Apocalipsa. Pam-pam.

Cele mai reușite reclame sunt alea care îți împrimă pe creier textul lor. Din cauza lor ajungi s-o anunți pe bunica despre mirobolanta veste că „RedBull îți dă aaaripi”, chiar dacă nu-i pasă, sau să întrebi un prieten din generală „tu cu cine faci banking?”. Saaau, poți să le parafrazezi și să te întrebi „tu ce faci de Apocalipsă”?

Îmi sunt simpatici nenii ăștia de se ocupă cu toate ciudățeniile de culte religioase. Am stricat demult relațiile cu mătuși-mea, din varii motive, dar încă mai țin minte întrunirile cu diverși preoți respectabili la care participa, cu tot familionul, și pentru care gătea săraca bunică-mea cazane de sarmale, că tipii erau vegetarieni doar la slujbe, pandantivele colorate pe care și le punea unul peste altul la gât, spirulina pe care o mânca în loc de mic dejun, prânz sau seară, pentru că așa i se zicea că e bine (și mesele gătite de maică-mea pentru ea, pe care le dădea la câini), ciorile salvate de pe drum și crescute în casă, și viziunea despre viitorul imperiu colonial al grecilor (care evident, ne cuprindea și pe noi), din cauza căreia a trebuit vărul meu să învețe greaca.

Da, atunci am început să mă obișnuiesc cu nebunia.

Fiind deja călită din cauza unchilor mei, am găsit-o simpatică chiar și pe tipa care făcea reclamații la poliție pentru că nu era luată în serios atunci când vorbea despre invazia extratereștrilor. Tanti, o femeie bine ancorată în pământ (cel puțin, din punct de vedere fizic), dădea detalii dintre cele mai surprinzătoare despre armele de distrugere în masă pe care le foloseau omuleții ARGINTII ! care aveau, desigur, bază și la Galați. Estem sau nu estem tari?

Cică azi (sau mâine) o să vedem Apocalipsa. Uuu, ce palpitant! Partea nasoală este că niște nerecunoscători care au avut norocul să se nască mai aproape de New York or s-o vadă înaintea noastă. Al naibii glob pământesc cu ale lui diferențe de fus orar! Cică mai întâi o să ne zguduie un maaare și periculos cutremur, pe urmă or să mai aibă loc niște calamități, războaie, alea-alea, sos de tomate, maioneză, o cădere a valorilor morale, eventual un suc de coacăze negre, și la sfârșit vine Dumnezeu. Ei, asta e! Aici îmi sare țandăra! De ce să vină Dumnezeu, și să nu vină Bob, Mohamed, Allah, Buddha, Jah-Jah sau alții?

Aproape am emoții. Oare or să pice din cer și Kurt Cobain și Jim Morrison? Și pe urmă? O să ne ia colo „sus în deal (i-o casă)?”

Cică unii și-au dat demisia de pe la slujbe, și-au vândut toată agoniseala, casele, proprietățile, mașinile, s-au refugiat pe undeva, într-un loc sigur, și și-au făcut provizii de baterii pentru telecomandă, ca să vadă Apocalipsa live!

Eu... cred că o să continui portretul lui Ozzy. Pe urmă, poate ies la o cafea, dar înainte îmi încarc telefonul, nu de alta, dar dacă vor începe să cadă zeități din cer, vreau să-i trag în poze, să vadă și nepoții mei.

Tu ce faci de Apocalipsă?

Eurovision 2011

E deja tradiție să scriu eu despre concursul Eurovision. E deja tradiție să se conteste câștigătorii concursului și să se dea vina pe „geopolitică” pentru locurile fruntașe la care unii participanți n-au reușit să acceadă. E deja tradiție ca noi să blamăm postul public de televiziune pentru că se interesează prea puțin de imaginea României în afară, cel puțin din punct de vedere muzical. Lumea nu știe să vadă manifestarea ca pe un spectacol în care țara-gazdă arată tot ce are ea mai bun.

