Drept la criogenie

Nu știu dacă aș avea vreodată dreptusă cer ceea ce vreau să cer. N-am cum, îmi e greu numai să mă gândesc și mă simt ca indezirabilul numărul 1, ca cel mai mare tupeist al pământului peste care merită să cadă cerul și să i se spargă-n cap în bucățele. Vreau să strig și să cer ajutor, caut pe cineva dispus să-mi lege mâinile la spate și să-mi pună scotch la gură, ca să nu pot să scriu, să caut sau să vorbesc, pentru că știu că n-aș face decât să cer ceea ce nu trebuie. Cererea mea este una ingrată, care ar răni și ar ține pe loc cursul lucrurilor și nu sunt cu siguranță cea pentru care pământul s-ar putea opri.

Mi-a făcut bine ce-a fost. Don`t you cry tonight, pentru că s-ar putea să mă răzgândesc, să-mi aduc bagajele înapoi și să mă încui în casă. Sunt impulsivă și nebună, aș fi în stare să iau pistolul tatei și să împușc singurul lucru care stă în calea mea și a timpului, singura ființă, căreia i-aș sări în spate și m-aș prinde de ea cu ghearele. Am unghiile date cu ojă, asta știi. N-aș fi eu dacă aș omite detaliul ăsta. Cred că.. am să salvez postul ăsta pentru când o să fiu departe. O să se vadă atunci. N-am cum să cer răbdare, mai bine m-aș împușca decât să fac asta, n-am niciun drept.

Mereu m-a fascinat gheața, frigul. Am vrut să-mi iau bilet la Transsiberian, să plec singură și să stau două săptămâni în frig, să mă călesc. Să nu mai simt altceva și când ajung acasă să găsesc totul schimbat, ma liber și mai aerisit. Să aduc cu mine din răcoarea de acolo. Nu cred că mi-aș fi luat haine groase, mi-ar fi plăcut să simt frigul până-m măduva oaselor, nefiltrat așa, brut, firesc. Poate aș fi fost destul de nebună încât să sar din tren pe la mijlocul călătoriei și să rămân acolo, să mor înghețată. Poate aș mai vrea încă să fac chestia asta, deși nu mai caut rute și prețuri.

Aș vrea să îngheț acum, în plină vară și să mă trezesc peste câteva luni. Când mă trezesc, vreaă să găsesc casa goală, munți de praf peste rafturi și pânze de păianjen la ferestre, în loc de perdele, foile cărților îngălbenite și mâncarea din frigider stricată, cafeaua transformată-n scrum, salcâmul îngălbenit și ars de soare, dar lumea de-afară, la locul ei, vie și neschimbată, veselă. Atunci mi-aș scoate pantofii și mi-aș șterge unghiile cu acetonă, aș arunca puloverul și-aș ieși afară în picioarele goale, ca să simt pietrele cum îmi înțeapă tălpile. Aș vrea să simt asta. Așa m-aș simți vie, liberă.

N-ar mai fi nevoie să gândesc ceea ce vreau acum. N-aș cere. N-aș îndrăzni.

Omoară-l pe Amedeu

Mi s-a zis de mii de ori s-o dau pe apă plată, dar mă fac că n-aud. M-am obișnuit așa. Cică orice „învăț” are și „dezvăț”, probabil „dezvățul” meu o să survină când o să descopăr stâncile mele de la rinichi. Poate mai e până atunci. Oricum, mai bună e cafeaua.

HarCovul se interpune între noi. Sau e o scuză. Aș vrea să nu fie nevoie de scuze. Aseară, nu mai știam sigur dacă dormeam sau mă uitam la un teatru inechitabil, absurd, al cărui singur rol e să distrugă un echilibru, marea care se supune unui măscărici care cânta la flaut. La un moment dat chiar am avut impresia că-l văd bine, în unde, pe fereastră, în atmosferă, acolo unde v-am provocat impresia că vă spun totul, în flăcări, Amedeu cântând la flaut. Avea pălărie în colțuri, prinse cu rafie unul de altul, peste care crescuse pânza de păianjen.

Amedeu stătea în sufrageria mea, la masă. Pe scaun, lângă priză. Priza avea două intrări, dintre care, una era ieșire. Putea să încapă și un pahar de apă acolo, sau un fulger care ne ascunde când ne înghite civilizația. Stătea cu picioarele sub el, o poziție turcească, și bombănea aplecându-se de spate, când în dreapta, când în stânga. Parcă spunea versuri. Nu mai știu. Avea scotch la gură. Îl vedeam cum se încruntă pe măsură ce vorbea mai tare, mai tare.

Parcă

Lipsește

Clișeizarea

Amedeu se încrunta și blestema în legea lui de nebun. Din ce în ce mai puternic, până când mâinile lui au început să se plimbe mai sus, pe genunchi, pe trunchi, pe peretele de lângă el, pe lângă priză, între liniile fulgerului am luat ultimul tren care sângera și capul a început să i se despice în două, printre ochi și buze, de unde se trăgea o eșarfă de sânge. Gândiți-vă la o prefectură cu sute de acte normative și la eșarfa roșie de sângele lui nebun, mirosind a toate blestemele murmurate, vorbite, strigate.

N-am crezut că o să-mi fie dor vreodată. Vreau să-l împușc, mi-aș lua un pistol. Revolver. Sau o pușcă. Ceva care să facă mult zgomot și mult sânge, să-mi împuște încheietura unde mi-am legat eșarfa lui Amedeu.

Pace.

Așa vrea

Azi îmi place Roșu și Negru. De fapt, ăștia-mi plac mereu.

