Circ

Circ - un loc în care caii, poneii şi elefanţii pot vedea bărbaţi, femei şi copii care se comportă prosteşte. (Bierce Ambrose, Dicționarul Diavolului) 

Cati se plângea deseori pe la mesele festive că nicio pereche de pantofi nu-i vine bine. Începea să se smiorcăie mai ales când vedea că servitoarea se ridică să aducă porumbul. Atunci, știa sigur că pericolul ieșea din cameră, și că la masă rămânea doar ea, cu stră-stră-bunica ei și cu soțul acesteia, care stătea liniștit cu capul rezemat de spătarul scaunului, aplecat într-o parte, gânditor și slab, dar cam vânăt la față probabil din cauza încăperii neaerisite. De fiecare dată când servitoarea se întorcea, lua cel mai bun porumb de pe tavă, îl curăța de boabe, și toca în felii știuletele, băgând câte o feliuță între maxilarele stră-stră-bunicului, deși știa bine că omul nu era înnebunit după mâncare, pentru că renunțase să mai mestece de aproximativ 20 de ani. Așa că fata, tânără și răbdătoare, aștepta câteva minute ca să-i dea timp bătrânului să simtă gustul bucatelor, după care i le scotea dintre dinți și le arunca la gunoi. Câteodată mai rămâneau firimituri, care cădeau printre oasele lui, pe scaun, și atunci începea un complicat proces de mutare a stră-stră-bunicului de pe scaun, măturare a firimiturilor, și asamblare a bătrânului în poziția inițială.

Moșul o iubea pe Cati. Nu mișca un deget când vorbea ea. În urmă cu vreo 50 de ani, când el era bătrân-bătrân și cărunt, o mătușă îndepărtată le spusese la o masă că nu e politicos să stai nemișcat când cineva îți vobește, de parcă nu te-ar interesa. Moșul a uitat repede, dar stră-stră-bunica avea grijă de fiecare dată să deschidă toate geamurile și toate ușile, ca să se facă curent, iar degetele moșului să se miște cumva. Ba, când era ger afară, sau dimpotrivă, o toropeală cumplită, baba chema un băiețaș de prin vecin ca să-i miște moșului oasele. Numai Cati făcea excepție. Ea știa că stră-stră-bunicul o iubește, așa că nu era nevoie să se mai miște ca să-i dovedească asta.

Cati vobea repede și tare, și întotdeauna despre pantofi. Purta 75 la dreptul și 57 la stângul, și avusese odată o tentativă de a depune plângere la poliție, pentru că singura fabrică de pantofi din oraș nu scotea decât perechi de 57 la dreptul și 75 la stângul, dar s-a întors din drum pentru că era o zi de Joi și își uitase cheia pe dinăuntru.

Desigur, magazinul din colțul de vest vinea o marcă de pantofi produsă în statul vecin, care beneficia de măsurile 75 la dreptul și 57 la stângul, dar Cati nu mergea niciodată spre vest, pentru că îi purta ghinion.

Stră-stră-bunica i-a promis la masă că va da comandă de o pereche de pantofi pe măsura ei, iar Cati a început să plângă de fericire. Baba a izbucnit și ea în lacrimi. Și-a adus aminte că ultima oară când a plâns atât de tare, a fost acum 50 de ani, când după ce au terminat de mâncat porumb, s-au urcat în mașină să se ducă la magazinul de pantofi. Din nefericire, le-a ieșit în față un drum, iar mașina a făcut accident. Stră-stră-bunicul a murit pe loc, iar Cati a rămas fără picioare.

Și-a șters lacrimile și a chemat servitoarea:

Liliano, cheamă-l pe Cățel să-l mai miște puțin! Cred c-a înțepenit săracul de când stă.

Când Maşa era moaşă

Suntem peşti în pescărie, aşteptând să fim serviţi, degresaţi şi pe urmă, dezosaţi, fix în ordinea asta, şi nu aşteptăm decât semnul comandantului ca s-o luăm la fugă de pe masa cu gheaţă. Minţim şi ne facem rezerve, facem rezerve şi minţim, pentru că cea mai mare teamă a noastră este singurătatea. Bancuri de peşte sărat şi ciopârţit, bancuri de cafele care râd de noi. Într-un film rusesc, un meteorolog trimis pe la poli primise ca discipol un puştan de vreo douăzeci de ani, Paşa. Parcă aşa în chema. Tipul trebuia să raporteze în fiecare zi la centru, prin staţie, modificările de temperatură. Făceau cu rândul: moşul pleca din când în când după peşte arctic, în timp ce kinderul dădea raportul. Când se întorcea, îl învăţa pe Paşa să pregătească peştii pentru transport. Îi trimitea acasă, la Maşa lui. Le scotea maţele afară şi-i înşira pe sârmă. E bun filmul, îi zice ”Cum mi-am petrecut sfârşitul verii”. Lent şi îngheţat pe deasupra, dar cald ca venele rusului pe dinăuntru.

Butoaiele cu peşti plecau mereu. Pe sârmă, ca noi. Cum stăm noi, goliţi, cu ochii priponiţi în cer, în linie dreaptă, ferindu-ne să spargem şirul, aşteptând să fie mâncaţi.

Ai grijă ce spui! Eu sunt mâţa care-ţi va înghiţi limba. Măcelarul crestează cu toporul buturuga pe care taie peştele. În bură, are icre. Ce folos? E mort. Dar e semn că şi-a făcut rezerve. Se folosesc unii de alţii.

Hai să tăiem şi să mâncăm coliva

Să nu mai doarmă-n burtă ca o hibă

Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Pe vremuri, când Maşa era moaşă

Amiba galben-verde cu cocoaşă

Stătea în uşă, numai. Şi torcea.