Din 2009 încoace, eu mă tot raportez la ediția de la Moscova. Spectacol mai grandios ca acolo nu cred c-am să mai văd vreodată în cadrul concursului ESC. Nemții, mi s-a părut mie, și-au organizat show-ul într-un... stadion metamorfozat în arenă acoperită (care semăna mai degrabă cu o debara). Mi s-a părut mic, foarte mic, dar foarte bine filmat și pus în valoare de decoruri. Merkel a arătat că ai ei „supuși” nu se lasă până nu șelefuiesc bine de tot (chiar până la saturație, aș zice), astfel încât să vadă vecinul că-s mai tari decât el, muncesc mai mult și mai bine, au un simț estetic excepțional și, mai presus de toate, la ei lipsește pagina cu termenul „criză” din dicționare. Era și normal. Altfel, am fi asistat la o vizită de-a lu` nea Hitler din mormânt, nu tocmai plăcută.

Piese – ok.

Interpreți – ok.

Reveniri – da:

-   Ungaria, țară a cărei reprezentantă a fost supranumită „următoarea Celine Dion”, dar care mie mi s-a părut un mare „fâs”, cu o voce comună, îmbrăcat într-un cearșaf albastru intrat la apă (zău așa, maică, ungurii n-au stiliști?!)

-   Italia, care-a terminat pe locul 2, pe care am văzut-o doar în seara finalei, ca urmare, dacă mă întrebi acum ce-a cântat așa de fain de-a terminat așa sus, sunt în plop cu totul

-   Austria – nu știu ce-a cântat, dar mi-a plăcut tunsoarea tipei

-   San Marino, care-a venit cu o piesă superbă cap-coadă, cântată de o tipă cam mulatră, dar care n-a trecut de semifinale. Nasol.

Românica i-a trimis pe Hotel FM și zău că n-are nimeni dreptul să conteste rezultatul, în condițiile în care atât piesa, cât și interpreții, sunt un fel de... roșie din aia ornamentală de se așează pe marginea platorurilor cu aperitive, la mesele cu ștaif. Adică a fost bine c-a fost, dar nici dacă n-ar fi fost, n-ar fi fost rău. Un degeaba care zâmbea frumos în pantaloni dungați. Drăguțel. Locul 17. Drăguțel.

Eu am susținut Bosnia. Se pare că de ceva timp încoace, Bosnia are cele mai faine melodii din concurs. Toată lumea știe crush-ul meu pe trupa Regina, pe care am descoperit-o prin intermediul ESC 2008 și de a cărei discografie n-am putut să mă despart o săptămână după prestația de-atunci. Anul ăsta, bosniacii l-au trimis pe nenea Dino Merlin, tipul care le-a scris și imnul național. A fost „melodia de suflet” a concursului, chiar dacă interpretarea putea să fie mai reușită.

Mi-a plăcut și tipul din Suedia, s-ar fi inegrat de minune în gașca adolescenților-minune, alături de Lena și Ryback, dacă ar fi câștigat, Cipru și San Marino (care bineînțeles că n-au intrat în finală), Slovenia și Georgia.

Nemții se pricep cu adevărat să scoată ce-i mai bun din orice le cade în mână. Spectacolul, luat ca un întreg, a fost artă cinematografică. Cel puțin, momentul Lenei Meyer-Landrut, câștigătoarea de anul trecut pe care Merkel (cine alta?!) a mai trimis-o la o ediție, așa, de amorul artei, putea foarte bine să concureze la Oscaruri și să câștige – măcar la scurt-metraje. Pe Lena au șlefuit-o nemții din cap până-n toenails . Au îmbrăcat-o într-un aer de femme fatale, dar i-au păstrat și imaginea de puștoaică aeriană, au pus-o să învețe muzică într-un singur an (tipa n-avea nicio treabă cu muzica, până anul trecut), i-au dat o piesă la care e imposibil să nu ciulești urechile, i-au dictat fiecare mișcare, dar i-au păstrat naturalețea specifică vârstei, melanj demențial filmat și vândut. A terminat pe 10. De fapt, nu prea contează, e vorba de matematică și de finanțe, nu de hazard.

Marele câștigător – Azerbaidjanul, frumos anunțat pe scenă de steagul Turciei! (ai naibii, n-au putut să se abțină). Nu mă întrebați ce-a/au cântat, nu le-am reținut nici melodia, nici mutrele.

Și finally, rămân la părerea mea, cum că ESC e doar un spectacol, și trebuie tratat ca atare.

Război.

Aș fi vrut să scriu ceva. Au ațipit și nopțile. Sunt pe cale să ațipesc și eu. Aș vrea să dorm măcar o dată, să văd cum e. Mi-am pictat unghiile în culori de armată. Stilul ăla, camuflaj, de zice lumea c-am aterizat din Afganistan. Asta probabil înseamnă că mă pregătesc de război. Cică... da.