Sunt rare zilele când simt că dacă ridic pleoapele, mi se vor sparge ochii în bucăți de oglindă. Ieri a fost una din ele. Nu e sesiunea de vină, e angajamentul, cuvântul dat pe care vreau să mi-l țin. Eu așa aș fost obișnuită. Când vorbești, nu vorbești niciodată fără acoperire.

„Oamenii cedează la un moment dat și ceilalți se uită indiferenți la ceea ce se întâmplă”. Ar trebui să ne pese? Bunul-simț mă împinge să răspund fără să mă gândesc: da! Deși bunul-simț e un fel de OZN dacă stai bine să te gândești. Mutra pe care-o fac ai noștri companioni când te-aud vorbind de așa ceva echivalează cu mutra pe care-ar face-o locuitorii unui sat de munte, uitat de timp, dacă s-ar trezi într-un supermarket. De-aia îmi plac mie OZN-urile. Mie-mi plac lucrurile ieșite din comun.

Un prieten mi-a zis odată că sunt mai simpatică atunci când sunt obosită. Pentru că mi-e prea greu să arunc cu săbii? Probabil. Din păcate pentru alții, la mine oboseala nu ține mult. La mine nu ține mult nici cafeaua.

La mine nu ține mult nici răbdarea. Ăsta e defectul meu major (printre celelalte defecte majore... ). Ar fi trebuit să mă învețe cineva cum e cu răbdarea. You know, e o secvență (mai multe) în Kill Bill, când Uma învață să se lupte cu sabia de la chinezoiul cu mustăți lungi și albe, proces care se întinde pe mult-mult timp. Asta e răbdare.

Am început să mă plictisesc din ce în ce mai des. Probabil îmbătrânesc. Ce chestie. Îmi plac copilăriile, dar nu-mi place să se exagereze. Râd și mă bucur de râs, dar de multe ori râsul meu înseamnă „mai termină odată, că deja ai făcut circ și m-ai băgat și pe mine ca dresoare de elefanți fără voie!”. Ce e mult strică, dar câteodată nu poți să tragi o manetă de alarmă sau să apeși un buton de stop ca să înceteze circul.

Mă uit la ce scriu și-mi e din ce în ce mai clar. Odată, mă bucuram de zilele în care râsul dura de dimineață până seara. Vine o vârstă la care nu-ți mai stă bine să faci circ. Vine o vârstă... vine o vârstă?! Așa vrea lumea. Să vină o vârstă.

Oboseala

M-am gândit de multe ori. Ştii ce cred eu? Cred că nu devii neapărat mai înţelept odată cu vârsta, ci pur şi simplu, oboseşti. Îmi dau seama de asta doar dacă mă uit în jur şi ascult ce spun bătrânii. Sau şi mai bine, dacă stau şi îmi aduc aminte cum erau ei altădată şi cum au ajuns. E drept, înţelepciunea vine direct proporţional cu inteligenţa şi cu deschiderea la nou și la altceva. Dar pe lângă asa, e imposibil să nu vezi oboseala.

Pe brațele unora se văd tatuajele din tinerețe. Pe alții încă îi mai doare spatel de când au căzut de pe motocicletă, dar s-ar aventura din nou „călare pe motoare” ori de câte ori ar avea ocazia, dacă n-ar fi prea obosiți. Unele încă mai au reflexul de a da din cap pe muzică, deși nu atât de zbuciumat ca la șaișpe ani. Alții jelesc orele de tenis de câmp cu prietenii, drumurile lungi cu mașina pe care le făceau fără să adoarmă, zilele de vară când își cărau cortul în spate pe munte și cu chiu cu vai se înduplecau să-l instaleze când se însera, și nopțile când strângeau mâna celui drag și rămâneau cu ochii deschiși spre cer. Ar mai face-o de o mie de ori. Chestia e că.. au obosit.

Nu vreau să obosesc. Mi s-a zis Red Bull într-un timp. Nu vreau să rămân doar cu dorul, cu vorbele și cu reflexele. E absurd, știi. Niciun Gerovital din lume, oricât de puricat ar fi el de Ana Aslan nu te poate face să scapi de oboseală.

Era un timp când îmi doream să mor tânără, ca să nu ajung bătrână și ramolită, cum ziceam eu pe atunci. Acum nu mai vreau. Heh, se pare că totuși a venit și un pic de înțelepciune cu vârsta. Mă încălzesc cu gândul că există oameni care fentează oboseala aia – cei care-și lasă oasele să se odihnească, și sufletul să umble în continuare pe munte. Și se întâmplă chiar ca și oasele lor să o ia din loc și să urmeze sufletul pe coclauri. Nu-i exclus deloc... chiar deloc... Acum nu mai vreau să mor tânără.

E mai. Dimineață a fost frumos. Cică dacă port o șosetă pe dos, se întoarce vremea. De ce-aș face asta? N-am eu destulă putere să înving niște nori?! Am..

E plăcut să adormi fără gânduri. Gândurile continuă uneori în vis. Când îți golești mintea înainte să adormi, cred că Bob dă cu banul – Frate, ce dracu s-o pun pe-asta să viseze? Dacă aș fi normală, aș răspunde nimic. Măcar o dată. E curios. Ceașca se uită la mine. Eu mă uit la ea și mă gândesc. Odată, mă uitam la telefon. Apăsam tasta roșie când intra screensaver-ul, ca să văd ceasul. Așteptam. M-am obișnuit atunci să aștept. Poate încă mai am reflexe. Da, de fapt, încă mai am reflexe – am să-i consum bateria degeaba, așa...

