Ancora

Se întâmplă de toate. Se întâmplă lucruri care n-ar trebui să se întâmple, lucruri despre care ştiam acum ceva vreme, lucruri al căror curs îl prevesteam cu reţinere. Cursul lor, eu spuneam despre el, dar tu nu mă ascultai, pentru că ţi se părea prea frumos să te plafonezi în situaţia ta, să-i faci pe alţii să-ţi plângă de milă. Îmi merg mâinile repede pe tastatură, şi scriu rând după rând, cuvinte în care nu trebuie uneori să cauţi un înţeles, pentru că nu ştii când mă adresez ţie, celui de lângă tine, sau unui om pe care nu-l cunoşti. Pe care nu te las eu să-l cunoşti, pentru că deocamdată, vreau să rămână doar al meu. M-ai întrebat de multe ori ce fac, şi ţi-am zis lucruri generale. Ţi le-am spus cu un scop. Ele erau menite să-ţi arate punctul cardinal spre care vreau să mergi. Nu pot să-ţi ordon, asta e clar. Nici nu încerc. Dar direcţia pe care ţi-o arăt e cea mai bună pentru tine acum. M-am lovit de nesimţiţi, nu vreau să mă transform şi eu într-unul.

Se zice că asta e menirea fetei cu păr roşu. Roşul din părul ei se trage dintr-o rană şi nu poate decât să deschidă o alta, prin intrigi şi urzeli, prin farmece şi descântece. Lumea întreagă s-a ferit de ea în istorie. Imaginea ei e la fel ca cea a unui lup. Îi simţi pericolul, mintea ta urlă picioarelor să se întoarcă şi să o ia la goană, dar trupul n-o ascultă. Încremeneşte-n loc şi continuă să-l fixeze cu privirea, să-i dezmierde cu irisul blana deasă şi caldă, colţii netezi, răsuflarea rece şi zgomotoasă de fumător declarat. Lupii nu fumează. Dar cum ar fi dacă ar face-o? Poate... ne-am strica imaginea despre ei. Mereu i-am privit ca pe nişte cavaleri ai munţilor. Un lup cu o ţigară în colţul gurii.. hmm... un fel de Don Vito Corleone printre stânci. Hilar.

M-aş ruga la zei. Nu ştiu la care. Bob face duş, nu mă aude. În ultima vreme, găseşte tot felul de motive, numai să nu stea lângă mine şi să-mi asculte poveştile. Mă părăseşte pentru că l-am plictisit. Îmi era un sprijin, o idee. Mă ancoram de el.

M-aş ancora de maşina de cusut a bunicului dacă aş putea. E mare şi neagră, veche, cu pedală şi masă de lemn. Se zvoneau o mulţime de chestii pe seama ei. Vorbeau babele prin sat de o anumită plăcuţă de platină care-ar fi ascunsă în ea. Nu vreau s-o caut. Maşina asta valorează enorm pentru mine prin simplul fapt că a fost a bunicului. M-aş ruga la el. Pe undeva, pe acolo, mă aude. A fost fumător înrăit, a înjurat, a bătut, a vânat. I-a plăcut vânătoarea şi muzica. I-a plăcut chitara, mandolina. Datorită lui, instrumentele mai zac încă pe şifonierul meu. Bunica le-a urât. Spunea că ele dezbină familia. Eu cred c-a unit-o. Nu l-am cunoscut, deşi asta e una din cele mai mari dorinţe ale mele. Vreau să mă întâlnesc cu el dincolo, oriunde ar fi acest „dincolo”. Vreau să-i spun cum am fost eu. Cum a fost lumea după ce-a plecat.

Aici mă simt în regatul lui. Tabloul cu iele e încă agăţat de perete, soba de teracotă verde e încă acolo unde a lăsat-o. Bunica a schimbat mobila, oamenii au venit şi au plecat, casa a rămas şi odată cu ea, şi spiritul lui. N-am nici o poză cu el. Mama mi-a arătat una când eram foarte mică. Avea figura unui om chinuit, dar a unui luptător.

Mi-am legat de încheietura mâinii o eşarfă cu motive tribale. Îmi lipsesc brăţările mele, dar să le caut, nu pot. Aş vrea să sar peste lunile astea şi să mă trezesc în iarnă, ancorată de zeul Bob, apărată de bunicul meu.