Tot încerc să leg o propoziție cap-coadă, dar am atât de multe de spus, atâtea de reproșat și atâtea de confesat, încât nu încap în lume. Dacă le-aș da drumul din mine, ar ocupa tot spațiul pe care-l vedem cu ochii. Carcasa de la ceas, debaraua, telefonul, adidașii, mallul, Dunărea mea, imprimanta, chiar și bateriile de la lanternă. Tare dor mi-a fost de Dunărea mea, deși n-am fost așa prietenă cu ea mereu. Știi, când dai de alții, te gândești cu drag chiar și la cei care ți-au fost indiferenți, dar pe care i-ai cunoscut din vedere. Faci asocieri – „a, da` aia de vindea ea castraveți ce-o mai fi făcând? Da` cum o fi chemând-o?!”  Mi-e că dacă aș începe să vorbesc, m-ar da Bob în judecată, pentru că i-am invadat locul de joacă.

Mai simplu ar fi să construiesc un baraj. Știți, cu tobogan din ăla pe unde se dă drumul la apă din când în când, ca să nu se adune prea multă în spatele lui și să se crape. Da. Sau mai bine, mi-aș închiria un tobogan. Aș lăsa și eu să iasă câte-o idee, câte-un gând. Tupeistele, ideile, gândurile, ideurile, gândele, gândurile, gândurile...

Mă las pe-o coardă, pe-un acord. Am șters de praf chitara. Cine-i motociclistul care-a scris o carte despre cele 7 mări? Spune-mi, cine-i el? John the revelator... Spune-mi, cine-i el? În fața unei ecuații cu o necunoscută, când te pierzi, de multe ori o iei prin excludere. Tot excluzând, poate te prinzi că de fapt nu necunoscuta e a naibii, ci tu cauți două răspunsuri în loc de unul. Pe unul îl aplici, pe celălalt îl ții de.. „în caz că nu merge celălalt”.

Dar dacă în loc de răspunsuri ar fi iepuri? Dar dacă în loc de răspunsuri ar fi palme? Dar dacă în loc de iepuri ar fi aeroplane și în loc de palme aș fi eu? M-am pregătit de război...

Mândrie

Motivul de mândrie dezvoltat asiduu şi declarat de orice om pe care-l prinzi pe stradă disponibil să vorbească este faptul că nu mă uit la televizor! – cu un zâmbet superior pe bot, eventual mişcând capul în stânga şi-n dreapta pe ritmul negaţiei, şi simţindu-se, mai mult ca sigur, parte a unui cerc restrâns de iniţiaţi, care deja dau dovadă de prea multă bunăvoinţă răspunzându-ţi.

La îndepărtarea generală de mijloacele de informare, am contribuit cu toţii - noi ne-am bucurat la început, când au început să se difuzeze Ştirile de la ora 5, pentru că deveniseră un adevărat spectacol. Pe urmă, le-am abandonat, dar ideea era deja desprinsă – TV-ul dăunează grav sănătăţii.

Ziare nu mai cumpără nimeni, că e greu să nimereşti coşul de gunoi pe care scrie hârtie după ce-l citeşti (asta ca să găsesc un motiv decent…), dar mai ales pentru că, aşa cum ne-am format o concepţie despre Ştirile de la 5, am dedus noi câte ceva şi despre ziare – pe toate le-am trecut în categoria ziarelor de scandal, care nu prezintă decât ştiri cu şi despre Bahmuţeanca sau Bote. Că mai există şi-o Dilema Veche pe lângă ele (biata de ea), nu vrea nimeni să ştie.

Presa pe Internet e aproape imposibil de citit, pentru că mereu apare tendinţa de a abandona pagina cu pricina şi de-a deschide site-uri infinit mai interesante – cum ar fi cele de socializare on-line, pe care puştanii să-şi exerseze abilităţile de pregătire a ritualului de împerechere (nu toţi, şi nu toate reţelele de socializare - mai sunt unele care trimit ştiri despre anumite evenimente, alea sunt scuzabile). Cade, aşadar, şi varianta asta.