Acum aud lemingi

Ceașca stătea pe masă, în dreptul patului. Aseară, după ce am vorbit cu tine, numai vorbele tale îmi răsunau în urechi. Vorbele alea pe care nu mi le-ai spus.

Mă întrebam de ce. Mă întrebam atât de tare, încât îmi răspundeam din fiecare centimetru al casei. Uite, la duș, am ieșit din oglindă și mi-am răspuns. M-am speriat cumplit de ceea ce mi-am spus, și era cât pe ce să alunec pe săpun. Noroc de perdeaua cu stele de mare, care m-a ținut în brațe și m-a legănat, ca o mamă bună care-i cântă copilului ca să-l adoarmă la loc, după ce el s-a trezit dintr-un coșmar și a fugit prin casă zbierând și căutând-o.

Unele mame sunt mereu acolo când ai nevoie de ele. Te mângâie, te îmbracă, îți cumpără gel de duș, îți pălește una peste față când vii și-i spui că ai renunțat să mai lupți, îți petrece conturul fețe și-ți spune cât de bine semeni cu ea, și că nu e bine să te tunzi, pentru că ești tânăr și numai acum simți vântul prin pletele tale, lasă pisica în casă când e tata plecat ca să-ți facă o bucurie. Multe face mama. Îți trebuie câteva zeci de ani ca să-ți dai seama cât de multe face mama.

Era un timp când o vedeam peste tot. Aseară, mă vedeam pe mine. M-am găsit și-n dulapul de bucătărie, când m-am dus să-mi fac o cafea. Tot un răspuns îmi dădeam. De data asta, nu m-am mai speriat. Am închis dulapul, ca să nu mă mai aud. În hol, ieșisem de sub preș, dar mi-am călcat repede mâna, și de durere, am intrat la loc. După aia, m-am văzut pe sub ușă, pândind în dormitor. Special am mai tras de timp, am mai vorbit la telefon, am citit ziarele tacticos, am împletit un șnur roșu și l-am pus la geam, mi-am adus niște sare ca să-mi fie mai aproape.

Special am făcut toate astea, ca să văd câtă răbdare am, câți nervi am să stau acolo la ușă și să mă pândesc când intru, doar ca să-mi strig în urechi răspunsul la vorbele tale. Și când m-am plictisit și am intrat în dormitor, eram acolo! Ar trebui să fiu mândră, asta înseamnă că nu renunț ușor. Dar începusem să mă agasez. Am făcut un pas mare peste mine, ca să nu mă lovesc, mi-am îmbrăcat maieul negru și m-am așezat în pat, cu fața spre fereastră. În sinea mea, credeam că sunt un vis, iar visele dispar când te uiți în lumină, fie ea și lumina felinarului. Nu încercam să dorm, pentru că știam că e imposibil. Mă auzeam scurmând parchetul cu ghearele ca să răzbesc la suprafață și să-mi răspund. Mă auzeam furișându-mă din șifonier, de după televizor, din agendă, din buzunarul de la blugi, din capacul de la pix, din aerul condiționat, din Ceașca proaspăt spălată care rânjea pe masă, în bătaia felinarului.

Veneam spre mine continuu și-mi tot răspundeam, îmi răspundeam. Și știi ce? Am început să mă întreb.. dacă m-aș duce la tine? Dacă aș ieși într-o dimineață din ceasul tău deșteptător?

- acum aud lemingi.

Culori și verbe.

Am început o mulțime de fraze cu niște expresii generale și utilizate masiv de… toată lumea, în fapt. Din alea despre care se învață în școala generală – prin clasele a șasea-a șaptea, nu mai știu – că sunt impersonale: se zice, se spune, se cade, se cuvinte, se zvonește, etc. Le cam urăsc de la o vreme – ce dracu`, nu mai e nimeni în stare să zică ceva ce nu s-a mai zis sau ce nu se zice și se aude de cel puțin cinci sute de milioane de ori pe zi?

Cum ar fi dacă în locul lui se zice, am spune se mănâncă? La o adică, se cam folosește și exprimarea asta: zici un rahat – mănânci rahat. Deci nu e bine, altă variantă. Se vopsește, că tot am vopsit-o pe maică-mea acum câtva timp. Ok, here I go:

Se vopsește că trăim într-o lume civilizată – și-i adevărat! Exemple avem la tot pasul: ca să nu lase resturi și mizerie în urmă, hoții fură cu totul bancomatele, puradeii din autobuze se căznesc să nu te deranjeze când îți cotrobăiesc prin buzunare sau când îți taie cureaua de la geantă (ăghen, ca să o ia cu totul), fetele trag de blugi în jos, ca niște adevărate ladies, ca să nu li se vadă gleznele (aici e un mic inconvenient – materialul nu se lungește… ) și mănâncă toată șaorma, ca să nu lase deșeuri. Până și Udrița și-a luat mai demult o frunzuliță, biata de ea, pentru că o pereche de chiloți erau, probabil, prea scumpi. Sunt o păcătoasă, știu, o să mor în chinuri și-o să ajung să ard în cazanele de la subsol, cu lumina stinsă. Ba, o să mai aud și tobe și chitare în depărtări, că numai așa ceva se aude la nea` Lucy acasă. Tipul e și manager, și are restaurant personal, ce-aveți cu el?!

Revenind. Într-o societate cu principii morale atât de sănătoase, numai un sălbatic îndrăznește să vrea. Toți doresc.

Circula mai demult o chestie, un proverb, din gura celor mulți și cretini, niște nulități pe care nu merită să le asculte nimeni: Pică pară mălăiață în gura lu` Nătăfleață. De la acel mai demult, nu s-a schimbat nimic.