Daune

E curioasă natura umană. Cât de multe poți strica într-o fracțiune de secundă când nu gândești limpede. Poate e scuză. 

Vine miros de pâine caldă de-afară. Terapie. Acum vreo... zece ani, când veneam acasă de la școală treceam pe lângă un chioșc de ziare, unde se vindeau un fel de cartonașe cu Sailor Moon.

Îmi plăceau revistele de benzi desenate. Cum casa bunicii devenise „loc de depozitare” pentru toate tâmpeniile care nu mai încăpeau la mătuși-mea, tanti începuse să ducă cutii de reviste vechi, pe care nu se îndurase să le arunce. Bunică-mea le arunca fără să se uite, are un spirit practic de pici. 

De-aia umblam eu prin ele mai întâi. Aducea benzi desenate cu X-Men. Eh, asta era o raritate pe-atunci. Nu știu de unde făcea rost. Le lua pentru văru-meu, și cum el nu le răsfoia, le punea ”la dus”. Așa ajungeau la mine. Desigur, cu tot statutul meu de „proscrisă” (îi speriasem pisica și mă bătuse crunt pentru asta), n-aveam nicio șansă să pun mâna pe ele cerându-le, așa că mă mulțumeam să le găsesc în cutiile, cu câteva luni întârziere.

Mă uitam la poze cu gașca. Mai târziu, m-au poreclit Rogue. Crescusem.

Zoya are colecție nouă, de vară, foarte delicată. O cheamă Touch. Mie tot Gemma și Dove, din colecția Intimate, și Shawn îmi plac. Bine, din ele nu am decât Dove. E greu să le găsești în România, dar eu când am o obsesie... păi, am o obsesie!

Ieri și azi sunt două zile pe care vreau să le uit, să mă trezesc din ele. Am aruncat o sticluță de ojă, cea cu care am fost dată, pentru că-mi amintea de zilele astea două, deși îmi plăcea enorm culoarea.

Îmi face bine să vorbesc, dar despre cu totul altceva. Să aberez pe alte teme, să mă las dusă de val ore-n șir. Măcar uit pentru câteva momente. Amân cu câteva ore trezirea.

Circ

Circ - un loc în care caii, poneii şi elefanţii pot vedea bărbaţi, femei şi copii care se comportă prosteşte. (Bierce Ambrose, Dicționarul Diavolului) 

Cati se plângea deseori pe la mesele festive că nicio pereche de pantofi nu-i vine bine. Începea să se smiorcăie mai ales când vedea că servitoarea se ridică să aducă porumbul. Atunci, știa sigur că pericolul ieșea din cameră, și că la masă rămânea doar ea, cu stră-stră-bunica ei și cu soțul acesteia, care stătea liniștit cu capul rezemat de spătarul scaunului, aplecat într-o parte, gânditor și slab, dar cam vânăt la față probabil din cauza încăperii neaerisite. De fiecare dată când servitoarea se întorcea, lua cel mai bun porumb de pe tavă, îl curăța de boabe, și toca în felii știuletele, băgând câte o feliuță între maxilarele stră-stră-bunicului, deși știa bine că omul nu era înnebunit după mâncare, pentru că renunțase să mai mestece de aproximativ 20 de ani. Așa că fata, tânără și răbdătoare, aștepta câteva minute ca să-i dea timp bătrânului să simtă gustul bucatelor, după care i le scotea dintre dinți și le arunca la gunoi. Câteodată mai rămâneau firimituri, care cădeau printre oasele lui, pe scaun, și atunci începea un complicat proces de mutare a stră-stră-bunicului de pe scaun, măturare a firimiturilor, și asamblare a bătrânului în poziția inițială.

Moșul o iubea pe Cati. Nu mișca un deget când vorbea ea. În urmă cu vreo 50 de ani, când el era bătrân-bătrân și cărunt, o mătușă îndepărtată le spusese la o masă că nu e politicos să stai nemișcat când cineva îți vobește, de parcă nu te-ar interesa. Moșul a uitat repede, dar stră-stră-bunica avea grijă de fiecare dată să deschidă toate geamurile și toate ușile, ca să se facă curent, iar degetele moșului să se miște cumva. Ba, când era ger afară, sau dimpotrivă, o toropeală cumplită, baba chema un băiețaș de prin vecin ca să-i miște moșului oasele. Numai Cati făcea excepție. Ea știa că stră-stră-bunicul o iubește, așa că nu era nevoie să se mai miște ca să-i dovedească asta.

