante, m-am trezit din somn pe la 2 marţi şi joi şi am desenat pisici mov, am scăpat bluetoothul pe geam când scuturam o pătură şi a căzut pe tabla vecinului de jos ( l-am luat cu două stingii şi culmea! Funcţionează...), mi-am luat ceas electronic în cameră şi l-am fixat la fel de greşit ca şi pe celelalte din casă (ca să nu stric tradiţia), şi multe alte lucruri...

Tata a aruncat azi-dimineaţă cu cartofi în Nebuna cocoţată ca de obicei pe creanga de la fereastra mea.. Presupun că nu-i plac serenadele. 

Aşa..deci a venit primăvara. Ştiţi, acum câţiva ani, o trupă de băieţi care reuşeau să spună lucrurilor pe nume într-un mod în care să nu se ia nimeni de ei, scosese un cântec care avea printe altele un vers care se potriveşte: „Primăvara-ncepe, octombrie a venit!”...cam aşa e şi la mine acum..plouă, e urât şi se anunţă şi mai urât.

În altă ordine de idei, îmi cer scuze pentru ultimul articol în care am jignit nişte oameni de la Realitatea Tv. Menţionez că articolul a fost scris sub influenţa..mai multori factori, cum, de fapt, e şi acesta...

În..cealaltă ordine de idei, am schimbat template-ul blogului..şi am ataşat un năsturel foarte..albastră..ca să-i reamintească lui Kid de..ştie-ea-cine.

Apoi..anunţăm intrarea în blogosferă a tovarăşei....Nico ! Nico, îţi dorim mult succes în ciorba asta de înscrisuri şi idei!

Pe şapte e baba mea.

Ador piesa de la Taxi, aia nouă cu Probleme de memorie, pe care am pus-o şi eu în playerul din stânga.

Pace!