Zilele trecute am dat peste albumul lui Slash. Nici să nu te gândeşti să întrebi „Care Slash?”, că ai de furcă cu mine! Albumul a ieşit prin aprilie, şi se pare că e prima producţie de studio în care chitaristul încerarcă şi altceva decât Guns sau Velvet Revolver. Totuşi, „altceva”-ul se referă doar la nişte clandestine piese în colaborare cu Fergie (da, surpriză! Şi nu, nu vă gândiţi că piesa la care mă refer aduce cu uşor dezamăgitoarea versiune a Paradise City, „scăpată” pe internet cu ceva timp în urmă), sau cu Adam Levine de la Maroon 5 (eu tot sceptică rămân în privinţa lui).
Însă, greul albumului vine de la piesele cu deja legendarii Ozzy, Ozzy Osbourne (a sunat ca „Bond, James Bond”?) - Crucify the Dead, şi Iggy Pop - We're All Gonna Die, sau cu Dave Grohl -Watch This, şi mai vechea noastră cunoştinţă, Myles Kennedy (Alter Bridge) – Starlight şi Back From Cali.
Şi-acum c-am scăpat de „privirea generală”, să trecem la subiectivitate. Slash a demostrat de mii de ori că se descurcă imecabil ieşit de sub „tutela” lui Rose, care, în treacăt fie vorba, nu ne arată că stăpâneşte aceeaşi abilitate. Că tot veni vorba de Rose, „Chinese Democracy” mi-a părut un mare „mai bine nu!”. Albumul lui Slash, în schimb, care beneficiază de un nume extrem de inspirat – Slash! – e o probă de profesionalism de la un cap la altul. Omul cântă pentru că-i place, nu pentru că are o imagine de apărat (cum fac unii) şi noi îl ascultăm tot de-aia!
Albumul debutează cu Ghost, o piesă în colaborare cu Ian Astbury (pe care-l ştim de la The Cult, nu-i aşa?), un fel de „bun-venit” în lumea eliberării lui Slash, o piesă care aduce aminte de good old times, pe ritmuri clasice de rock’n’roll, adică exact ce ne place nouă.
Pe urmă curg Crucify the Dead, cu Ozzy (mai încearcă cineva să-l comenteze pe Ozzy?) şi Beautiful Dangerous cu Fergie. Fergie, asta, cred că-şi roade unghiile de nervi că s-a lansat cu specimenele de la ...îmi scapă..trupa aia care prin 2000 ne cânta „Where is the love”, când vocea îi permitea să cânte ceva..decent. Fătuca face faţă destul de bine energiei chitaristului şi se adaptează cu brio personalităţii sale, deşi unii dintre noi remarcă scăpările de rapper-girl-wannabe-rockstar.
Back from Cali cu Myles Kennedy e una din preferatele mele. După piesa asta am înţeles motivele pentru care tipul cu pricina a fost remarcat şi de Page şi Plant. Piesa plesneşte de ritm şi voce, deşi eu aş fi schimbat un pic versurile – „Mama grab me by the feet/And just drag me home” – a-a, not for me!.
Promise, cu Chris Cornell, hipnotizează prin ritm, trezeşte prin cuvinte, te prinde fără să-ţi dai seama într-un fel de rollercoaster, din care ţi-ar părea rău să fii dat jos – „Promise me / You won't let them put out your fire”
By the Sword cu Andrew Stockdale şi Gotten (cu Adam Levine), integrate în vijelia colectivă, pot să pară un moment de linişte zgomotoasă, deşi Gotten mai poate dovedi şi un alt rol – să-i dovedească lui Levine că cel mai bine-i stă lângă ai lui colegi Maroonii.
Doctor Alibi, cu Lemmy Kilmeister (Motörhead) e exact ceea ce căutăm după piesa cu Levine. E uimitor să-ţi dai seama că Slash poate suna extraordinar lângă voci atât de diferite - răguşeala lui Lemmy se armonizează perfect cu strigătul corzilor sale şi ne pregăteşte pentru Watch this cu Dave Grohl (sincer, acuma, nu vă era dor de el?) şi Duff McKagan. A, reuniune de familie, isn’t that cute? Pariez că şi Axl gândeşte la fel.
Kid Rock intervine pe I Hold On - nu, nu o transformă într-o „Sweet home, Alabama”, iar pe Nothing to Say, avem parte de prima prezenţă exotica de pe album, M. Shadows – no offence, habar n-am cine-i tipul, dar se pricepe. Şi daca Slash l-a ales pentru piesa asta, înseamnă că ştie el ce ştie.
Starlight e botezată piesa la care ţin eu cel mai mult de pe albumul ăsta. E greu să diseci în cuvinte ceva ce-ţi place foarte tare, pentru că intervine viziunea subiectivă. Cert e că după piesa asta, nu pot să nu-i mulţumesc lui Slash că există şi că l-a ales pe Myles Kennedy să-i stea alături pe piesa asta – „Oh starlight/ don’t you cry we’re gonna find a place where we belong”. Versuri care te bagă în mormânt şi pe urmă te trezesc şi te trag de-acolo înapoi în lumină. Ce e asta dacă nu viaţa însăşi? Toate combinate cu un solo care emană „Slash” prin toţi porii, dacă pot spune aşa... Ar trebui să fie imnul meu.
Saint is a Sinner Too. Slash şi Rocco DeLuca (acuma vă dau voie să vă întrebaţi „cine-i ăla”). Piesa este genul de cântec din care n-ai vrea să te trezeşti. Calmă şi dură în acelaşi timp, e doar muzică, e Slash.
Albumul se termină optimist - We're All Gonna Die, da, e optimist, pentru că-i cu Iggy, bre...şi unde e Iggy e şi buna dispoziţie. Passenger-ul ne poatră prin piesă ca prin propriul teren, unde se simte el mai bine şi cum se simte el mai bine – „we’re all gonna die, so let’s get high”.
Totul se rezumă la o călătorie în care ţi se spun 14 poveşti aparent fără legătură între ele, 14 stări de spirit, 14 probe de preţuire a muzicii.