Cati vobea repede și tare, și întotdeauna despre pantofi. Purta 75 la dreptul și 57 la stângul, și avusese odată o tentativă de a depune plângere la poliție, pentru că singura fabrică de pantofi din oraș nu scotea decât perechi de 57 la dreptul și 75 la stângul, dar s-a întors din drum pentru că era o zi de Joi și își uitase cheia pe dinăuntru.

Desigur, magazinul din colțul de vest vinea o marcă de pantofi produsă în statul vecin, care beneficia de măsurile 75 la dreptul și 57 la stângul, dar Cati nu mergea niciodată spre vest, pentru că îi purta ghinion.

Stră-stră-bunica i-a promis la masă că va da comandă de o pereche de pantofi pe măsura ei, iar Cati a început să plângă de fericire. Baba a izbucnit și ea în lacrimi. Și-a adus aminte că ultima oară când a plâns atât de tare, a fost acum 50 de ani, când după ce au terminat de mâncat porumb, s-au urcat în mașină să se ducă la magazinul de pantofi. Din nefericire, le-a ieșit în față un drum, iar mașina a făcut accident. Stră-stră-bunicul a murit pe loc, iar Cati a rămas fără picioare.

Și-a șters lacrimile și a chemat servitoarea:

Liliano, cheamă-l pe Cățel să-l mai miște puțin! Cred c-a înțepenit săracul de când stă.

Oboseala

M-am gândit de multe ori. Ştii ce cred eu? Cred că nu devii neapărat mai înţelept odată cu vârsta, ci pur şi simplu, oboseşti. Îmi dau seama de asta doar dacă mă uit în jur şi ascult ce spun bătrânii. Sau şi mai bine, dacă stau şi îmi aduc aminte cum erau ei altădată şi cum au ajuns. E drept, înţelepciunea vine direct proporţional cu inteligenţa şi cu deschiderea la nou și la altceva. Dar pe lângă asa, e imposibil să nu vezi oboseala.

Pe brațele unora se văd tatuajele din tinerețe. Pe alții încă îi mai doare spatel de când au căzut de pe motocicletă, dar s-ar aventura din nou „călare pe motoare” ori de câte ori ar avea ocazia, dacă n-ar fi prea obosiți. Unele încă mai au reflexul de a da din cap pe muzică, deși nu atât de zbuciumat ca la șaișpe ani. Alții jelesc orele de tenis de câmp cu prietenii, drumurile lungi cu mașina pe care le făceau fără să adoarmă, zilele de vară când își cărau cortul în spate pe munte și cu chiu cu vai se înduplecau să-l instaleze când se însera, și nopțile când strângeau mâna celui drag și rămâneau cu ochii deschiși spre cer. Ar mai face-o de o mie de ori. Chestia e că.. au obosit.

Nu vreau să obosesc. Mi s-a zis Red Bull într-un timp. Nu vreau să rămân doar cu dorul, cu vorbele și cu reflexele. E absurd, știi. Niciun Gerovital din lume, oricât de puricat ar fi el de Ana Aslan nu te poate face să scapi de oboseală.

Era un timp când îmi doream să mor tânără, ca să nu ajung bătrână și ramolită, cum ziceam eu pe atunci. Acum nu mai vreau. Heh, se pare că totuși a venit și un pic de înțelepciune cu vârsta. Mă încălzesc cu gândul că există oameni care fentează oboseala aia – cei care-și lasă oasele să se odihnească, și sufletul să umble în continuare pe munte. Și se întâmplă chiar ca și oasele lor să o ia din loc și să urmeze sufletul pe coclauri. Nu-i exclus deloc... chiar deloc... Acum nu mai vreau să mor tânără.

E mai. Dimineață a fost frumos. Cică dacă port o șosetă pe dos, se întoarce vremea. De ce-aș face asta? N-am eu destulă putere să înving niște nori?! Am..