Culorile lui a dori sunt de j`de mii de ori mai domoale decât cele ale lui a vrea, păcătos (mă repet – am să mor și mă mai și repet! Apropo de moarte, m-a ținut maică-mea la dezintoxicare de cafea o săptămână întreagă! Dacă ăsta nu-i măcel, eu nu știu ce mai e…) verb, al dracu` de agresiv. Când vopsești fraza Vreau să-mi iau papuci, te și vezi ducându-te la supermarket și punând în coș (nu, nu o cutie de bere!) o pereche de papuci. Când spui Doresc să-mi iau papuci, o vezi pe sor`ta făcându-ți cadou o pereche de papuci (eventual roz și cu două numere mai mari, că nu știe altul mai bine decât tine cum ar trebui să fie papucii ăia miraculoși – și doriți!). A vrea e primul pas spre a avea. Orice!

Question is… Nu vreți să vrem?

Random 6

53. And i say: hello, taste! (fără/cu motiv – și nu, nu mă refeream la gust, ci la tastatura de telefon) N-aș putea să înțeleg nici într-o mie de ani de ce se chinuie oamenii apăsând pe un ecran gol niște pătrate care-ar simboliza tastele. Mă depășește domeniul. E ca și cum ai bea apă colorată în maro și-ai zice că-i cafea – ceea ce mi se pare cu totul grotesc, ba mai mult, aproape o insultă la adresa cafelei. Pe cei care se descurcă, îi felicit din tot corasonul meu (mai sunt și unii masochiști cărora le place – îi felicit și pe-ăia, dar mă bucur că nu mă număr printre ei)! Problema mea era că… îmi lua câteva secunde să-mi dau seama care era capul și care era fundul fostului meu telefon – n-avea decât display-ul.

21. De câteva zile bune -de când am citit articolul lui Stephen- am făcut o pasiune pentru ceea ce-nseamnă Madame Hooligan, adică Radu Almășan (ex-Bosquito, pe care l-am auzit și ieri, în emisiunea City Revolution de la City FM, vorbind despre trupă, State, și alte drăgălașe subiecte vis-a-vis de direcția Indie în muzică) și alți copilași talentați – vorba vine, numai copilași nu-s ei. Rar mi se întâmplă să ascult un album continuu și să mi se pară că se potrivește unei suite de miliarde se sentimente și stări. Antiheroes cred că e cea mai recentă capodoperă muzicală. Totuși, de ce trebuie să fie românii atât de bătuți de soartă, încât să nu poată cumpăra dintr-un magazin autohton un album al unei trupe cel puțin jumătate românești?!

2. Mi-am dat seama a mia oară că prefer să șed cuminte la rând la ghilotină, decât să mă încalț cu pantofi.

90. Săptămâna asta am fost dată afară din bibliotecă. E a treia oară la viața mea. Nu făceam nimic, stăteam pe scări. Se pare că până și nimicul deranjează.

43. Încep să mă cam sperii. Știu de ce, dar nu vreau să recunosc. Mă sperii de afară, mă sperii de ceasul electronic, mă trezesc din somn speriată, întorc capul după maxim 10 pași, gândindu-mă că o gură imensă de pește mă urmărește și este gata în orice moment să mă înghită. Mă visez în armată, cu un Kalashnikov pe umăr, cu bocanci grei și cu câțiva centimetri în plus în înălțime, măcar să par și eu mai… periculoasă, doar-doar s-o speria peștele! Știu că gura tot o să mă înghită la un moment dat, dar nu pot să-mi iau gândul de la ea, mai ales acum. Mi se pare a dracului de aproape și aproape că-i simt mirosul de alge și ancore ruginite trase de pe fundul mării.

28. Am ratat un minunat festival de film rusesc (cu intrare gratis, de-asta mi-e ciudă!), dar îmi iau revanșa data viitoare.

77. T-Bone Burnett e un geniu, v-am mai zis asta?

Random 5

9. Mi-e dor de Dio. Vreau la el la concert dincolo. Or fi scumpe biletele? Poate Bob nu-i aşa un dictator cum e Băse.

3. Maică-mea şi-a făcut un hobby din a cumpăra şerveţele umede – de la toate firmele, pacheţele de toate culorile şi formele, cu toate ciudăţeniile de parfumuri. Când o să vină Armaghedonul şi în ţară o să fie o foarte-fioroasă criză de şerveţele umede, mama o să aibă, sigur, provizii. Asta ca să ştiţi la cine să apelaţi. Asta n-ar fi nimic. Mai îngrijorător e că.. a început să se uite la Codul lui Oreste.

6. Eu mă plimb prin oraş ore în şir în căutarea ojei perfecte. Nu sunt exact tipul de fată care-şi cumpără primul roşu/roz pe care-l întâlneşte în cale. Acum vreo săptămână mi-am luat un kaki foarte fain. Cu el pe unghii mă simt ca la armată – îmi mai lipseşte puşca-mitralieră. V-am zis că dacă o să am un copil, o să aibă musai permis de port-armă, nu? Nu ştiu de ce, e un moft al meu (poate mai am timp în viaţa asta să-l obţin chiar eu..) Mi-am luat şi briceag. E foarte uşor, cu mâner olive sculptat subţire. Practic. Şi lamă elegantă.

15. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la sfârşitul iernii de anul trecut. La noi. Sau la sfârşitul verii? Mai bine m-aş gândi la începutul primăverii de anul acesta. O să mă trezesc într-o zi, înjurându-te singură la semafor. O să creadă lumea că-s nebună. Nu cred că-mi pasă. În prima zi de primăvară, o să mă plimb pe străzi o zi întreagă, aşa, ca să recuperez. Sub maşina din faţă de la M-uri, încă stă pisica aia care tremura iarna trecută, şi iarna asta. O fi masochistă, i-o fi plăcând să se chinuie. Nu intră într-o scară de bloc nici dacă-i tragi un şut. Asta ca să vedem că, dacă pisicile vor să fluiere, fluieră.

27. Când văd pe stradă câte-o familie de gogoşi, cum le zic eu (adică mama, tata, copilul/copila, cântărind în jur de 100 de kile fiecare, rotunzi de ar face gelos un cerc făcut cu compasul şi cu-n pas pentru care ar merita să plătească rovinietă), îmi vine să mă urc pe pereţi! Când vezi că nu mai încapi în oglindă, nici tu, nici bărbac-tu, pentru ce îndopi şi nenorocitul de copil în halul ăla? Crezi că dacă-i cât Godzilla e mai frumos?! Sunt rea, iar.

58. Am văzut "My Soul to Take" acum câteva seri. Nu vă uitaţi, mai bine deschideţi pe Realitatea şi urmăriţi prognoza meteo. Cel puţin, aşa n-aveţi cum să fiţi loviţi de prostia absolută. Într-un fel, mi-a adus aminte de un caz la care-a lucrat taică-meu acum ceva timp şi care m-a amuzat teribil atunci. Un individ furase te-miri-ce din casa unor tipi plecaţi în vacanţă. Prins de poliţie şi adus la secţie, omului în cauză i s-a cerut să vorbească (eventual, să mărturisească…nimeni n-avea chef de el şi-ar fi scăpat mai repede). E, gălăţean cum era el, deşteptul şi-a ţinut maxilarele încleştate la orice întrebare pusă de poliţişti, până când a fost întrebat: "Ce dracu ai, nene, în gură, de nu spui nimic?!". Da… şi-atunci a lovit sec: "Grâuşor" (pentru cine nu ştie, e cea mai celebră otravă de şoareci din Bărăgan). Bate-l ca să scuipe, nu vrea! Fugi cu el în toiul nopţii prin spitale, bagă-l la analize, urlă, zbiară, ţine presa afară, repede pe oricine voia să-l vadă, căci tipul se sinucidea sub ochii poliţiei şi asta era un show la care mai toate microfoanele voiau să asiste. A doua zi dimineaţă se primeşte raportul – n-avea nici pe dracu.

Revenind la film, ca să vă faceţi o idee, iată nişte replici:

A: "Vrei să bem ceva?

B: Ai otravă de şobolani?"

Sau..

A: "Cine-i la telefon?

B: Spintecătooorul (cu o voce uşor răguşită, pentru atmosferă)

A: Aaa…ok. Mi-o dai te rog pe X? Am ceva important să-i spun."

Nu ştiu cine l-a regizat şi nici c-aş vrea să aflu, pentru că s-ar putea să rămân cu sechele, dar dacă se-ntâmplă să aveţi otravă de şobolani pe-acasă, luaţi adresa regizorului de pe IMDB şi trimiteţi-i, să nu cumva să moară de poftă..

Hai să bem o cafea când o să vină soarele, noi. Pe urmă, o să stăm iar de vorbă, noi.

Nominalizări Oscar 2011

       Abia am deschis pagina de Word și deja mi se pare că-i un pic imoral subiectul pe care o să-l abordez, cât se poate de lejer, în condițiile în care mai toți suntem asediați de mult-invocata sesiune. Oh, well, nu e prima dată când mi se întâmplă să fiu nepermis de sfidătoare – dacă n-aș fi, nu mi s-ar mai recunoaște stilul. Acestea fiind zice, mai iau o înghițitură de cafea și încep să vorbesc despre singurul subiect care mă mai destinde zilele astea – (nu, nu oja de la Seventeen), nominalizările la Oscaruri.

      Filmele nominalizate la premii au fost anunțate marți, pe la 3 jumate, ora României. Fie vorba-ntre noi, dacă ar fi fost după mine, anul ăsta aș fi preferat să nu se mai țină ceremonia – cu câteva excepții, 2010 a fost un fel de Vale a Plângerii de pe domeniul Regelui Cinema, adică a fost degeaba, și cred că nimeni nu și-ar fi dat seama dacă am fi sărit peste, direct la Oscar 2012 (poate nu zic aceeași chestie și anul viitor prin perioada asta…).
       Repet, cu câteva excepții, cum ar fi Le Concert al lui Radu Mihăileanu (care, bineînțeles, nu și-a găsit locul printre nominalizații la Oscar și-a pierdut și Globul "Lucitor", că doar nu era să spargă el acum tradiția. But, a mai observat cineva că i-a luat fața lui Polanski la Globuri? E, da, ăsta e unul din motivele pentru care mă mândresc că sunt româncă. Alte excepții ar fi The Fighter, Black Swan, The Town, Winter`s Bone, Shutter Island, nordicele The Girl With The Dradon Tattoo și chiar The Social Network, dar pe-astea o să le iau la "despicage" (citit pe ton franțuz, despicaj, inovație personală de moment) mai încolo.

