Mă duc unde mă duc în fiecare an (parcă-s Harry Potter, ăla de trebuia el să se întoarcă acasă la unchi-su ca să-l protejeze vraja lu mă-sa moartă încă un an), într-un sat... într-un sat de munte, unde când mă trezesc dimineaţa văd în faţa ochilor zidurile cu tapet antic şi cu oribilităţile alea de tablouri cu păuni spânzuraţi de coadă ale căsoaiei pereţii şi aud râgâitul mârşavului pintenat simfonia cocoşului, mă delectez cu fugitul de tanti care nu suportă cafeaua, energizantele, chitara, rockul, părul meu portocaliu şi dezordonat, brăţările, machiajul, „lume, lume, soro, lume” poveştile bunicii, adică istoria doamnei Neaga care nu stiu ce-minune a făcut ea prin munţi cu noi istorioare din partea locului...
Mă duc dau 50 de mii pe o cafea de la automat pentru că n-am voie să cumpăr un pachet, sau să rod cutii de bomboane cu cafea (nu dau nume, că nu vreau să fac reclamă)...
Mă duc să mă întrebe babele de pe la porţi când mă mărit
Mă duc să mi se spună ce copil dulce eram eu când eram mică ( de maxim de 3 ani, că dupaia...)
Mă duc să mi se spună că nu e de-ajuns că i-a distrus bunicu-meu (săracu’) urechile cu mandolina, tresă mai vin şi eu „după douăzeci de ani” cu chitara şi să-i cânt acelaşi „el stă singur şi liniştit...”
Mă duc să-mi bată-n ochi „soarele meeeu!” din locul unde ar fi fost normal să se întindă crengile cireşului, dacă nu l-ar fi tăiat
Mă duc să stau mai bine de-o lună, să regret tot timpul c-am venit, şi la sfârşit, când să plec, să mă cuprindă părerile de rău şi sentimentul de „sunt o dementă! nu pot s-o las singură iar...”
Mă duc pentru că aşa trebuie, şi nu vreau nici să bănuiesc ce-ar fi în sufletul bunicii dacă nu m-aş duce
Mă duc pentru c-o înţeleg, în ciuda celor enumerate mai sus.
Mă duc pentru c-o iubesc , în felul meu
Mă duc.
..........................
Băi, acuma nu vă gândiţi că mă duc şi nu mai scriu o lună jumate! O să scriu, jur c-o să scriu! Ha-ha-ha-ha-ha...
Acuma mă duc, e sâmbătă...