E plăcut să adormi fără gânduri. Gândurile continuă uneori în vis. Când îți golești mintea înainte să adormi, cred că Bob dă cu banul – Frate, ce dracu s-o pun pe-asta să viseze? Dacă aș fi normală, aș răspunde nimic. Măcar o dată. E curios. Ceașca se uită la mine. Eu mă uit la ea și mă gândesc. Odată, mă uitam la telefon. Apăsam tasta roșie când intra screensaver-ul, ca să văd ceasul. Așteptam. M-am obișnuit atunci să aștept. Poate încă mai am reflexe. Da, de fapt, încă mai am reflexe – am să-i consum bateria degeaba, așa...

Câmpiile Elizee.

Ei, acum… ce-ți rămâne de făcut? Am un Ford din `52, moștenire de familie, cu pielea de pe banchete roasă de timp și de cerberi. Bunică-meu avea vreo trei din ăștia în curtea din spatele casei. Erau folositori. Nu lătrau la noi, se dădeau numai la cei pe care nu-i cunoșteau. Într-o vară, bunicii mei au plecat în voiaj. Au lăsat cerberii liberi, să păzească împrejurimile, și casa. În noaptea aia, un copil din sat a încercat să intre pe fereastra sufrageriei. Auzise el că bunicii sunt plecați – veștile circulă repede în satele de munte – și a zis că asta-i șansa lui. Și-a adus scara și a proptit-o de perete. Atunci, unul dintre cerberi s-a aruncat în carnea lui și l-a sfâșiat în miliarde de bucăți fine de om. După asta, însă, s-a dat înapoi, și-a șters botul umed și s-a trântit la pământ. A rămas așa până a venit bunica, extenuat, fără vlagă, nemișcat, fixând luna care se rotea și se rotea ca o muscă beată prin fața ochilor lui. Bunica s-a dus în supermarket și i-a cumpărat o lămâie. Un cerber n-are voie să facă decât o victimă pe viață. Pe urmă, a împachetat câteva cămăși de-ale bunicului, o pereche de pantofi, vreo două de blugi, brățara lui, o cordeluță de păr și mandolina. Le-a așezat pe toate lângă cerber. A împletit din rafie un șnur pe care a atârnat o monedă de aur, și i-a pus-o la gât. I-a zis:

…

Eu iau Fordul. Tu, fă-ți o plută. O să mergem într-un loc, unde curge un șnur de apă pe lângă stânci. Acolo, sus, oamenii au săpat o bucată de șosea. Eu pe-acolo merg. În mijlocul drumului, așez un casetofon și dau drumul la muzică. Opresc mașina în drum și mă aplec peste balustradă, ca să te văd.

Tu te chinui cu pluta. Așa-ți trebuie, dacă nu ești în stare să legi două lemne. Ești singur acolo, jos, și nici măcar nu ești în stare să-ți ții echilibrul – și când te gândești că voiai să mai iei pe cineva! Poate-ar fi fost mai bine. Poate aș fi avut ocazia să-i așez și eu acelui cuiva o monedă de aur la gât, pentru vameș.

Plesnesc de răutate și sunt conștientă de asta, dar nu pot să nu mă bucur văzând că până și valurile se trag repede de sub picioarele tale.

Cred c-am să mă întorc la mașină și-am să închid portiera tare, să auzi. Am să pun cheile în contact și-am să-mi iau repede hasta la vista, baby de la stânci. Casetofonul, ți-l las, ca să-ți aduci aminte de mine, iar ăsta să fie ultimul tău gând. Nu te teme, n-ai nimic de aur, n-o să intri. Acolo, o să fiu doar eu, el, bunicul și cerberul. Fordul, o să-l parchez pe undeva, la soare.

(melodia începe pe undeva pe la 0:30)

Cobain. Despre un magnetofon

Unul din păcatele mele de care n-am cum să scap e acela de a mă fi născut în anii imediat următori revoluţiei. În `89, tata a urcat într-un autobuz cu destinaţia Otopeni. Era la Şcoala Militară. Mai are momente când povesteşte evenimentele astea, şi de fiecare dată, o face zâmbind, deşi atunci doar câteva cuvinte l-au scăpat de la execuţie. Au primit subit un ordin şi s-au întors din drum. În locul lor, au fost expediaţi alţi nefericiţi. A aflat mai târziu că cei din autobuz nu s-au mai întors niciodată.