         Surprize peste surprize, filme așteptate – sau nu, nedreptăți, ca în fiecare an, toate servite în fața unei mumii gălbejite de-i zice Oscar, cam așa se servește lista nominalizărilor:

Categoria "Cel mai bun film" e, ca de obicei, cea mai lungă și mai… well, discutată/discutabilă:

          10 producții: Black Swan, The Fighter, Inception, The Kids Are All Right, The King's Speech, 127 Hours, The Social Network, Toy Story 3, True Grit, Winter's Bone se bat pe mumia TBC-istă. Nu întrebați ce caută animația Toy Story 3 printre ele, că habar n-am. A fost un film bun, ce-i drept, cu subiect telenovelistic (gen "nu mă lăsa, copchile, că mor – ba te las, fraiere, c-am crescut și mă doare-n cot de tine"), cu final lacrimogen, care mai-mai că m-a sensibilizat și pe mine, dar de-aici și până la a-i bătătorii calea către trofeu, e cale lungă. În cazul comediei The Kids Are Alright, problema e la mine – pur și simplu, mi-e scârbă de subiect.    
         E, și dacă am nominalizat o animație și o pseudo-comedie, de ce să nu băgăm și-un documentar, și să-i facem lui nea Oscar o mini-grădină zoologică? 127 Hours e la datorie! Eu aș fi scos astea trei producții și-aș fi umplut gaura cu:

         

          - The Town – încă mi se pare o superbitate de film, în regia lui Ben Affleck, are tot ce-i trebuie: thriller, social, suspans, un pic de romantism, un joc actoricesc genial al lui Ben Affleck și interpretarea lui Jeremy Renner care onorează câștigătorul de anul trecut, The Hurt Locker, cadre filmate cu minuțiozitate, încordare și destindere, un soi de afecțiune pe care o dezvolți inevitabil pentru personaje, oricât ar ilustra ele bandiți de onoare sau polițiști fără scupule. Omiterea lui mi se pare prima mare nedreptate de la ediția asta a Oscarurilor.

       -  Rabbit Hole – dramă, pur și simplu, dramă, și aproape că atinge nivelul lamentărilor Lebedei Bicolore. Nicole, Nicole, ce ți-au făcut?! Asta ar fi a doua nedreptate (nu e vorba de simpatia unei roșcate pentru o altă roșcată). Efectul cathartic al aceste pelicule mi s-a părut extraordinar. Pur și simplu, îi dai drumul, cu gândul că vei vedea o altă producție full de efecte speciale, sau de momente gen "my heart will go on", care să te facă să consumi o cutie întreagă de șervețele (eventual să-i înjuri pe-ăia de la firmă, pentru că n-au serviciu de catering, ca să-ți mai livreze și ei încă vreo două), și te trezești că stai încordat, întrebându-te "Ce dracu face femeia aia, și –mai ales- cum?!" Să vezi o mamă stând pe bancă, în parc, lângă cel care i-a luat singurul copil, purtând o conversație cu el, și mai presus de toate, rămânând calmă, fără să-i sară la beregată, te face să te întrebi dacă nu cumva cineva ți-a schimbat filmul în timp ce te uitai la el. Kidman e singura care poate să interpreteze într-un mod de-a dreptul regal o femeie ruptă-n două de durere, cu inima stându-i în gât, care discută despre benzi desenate cu ucigașul fiului său și se căznește să nu pară o extraterestră.

           -  Shutter Island – cum să-l treci cu vederea pe Scorsesse?! Dacă m-ar fi pus cineva să aleg între Inception și Shutter Island, aș fi renunțat fără să clipesc la încrengătura suprasolicitată de vise. Leo și Scorsesse fac un cuplu al dracului de reușit, chestie pe care-am remarcat-o cu toții de la Aviator încoace. Tocănița miraculoasă e așa: anii 50, insula Shutter care parcă iese dintr-un roman de Stephen King, un biet US Marshall, aparent trimis unde nici dracul nu se duce, să ancheteze dispariția unei demente dispărute (scuzați-mi vocabularul colorat, săraca femeie ori avea probleme psihice, ori era singura sănătoasă dintr-o gașcă de oameni cu probleme psihice, ori era de umplutură, și în acest caz o foarte bună actriță, ne vom da seama mai spre sfârșitul filmului). Maestrul Scorsesse livrează un film magic, antrenant, thriller polițist, cu accente de film noir – god, cât îmi era dor de-un film noir! – și un pic de horror, adică o producție peste care nu se trece cu vederea! Cam complicată, ce-i drept, cu un sfârșit "întors pe dos", dar incomparabil superioară lui Inception (by the way, ce ziceți, peste 10 ani ne arată Nolan ce mai face titirezul ăla minune?!)

           Revenind la nominalizați, am o vagă impresie că The Fighter - repet, film de 10 curat! -The King`s Speech – bâlbâiala perfectă a regelui George VI, The Social Network – mărețul Feisșit și dramele sale,l - va lua trofeul. Plăcințica lui Darren Aronofsky și Natalie Portman, Black Swan, a reușit să se rumenească la cuptor, până a devenit "perfectă", dar alea trei de mai sus au, după mine, mai multe șanse. 

   

Am văzut și eu, în sfârșit, The Fighter, și odată cu el a venit și singura modificare în preferințele mele: The Fighter e, fără dubii, filmul complet al anului. În regia lui David O. Russell, cu Mark Wahlberg și Christian Bale la datorie, care interpretează rolurile cu o măiestrie de pici!, cu Led Zeppelin, Aerosmith, RHCP, Whitesnake și alți indivizi ”de-ai noștri” ca soundtrack, nici că ți-ai putea dori mai mult de la un film. Cică-i biografie. E biografie, dar în același timp, e o dramă incredibilă despre ambiție, familie, devotament, rezistență în fața unei vieți care îți năvălește în față cu tot ce-are ea mai rău, cumpătare, chiar un pic de romance. E filmul excelent drămăluit, astfel încât niciun minut din el nu trece degeaba. E filmul care nu se lasă până nu te face părtaș la emoțiile personajelor. E, pentru mine, cea mai bună producție a anului, căreia, pur și simplu, n-am ce-i reproșa.