Maşa moşea copiii veseli cu duiumul

Câte 5-6-n oră îşi luau drumul

Maşa scotea un sandviş şi mânca.

Maşa scotea un sandviş şi mânca

Stătea în uşă, numai, şi torcea

Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Copii-copii zburau pe drum în sus

Din mamă mare când ieşeau pâş-pâş

Maşa se odihnea lângă făraş

Amiba-n spate luntre îi sărea

Zglobie, zdravănă, zaruri zorea

În gresia tăioasă de halva.

Stătea un sandviş moale şi torcea

În uşă numai, marginea ciobită-n

Maşa scotea amiba şi mânca.

De-asta fac peştii icre, ca să aibă rezerve. Eu nu.

Necazul unui drogat. Necazurile noastre.

 -această postare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare-

Într-o casă mare, înconjurată de o grădină minunată...

Tăiaţi!

Asta scria într-o “Cenuşăreasă repovestită” cumpărată prin ’94. Cretină lume.

…

Într-o sticlă mare, înconjurată de o etichetă arogant de roşie, se prăjeau într-o seară două boabe de orez. Orezul era, pe-atunci, ăl mai tare halucinogen din câte îşi făceau veacul pe pământ. Stropit cu oţet, funingine, praf de cărămidă roşie şi pus într-o sticlă, la foc, să se rumenească, se făcea numai bun de consumat când toate pornirile urlau din tine. Individul de la care ştiu reţeta nu mai e demult printre noi. Dispariţia lui coincide cu perioada în care a consumat cocktailul letal, mai-sus-amintit. Nu c-ar avea vreo legătură. Sau poate are, o să povestesc mai târziu. Auzise şi el circulând legende despre substanţa-minune, dar pentru că era mic, timid, căminist, des bătut de colegii de cameră, cu n’şpe mii de ani mai evoluaţi ca el, n-a avut niciodată curajul să încerce. Până atunci..până-n seara cu pricina, acum vreo 20 de ani, când n-a mai avut cum să se lege la mâini şi la picioare ca să-şi tempereze impulsurile şi şi-a pus sticla pe aragaz. A rămas câtva timp lângă ea, ca să vadă ce se întâmplă.

...

Citiţi printre rânduri

…

Neiniţiatul nostru şi-a tras atunci un scaun lângă aragaz, a agăţat coada unei lanterne şi s-a ţinut de ea cu toată puterea, ca de o ancoră care l-ar putea readuce la pământ dacă se întâmpla ceva nelalocul lui. Nici n-avea curaj să aprindă lumina. Ar fi murit de ruşine dacă s-ar fi întors, cumva, colegii şi l-ar fi găsit apelând la cea mai josnică variantă. A rămas aşa câteva minute, până când boabele de orez au încetat să mai joase pe fundul sticlei şi oţetul s-a lăsat de sfârâit. Amestecul, nu prea omogen, cică avea un miros de te prăbuşeai, dar pentru că nu voia să moară fraier, săracu’ om şi-a făcut curaj şi a băut cocktailul până la capăt. Parcă băuse motorină. Îi venea rău, scuipa, vomita, înjura. Ameţeala de motor îi umplu creierul şi nu-şi mai simţi mâinile şi picioarele. În urechi îi vârâse dracul două ciomege care îi sufocase oxigenul înăuntru şi ţineau la o parte zgomotele de afară. Ceva îl trăgea în sus de nas şi-l ridica de pe scaun. Vorba vine, pentru că numai ridicat nu era. Senzaţia de mişcare părându-i-se foarte reală, nefericitul încercă să meargă, dar nu izbuti decât să-şi dărâme scaunul şi să cadă grămadă pe gresie. Treaba mergea. Nu în sensul în care credea el c-o să meargă, dar mergea.

…

Târându-se-n coate şi-n genunchi, copilul nostru şi-a făcut drum până la uşă, pe urmă a luat-o în jos pe scări, pe potecă, până la ieşire din campus, şi acolo s-a rezemat de primul stâlp de telegraf ca să vadă mai bine cum zburau păianjenii pe lângă degetele lui. Păianjeni, furnici sau gândaci, nici nu mai făcea diferenţa. Îi urmărea cu ochii ca un pisoi care urmăreşte o dâră de lumină şi crede că-i coada unui şoarece. Şi tot urmărindu-i, tot urmărindu-i, imediat îi zvâcniră genunchii, i se ridicară tălpile şi-o luă la goană pe potecă, respirând ca un nesătul aerul rece de seară. Alergă dărâmând bolovani până când capul i se poticni în tocul unei uşi de lemn, groasă şi prăfoasă. Orezul să fi fost? Oţetul? 

N-a mai ştiut să-mi zică. Dar ceva din amestecul acela l-a făcut să îndruge cele mai dulci rime pe care le-a scos cineva de-a lungul timpului. Simţea că-i şopteşte Julietei despre naşterea stelelor, despre miere şi lapte, iar Julieta lui… o nălucire din faţă, îşi tot întorcea tăcută chipul către el. Nu schiţa, totuşi, niciun muşchi. 

S-a trezit a doua zi, împuns de-un fermier cu furca  de întors fânul. Adormise ca ultimul om, în noroi, lângă o scroafă cu trăsături, ce-i drept, fine, dar departe de a fi Julieta lui din vis.

Mai râzând, mai plângând, n-a mai apucat decât să-mi povestească necazul lui. S-a aruncat de pe un pod, acolo unde era apa mai repede şi bolovanii mai ascuţiţi. De necaz. De necaz, pentru că în câteva zile, fermierul ducea la laboratorul medical din regiune singurul exemplar de homoporcus poetus existent pe-atunci. Partea nasoală e că...necazul unui drogat s-a transformat în necazurile noastre. Progenitura încă trăieşte..