Pe-atunci, mama era singură acasă. Abia se mutaseră, apartamentul încă era vopsit în galben, de la cei dinaintea noastră, n-aveau decât un pat, o masă pliantă şi câteva perdele. Bunicul murise de cancer la plămâni, bunica se balansa într-un scaun în căsoaia de la munte, iar cu mătuşi-mea nu mai vorba de ani buni. Plecase din casă doar cu mandolina pe care-a adus-o bunicul din război şi cu câteva fotografii. Sunt toate alb-negru. Nu ştiu cum, s-au întors din nou în casa bunicii. Ea le-a înrămat. În ele, mama are păr lung şi deschis la culoare, ondulat la vârfuri. Mătuşi-mea e tunsă bob, iar în spatele lor stă bunicul pe trepte, mândru de fetele lui, cu o ţigară în mână.

Revoluţia a trecut, tata şi-a împlinit visul – în sfârşit purta cămaşă albastră şi epoleţi, banii strânşi de ai mei pentru Dacie n-au ajuns decât pentru un televizor şi o altă minune, mai tare decât cutia cu imagini. Era o cutie cu muzică. Mare, neagră, mergea cu bandă, şi la ea, mama agăţa două boxe mai mari decât mine. O chema magnetofon. Când îmi cânta ea, eu ţopăiam în pat pe Beatles, pe Stones, pe Zeppelin. Mama mai avea şi câteva viniluri pe care n-aveam unde să le ascultăm. Ne-ar fi trebuit un pick-up.

În `94 eram încă foarte mică. Mă trimitea mama la munte pe durata verii. Plângeam după ai mei vreo două-trei zile, până se sătura bunica şi-mi trăgea câteva scatoalce. În `94, s-a întâmplat o chestie pe care atunci n-am înţeles-o. Nici ai mei nu s-au chinuit să mi-o explice. Magnetofonul începuse să scoată zgomote din ce în ce mai puternice. Ritmul devenise mai alert, vocea mai răguşită. Nimeni din casă nu vorbea engleză, dar undeva în strigăturile de pe benzi, puteam simţi revolta. Numai eu mă bucuram de agitaţie şi săream prin casă de nebună. Murise Cobain. Ai mei făcuseră rost de nişte benzi cu Nirvana, nici acum nu ştiu de unde. Deşi trecuseră câţiva ani de la revoluţie, veştile nu circulat atât de repede pe cât ar fi trebuit, iar de ştirile din muzică, nu-i păsa nimănui. Înainte de vacanţa aia, tata plecase de-acasă în misiune, iar mama rămăsese cu mine şi cu magnetofonul. În fiecare zi îl punea să cânte. Nu ştiu ce simţea ea, dar eu nu prindeam decât ritmul – nici c-aş fi putut să cer mai mult la vârsta aia. Nebunia a durat până când vecinul de jos ne-a făcut reclamaţie (mama s-a făcut că n-aude bătăile în ţevile de la calorifer care au precedat evenimentul). Tipul începuse să urle pe scara blocului că suntem nişte sălbatici, că la noi în casă e o junglă şi că ai mei n-ar fi trebuit niciodată să plece din mocirlă, la oraş.

Mama a lăsat volumul în pace de-atunci. Dădea mai tare numai la zile de naştere sau la evenimente speciale. Şi-a luat casetofon, mai mic, de-i drept, dar casetele se găseau mai uşor. Cobain m-a marcat fără să-mi dau seama. Am înţeles mult prea târziu cine era şi ce construise prin Nirvana – dăduse tonul unei lumi în care aveam cu toţii dreptul de a ne striga sentimentele fără să ne pese de ordinea publică. Era o lume sinceră, neprefăcută, neascunsă, o lume cu volumul la maxim, cu boxele conectate. Abia târziu mi-am dat seama. Magnetofonul tăcuse şi asta era exact ceea ce nu şi-ar fi dorit El. Lumea era conservatoare şi este şi azi, dar Kurt o să le strige mereu our little group has always been, and always will be until the end.

O curvă. O cheamă "Conştiinţă".