       
Winter`s Bone e cea de-a doua feblețe a mea, pentru că nu mi s-a șters încă din minte scena când fiica cotrobăie printr-o apă neagră, noaptea, pe o ceață mai ceva ca la King (e a doua oară când îl pomenesc) după o anumită "moștenire" de la tatăl său, de care are nevoie ca să trăiască – e înfiorătoare, o producție aproape europeană, cu o Jennifer Lawrence uimitoare.

             

            Cea mai bună actriţă în rol principal: Natalie Portman în Black Swan, Annette Bening, The Kids Are All Right, Nicole Kidman în Rabbit Hole, Michelle Williams, în Blue Valentine, Jennifer Lawrence (Winter's Bone) - Decizii, decizii…. Jennifer Lawrence sau Nicole Kidman câștigând în fața lui Natalie Portman ar fi o mare chestie. Un pic imposibil, un pic de "fuck, yeah!, uite că-i posibil", un pic de regret pentru una sau alta din partea mea. Porman e genială (și când ne gândim că ea era puștoaica aia de 13 ani de se ținea ea după Leon ca să-și răzbune familia..eh, cum mai trece vremea), Kidman e genială, Lawrence e înfiorătoare. Oricare dintre cele 3 ar merita statueta. Îmi pare rău că n-a intrat printre ele și Noomi Rapace, revelația nordică, care a îndurat mai mult decât toate la un loc pentru saga cu pricina.

        

        Cel mai bun actor în rol principal - Javier Bardem, Biutiful, Colin Firth, The King's Speech, Jeff Bridges, True Grit, Jesse Eisenberg, The Social Network, James Franco, 127 Hours. Aici e simplu – Firth – bâlbâiala lui face toți banii! Dacă n-ai știi, ai putea jura că are defect de vorbire din naștere. Mi-e dor de Cage. De Depp, de Matt Damon, de DiCaprio – bietul om are două filme mari anul acesta și niciunul n-a convins?! Și totuși..”boxerul”?! 

          La Cel mai bun film străin nu mă bag, c-am stat tare prost la capitolul ăsta – n-am văzut niciunul, și abia aștept să recuperez.

           Cel mai bun film de animaţie - How to Train Your Dragon, Franțuzescul L'illusionniste, Toy Story 3 Hehe, ce fază ar fi să ia struțo-cămila franțuză în fața lui Toy Story… sau chestia cu dragoni, destul de drăgălașă și ea. Vise..

       Cel mai bun regizor, și cu asta, a nu-știu-câta nedreptate majoră. Unde-i Nolan?! Reformulez – în care vis e Nolan? Sau "a căzut în uitare"? Dintre ăștia, eu zic Aronofsky, sau maestrul de lupte, pentru regie – ce dor îmi e de Tarantino! - Joel şi Ethan Coen, True Grit, David Fincher – The Social Network, David O. Russell – The Fighter, Darren Aronofsky - Black Swan, Tom Hooper – The King's Speech

          Animal Kingdom, altă producție surprinzătoare, e băgat și el puțin în seamă la categoria Cea mai bună actriţă într-un rol secundar, cu nominalizarea lui Jacki Weaver – baba mi-aduce aminte de tipa aia cu coarne din Frumoasa Adormită – e extrem de malefică și naturală în același timp! Pe lângă ea mai apar: Amy Adams, The Fighter, Helena Bonham Carter, The King's Speech (zău dacă am observat-o pe femeia asta..), Hailee Steinfeld, True Grit (da, ea da!), Melissa Leo, The Fighter (mm..un pic), Jacki Weaver – Animal Kingdom (ea e "the winner" pentru mine). Ee..și lipsește Lebăda Neagră, Mila Kunis din Black Swan. Nu mă deranjează.

          La scenografie avem parte de puțin din Johnny Depp – Alice (cu care ne întâlnim și la costume, și de un pic de Harry Potter, neinteresant.

         Măcar la imagine sau la efecte speciale să se-ndure cineva de Inception, că la altă categorie nu prea-l dau câștigător. În ceea ce privește coloana sonoră, The Fighter!!! sau Iron Man 2, dar nu l-a observat nimeni...

            Ăștia-s nominalizații, astea-s "predicțiile mele", cu asta s-a încheiat o juma de oră care-ar fi putut fi dedicată sesiunii, acum, să vedem și câștigătorii… 

O curvă. O cheamă "Conştiinţă".

            Se întâmplă să visezi aiurea. E un reflex, probabil, un os rămas neputrezit de pe vremea când credeam că Luna e făcută din caşcaval. Se întâmplă să ai un car de ani în spate şi să te trezeşti în miezul nopţii, ca un copil care s-a uitat pentru prima dată la Saw şi a rămas cu sechele, traspirat, agitat, cu limba aproape înghiţită. Ai visat. Ai vrut să strigi, dar nu ţi-a ieşit niciun sunet din gât, deşi, după chinurile pe care ţi se părea că le tragi, mai aveai puţin şi-ţi dădeai plămânii afară. Aiurea, parcă urlai în vid. Te-ai trezit, în sfârşit. Ai deschis larg ochii uscaţi şi-ai văzut că nu era nimeni în cameră. Nu te omora nimeni, nu îţi smulgea nimeni unghiile cu cleştele, dinţii îţi erau la locul lor, picioarele, la fel. Luna nu era mâncată de niciun vârcolac, pe geamul tău nu se căţărau strigoi. Nici măcar în uşă nu se auzeau pumni şi picioare.