Ce e mai rău e că mulţi dintre noi îmbrăţişează concluziile astea fără să fi cunoscut vreodată formatul unei emisiuni de ştiri, şi fără să fi simţit vreodată mirosul de plumb al unui ziar proaspăt tipărit. Aşa-i învaţă părinţii, aşa aud la noi, aşa zic şi ei mai departe. E cam aceeaşi chestie pe care am făcut-o eu acum vreo 15 ani, când m-a tras mătuşi-mea de-o aripă la un fel de ceai organizat de-o rubedenie mai îndepărtată – am bătut din picioare ca nebuna şi-am început să urlu că eu nu vreau să mănânc baclava, din simplul motiv că auzisem de la maică-mea că are nuci – în mintea mea de copil, vedeam nucile vârâte-n prăjitură cu tot cu coajă şi nicidecum curăţate şi micăţite. S-au luptat un pic cu mine până să mă facă să gust..

Snobismul e-n floare, aşa că după ce-ţi este trântită în faţă o afirmaţie ca Nu mă interesează ştirile! , s-ar putea să te trezeşti şi cu continuarea – Mai bine iau o carte. Zău? Levantul? Au mai luat-o şi alţii…şi tot o iau, de vreo 10 ani (poate n-au nevoie de 15 ca s-o termine!). Nu-i aşa, tu eşti incultul care se uită la ştiri, ca ştie cât să se împrumute pe la rude dacă mai are chef să mănânce un colţ de pâine după ce i s-au prezentat tăierile salariale, iar el e Emirul (şi toate le are), al cărui unic scop în viaţă e să se cultive prin mijloace inaccesibile publicului larg, dar perfect compatibile cu intelectul său super-mega-extra-hiper-dezvoltat.

Ce dacă habar n-are că lumea e din nou în război sau că Japonia a fost aproape ştearsă de pe hartă de-un cutremur scos parcă din filmele SF?

Tocmai acum, când putem informaţia circulă mai repede ca oricând, noi ne trezim să-i dăm cu piciorul! Un film genial de prin 2003 spunea povestea (fictivă, cred) unei femei, activistă de partid din RDG, care intră în comă chiar înainte de căderea Zidului Berlinului. Îşi revine câteva luni mai încolo, dar doctorul recomandă familiei să nu o supună unor şocuri puternice, aşa că nu i se spune despre transformările prin care tocmai trecuse naţiunea germană. Ba mai mult, familia încearcă să-i inducă ideea potrivit căreia zidul n-ar fi căzut niciodată, statuile lui Lenin n-ar fi fost niciodată dărâmate, la aprozar s-ar găsi în continuare murături comuniste – fi-su` chiar înregistrează, cu ajutorul unor prieteni, emisiuni de ştiri despre cât de bine o duce comunismul în Europa, ca să nu-i zdruncine din nou sănătatea.

Noi – cei mai mulţi – nu suntem nici recent întorşi din comă, nici genii cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, nici surzi şi muţi şi n-avem nici vreo carapace anti-radiaţii ca să ne ferească de Fukushima reloaded (cel puţin, eu nu dispun de aşa ceva) aşa că ruptura de tot ce se petrece în lume nu ne este tocmai indicată.

Eu zic aşa – bre, lăsaţi naibii snobismul la o parte, sau o să vi-l las eu când n-o să mai suport să vă văd în halul ăsta… (să nu ziceţi că nu v-am spus!) Nu de alta, dar începe mie să-mi fie ruşine de ruşinea unora care declară mândrii că habar n-au pe ce lume se află..

Eco-snobism

Am să mă înec în verde. Nu de bună voie, nu sunt sinucigaşă! Dar pe toate străzile trebuie să dau, măcar odată la un drum, de afişe cu şi despre ecologizare, cluburi eco, proteste eco, marşuri eco, reviste eco. 

Acum ceva timp, venise în oraş un târg de produse – cică - comestibile, eco (sau bio, sunt total pe lângă atunci când vine vorba de termenii specifici). Fără chimicale, direct de la producător..suna bine. Dar stai un pic. Târgul acela avea loc într-un week-end. Adică (pentru cei ca mine, care au nevoie de calendar ca să se convingă că e week-end), sâmbătă şi duminică. Dacă suntem, numai dacă suntem norocoşi –şi vrem să nu ne vină deja rău- nu punem la socoteală şi vinerea. Concluzia? Brânzeturile alea, ouăle alea de prepeliţă, găinuşă de munte sau oricare zburătoare/reptilă, că merge şi-asa, caşcavalul ăla afumat – şi mai rău, produsele din carne (afumate sau nu), atârnau pe nişte sfori de dimineaţă până seara, timp de două zile, în bătaia aripilor..de muşte. Oh, well, cred că-i tare bine să mănânci de la târguri eco/bio! Nu neg, c-ar fi o idee extraordinară, dacă cineva cu mintea clară s-ar îngriji să organizeze târgurile de gen în condiţii cel puţin decente, dacă nu excelente. Că doar vrem să mâncăm sănătos, nu ne trebuie bilete numai "dus" la urgenţe.