            Se întâmplă să visezi aiurea. E un reflex, probabil, un os rămas neputrezit de pe vremea când credeam că Luna e făcută din caşcaval. Se întâmplă să ai un car de ani în spate şi să te trezeşti în miezul nopţii, ca un copil care s-a uitat pentru prima dată la Saw şi a rămas cu sechele, traspirat, agitat, cu limba aproape înghiţită. Ai visat. Ai vrut să strigi, dar nu ţi-a ieşit niciun sunet din gât, deşi, după chinurile pe care ţi se părea că le tragi, mai aveai puţin şi-ţi dădeai plămânii afară. Aiurea, parcă urlai în vid. Te-ai trezit, în sfârşit. Ai deschis larg ochii uscaţi şi-ai văzut că nu era nimeni în cameră. Nu te omora nimeni, nu îţi smulgea nimeni unghiile cu cleştele, dinţii îţi erau la locul lor, picioarele, la fel. Luna nu era mâncată de niciun vârcolac, pe geamul tău nu se căţărau strigoi. Nici măcar în uşă nu se auzeau pumni şi picioare.

           Ţi-ai tras pătura peste umerii reci. Te gândeai..ce dracu’ faci mâine?! Ai visat, vei visa în continuare?! Te gândeai…mă-sa, ce prost eşti! A trecut vârsta când aveai voie să gândeşti aşa.

Ţi-ar prinde bine acum o cafea. Ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu cineva. Dă-ţi pătura jos, nu mă face să ţip la tine! Vrei să vorbeşti acum. Cu cine? That’s right..nici măcar n-ai cu cine. E noaptea de vină sau e ea? Ţi-o imaginezi stând în faţa globului de cristal, invocând strigoi deasupra pentagramei, făcând colecţie de mâţe negre, probabil? Ce face, vorbeşte cu ele? Disecă broaşte şi le pune la fiert în cazanul cu smoală din care ies aburi albaştri? În colţul ferestrei sale aşteaptă Satan rânjind, aşteptând să-şi termine sceneta? E frumoasă? Cu ce e îmbrăcată? Sau mai bine zis..este? Crezi că pe toţi o să-i trimită la tine. Atunci, în vis, n-a fost decât avanpremiera. Acum, că te-ai trezit, o să-ţi dai seama că între vis şi realitate e o linie mai fragilă decât alea de haşiş.

Ţi-ai trage o palmă, măcar să ştii că te doare, şi c-ai terminat măcar cu prima parte din toată şarada. Măcar, să ai garanţia că eşti treaz şi viu. Lângă tine, e peretele. Acolo l-ai lăsat acum câteva ore, când te-ai întins să te odihneşti. Aiurea, ţi-a mai rămas vreun lucru sigur pe lumea asta? Nu te întorci, crezând că-ţi vei vedea propriul corp, chinuindu-se să se descompună. Ce perete, dă-l în mă-sa..

             Cu spatele la el, cobori din pat. Îţi simţi covorul de lână sub picioare. Te înţeapă uşor. Ce minune! La câţiva paşi mai încolo, o să te întâmpine gresia rece şi poate câteva furnici căutând disperate gemul de caise pe care ai uitat să-l pui în frigider. E, da.. asta înseamnă că te-ai trezit de tot.

             Aprinzi lampa. Pereţii tremură uşor într-o lumină gălbuie. Nu crezi până nu vezi cu ochii tăi. Dai uşor târcoale camerei, storcându-ţi mintea, ca să-ţi aduci aminte ce era în vis şi nu e în cameră, ce e în cameră şi nu era în vis. Nu-ţi aminteşti toate detaliile. Când erai plod, toată lumea te păcălea. Bunică-ta îţi citea rugăciuni către zeul-pământ, chiar dacă tu urlai la ea că nu asta te învăţa la şcoală, la orele de religie. Ştiai că urli în van, pentru că ea avea deja banda înregistrată cu textuleţe fioros de serioase despre iniţierea ta, care o să vină când vei împlini 12 ani. Zeii mă-sii de sectantă. Când o chemau părinţii să stea cu tine, ca să nu-ţi rupi gâtul căzând din şifonier cât ei erau la muncă, îţi împuia capul cu toate zeităţile posibile. Îţi dădea talismane şi brăţări hidoase din fire de lângă, pietroaie „sacre” pe care tu scuipai când îşi făcea ea drum în altă parte. Odată ţi-a zis un lucru –posibil- serios, cât se poate de banal. Ea numai banalităţile le spunea serios. Cică dacă te uiţi la fereastră după ce te trezeşti dintr-un vis, îl uiţi. Arată-i că greşea.