E o modă nouă, probabil. Toată lumea se înscrie în partide verzi. Unfortunately, lumea se laudă pe urmă, arătând carnetul de partid, în loc să pună mâna pe mătură şi făraş şi să-şi facă un petic de asfalt curat în faţa blocului. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar am impresia că titlul filmului era „Eu când vreau să fluier, fluier”, nu „Eu când vreau să fluier, dorm”. Cinste cui pune umărul la treabă serioasă!

Eco-mania are un efect similar cu ascultarea unei melodii pe repeat. Şi iar vorbeşte melomanul din mine. Treaba stă cam aşa: îţi place un cântec. E bine. Îţi place mult – e şi mai bine. Îţi place atât de tare încât l-ai fredonat toată ziua la serviciu, pe drumul spre casă, în scara blocului, şi la bucătărie, cât înghiţeai chiftele – extraordinar. Înainte de culcare, ţi-l pui pe repeat şi-ţi îndeşi căştile în urechi, ca să adormi tot pe acordurile lui. Spune-mi mie că după 12 ore de ascultare continuă, nu ţi se face greaţă de el!

Tocăniţa eco are acelaşi mod de preparare, numai că alte ingrediente. A pornit ca un curent benefic, la alţii, prin anii 60, la noi, prin 2000, dar nu-i mare întârzierea, nu? Hippioţii au militat pe atunci (pe lângă protestele împotriva războiului din Vietnam), pentru întoarcerea la natură, pentru diferenţele culturale, pentru alte şi alte minuni naturale. Ei n-aveau nicio vină, săracii, pentru ce aveau să ajungă eco-partidiştii. E drept, militanţii 2.0 au destule modele. Vedete care-şi cumpără maşini eco, pentru că emisia de gaze omoară garoafa din glastra bunicii. How sweet. Bine că le stă în gât ţeava de eşapament, şi trec cu zâmbetul pe buze pe lângă coloşii japonezi, chinezi sau americani. Bine că împart pliante verzi, dar niciunul din ei nu se apleacă să le adune după ce sunt mototolite de cocalarii care le primesc şi care nu reuşesc să deosebească asfaltul de coşul de gunoi.

Aşa, ne integrăm, sau încercăm pentru a mia oară să ne integrăm într-o comunitate de oameni care nu numai că nu ne vrea, dar face tot ce-i stă în putinţă să ne facă de ruşine cu orice ocazie – vezi „salutul românesc” pe care-l prezentau franţuzii într-o emisiune de..probabil divertisment. Ne îmbătăm cu gândul că dacă scriem la o revistă vreun articolaş drăguţ despre cât de binevoitoare e mama UE şi cât de eco e ea, o s-avem ceva de câştigat – nu contează ce, românul se mulţumeşte şi cu o pungă de plastic dacă e gratis. Eu a trebuit să-mi ţin intestinele la loc un an de zile, cât învăţam la istorie despre beneficiile integrării în UE, căci ameninţau să dea pe-afară. Pe urmă, m-au invitat frumos să scriu despre aşa ceva! Şi-am zis pas! Îmi ajunsese. – cu vârf şi-ndesat, chiar.

 Ia ghiciţi – nu-mi pasă cât de eco şi friendly (să le vezi pe-asta două scrise cu cratimă e ca şi cum ai mânca dulceaţă şi pe urmă miere) e mama UE. Nu vreau la ea. Nu-mi pasă câte carnete de partid verde au cei din jur, nu vreau nici măcar un colţ din el, pentru că sunt în stare să dau cu o mătură şi să ridic un ambalaj de îngheţată de jos şi fără să posed o bucată de carton! Nu-mi pasă nici cât de bio e caşcavalul cu aromă de muşte, tot brânză sărată luată de unde ştiu eu că e (aproximativ) nealterată, voi mânca. 

Sfârşit. Oh, zâmbeşte, eu m-am calmat!