Pe geam, vezi numai luna, e seceră. Parcă începe şi să ningă. O fi ger. Posibil. Transpiraţia începe să ţi se răcească pe piele, o simţi ca pe un cadavru greoi şi rece pe care nu poţi să-l dai jos de pe umeri. Stai, bre. Mâinile îţi sunt la loc, nu e niciun ucigaş sub masa de lucru. Îţi verifici chitara. N-are praf pe ea, ceea ce înseamnă că n-ai dormit ani de zile. Poate, nici ore. Poate, minute. Cafeaua din cana de pe masă e încă caldă, înseamnă c-ai făcut-o recent. Bei un strop. Prea mult zahăr, o laşi jos. Pereţii tăi sunt la fel de adormiţi şi tăcuţi, în lumina lămpii, galben-portocalie, cum erau şi până acum. În hol, becul e tot ars. O să-l schimbi mâine, sau poimâine, sau când o să te înduri să cumperi un bec.

             Ce idiot ai fost. Ea nu face vrăji sub atenta îndrumare a lui Satan. Nici măcar glob de cristal nu are. Mai degrabă, se droghează cu vreun film sau rumegă vreo carte, cum face de obicei la ora asta. Cum făcea. Nu mai ştii demult. Da..totul e sigur.

             Te întorci în pat. Trânteşti pătura jos, n-ai nevoie de ea. N-ai să mai fii atât de prost încât să visezi tâmpenii până dimineaţă. Mai bine dormi întors spre peretele cu fereastra, ca să nu mai reţii ce visezi. Cine ştie..

            Stai – luna..
            Unde a dispărut secera?!

           -ştii măcar cine-a mâncat-o? eu ştiu. o curvă. o cheamă Conştiinţă-

Highway to hell

Mă duc unde mă duc în fiecare an (parcă-s Harry Potter, ăla de trebuia el să se întoarcă acasă la unchi-su ca să-l protejeze vraja lu mă-sa moartă încă un an), într-un sat... într-un sat de munte, unde când mă trezesc dimineaţa văd în faţa ochilor zidurile cu tapet antic şi  cu oribilităţile alea de tablouri cu păuni spânzuraţi de coadă ale căsoaiei  pereţii şi aud râgâitul mârşavului pintenat  simfonia cocoşului, mă delectez cu fugitul de tanti care nu suportă cafeaua, energizantele, chitara, rockul, părul meu portocaliu şi dezordonat, brăţările, machiajul, „lume, lume, soro, lume”  poveştile bunicii, adică istoria doamnei Neaga care nu stiu ce-minune a făcut ea prin munţi cu noi   istorioare din partea locului...

Mă duc dau 50 de mii pe o cafea de la automat pentru că n-am voie să cumpăr un pachet, sau să rod cutii de bomboane cu cafea (nu dau nume, că nu vreau să fac reclamă)...

Mă duc să mă întrebe babele de pe la porţi când mă mărit

Mă duc să mi se spună ce copil dulce eram eu când eram mică ( de maxim de 3 ani, că dupaia...)

Mă duc să mi se spună că nu e de-ajuns că i-a distrus bunicu-meu (săracu’) urechile cu mandolina, tresă mai vin şi eu „după douăzeci de ani” cu chitara şi să-i cânt acelaşi „el stă singur şi liniştit...”

Mă duc să-mi bată-n ochi „soarele meeeu!” din locul unde ar fi fost normal să se întindă crengile cireşului, dacă nu l-ar fi tăiat

Mă duc să stau mai bine de-o lună, să regret tot timpul c-am venit, şi la sfârşit, când să plec, să mă cuprindă părerile de rău şi sentimentul de „sunt o dementă! nu pot s-o las singură iar...”

Mă duc pentru că aşa trebuie, şi nu vreau nici să bănuiesc ce-ar fi în sufletul bunicii dacă nu m-aş duce

Mă duc pentru c-o înţeleg, în ciuda celor enumerate mai sus.

Mă duc pentru c-o iubesc , în felul meu

Mă duc.

..........................

Băi, acuma nu vă gândiţi că mă duc şi nu mai scriu o lună jumate! O să scriu, jur c-o să scriu! Ha-ha-ha-ha-ha...

Acuma mă duc, e sâmbătă...