           Ţi-ai tras pătura peste umerii reci. Te gândeai..ce dracu’ faci mâine?! Ai visat, vei visa în continuare?! Te gândeai…mă-sa, ce prost eşti! A trecut vârsta când aveai voie să gândeşti aşa.

Ţi-ar prinde bine acum o cafea. Ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu cineva. Dă-ţi pătura jos, nu mă face să ţip la tine! Vrei să vorbeşti acum. Cu cine? That’s right..nici măcar n-ai cu cine. E noaptea de vină sau e ea? Ţi-o imaginezi stând în faţa globului de cristal, invocând strigoi deasupra pentagramei, făcând colecţie de mâţe negre, probabil? Ce face, vorbeşte cu ele? Disecă broaşte şi le pune la fiert în cazanul cu smoală din care ies aburi albaştri? În colţul ferestrei sale aşteaptă Satan rânjind, aşteptând să-şi termine sceneta? E frumoasă? Cu ce e îmbrăcată? Sau mai bine zis..este? Crezi că pe toţi o să-i trimită la tine. Atunci, în vis, n-a fost decât avanpremiera. Acum, că te-ai trezit, o să-ţi dai seama că între vis şi realitate e o linie mai fragilă decât alea de haşiş.

Ţi-ai trage o palmă, măcar să ştii că te doare, şi c-ai terminat măcar cu prima parte din toată şarada. Măcar, să ai garanţia că eşti treaz şi viu. Lângă tine, e peretele. Acolo l-ai lăsat acum câteva ore, când te-ai întins să te odihneşti. Aiurea, ţi-a mai rămas vreun lucru sigur pe lumea asta? Nu te întorci, crezând că-ţi vei vedea propriul corp, chinuindu-se să se descompună. Ce perete, dă-l în mă-sa..

             Cu spatele la el, cobori din pat. Îţi simţi covorul de lână sub picioare. Te înţeapă uşor. Ce minune! La câţiva paşi mai încolo, o să te întâmpine gresia rece şi poate câteva furnici căutând disperate gemul de caise pe care ai uitat să-l pui în frigider. E, da.. asta înseamnă că te-ai trezit de tot.

             Aprinzi lampa. Pereţii tremură uşor într-o lumină gălbuie. Nu crezi până nu vezi cu ochii tăi. Dai uşor târcoale camerei, storcându-ţi mintea, ca să-ţi aduci aminte ce era în vis şi nu e în cameră, ce e în cameră şi nu era în vis. Nu-ţi aminteşti toate detaliile. Când erai plod, toată lumea te păcălea. Bunică-ta îţi citea rugăciuni către zeul-pământ, chiar dacă tu urlai la ea că nu asta te învăţa la şcoală, la orele de religie. Ştiai că urli în van, pentru că ea avea deja banda înregistrată cu textuleţe fioros de serioase despre iniţierea ta, care o să vină când vei împlini 12 ani. Zeii mă-sii de sectantă. Când o chemau părinţii să stea cu tine, ca să nu-ţi rupi gâtul căzând din şifonier cât ei erau la muncă, îţi împuia capul cu toate zeităţile posibile. Îţi dădea talismane şi brăţări hidoase din fire de lângă, pietroaie „sacre” pe care tu scuipai când îşi făcea ea drum în altă parte. Odată ţi-a zis un lucru –posibil- serios, cât se poate de banal. Ea numai banalităţile le spunea serios. Cică dacă te uiţi la fereastră după ce te trezeşti dintr-un vis, îl uiţi. Arată-i că greşea.

Pe geam, vezi numai luna, e seceră. Parcă începe şi să ningă. O fi ger. Posibil. Transpiraţia începe să ţi se răcească pe piele, o simţi ca pe un cadavru greoi şi rece pe care nu poţi să-l dai jos de pe umeri. Stai, bre. Mâinile îţi sunt la loc, nu e niciun ucigaş sub masa de lucru. Îţi verifici chitara. N-are praf pe ea, ceea ce înseamnă că n-ai dormit ani de zile. Poate, nici ore. Poate, minute. Cafeaua din cana de pe masă e încă caldă, înseamnă c-ai făcut-o recent. Bei un strop. Prea mult zahăr, o laşi jos. Pereţii tăi sunt la fel de adormiţi şi tăcuţi, în lumina lămpii, galben-portocalie, cum erau şi până acum. În hol, becul e tot ars. O să-l schimbi mâine, sau poimâine, sau când o să te înduri să cumperi un bec.

             Ce idiot ai fost. Ea nu face vrăji sub atenta îndrumare a lui Satan. Nici măcar glob de cristal nu are. Mai degrabă, se droghează cu vreun film sau rumegă vreo carte, cum face de obicei la ora asta. Cum făcea. Nu mai ştii demult. Da..totul e sigur.

             Te întorci în pat. Trânteşti pătura jos, n-ai nevoie de ea. N-ai să mai fii atât de prost încât să visezi tâmpenii până dimineaţă. Mai bine dormi întors spre peretele cu fereastra, ca să nu mai reţii ce visezi. Cine ştie..

            Stai – luna..
            Unde a dispărut secera?!

           -ştii măcar cine-a mâncat-o? eu ştiu. o curvă. o cheamă Conştiinţă-

Necazul unui drogat. Necazurile noastre.

 -această postare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare-

Într-o casă mare, înconjurată de o grădină minunată...

Tăiaţi!

Asta scria într-o “Cenuşăreasă repovestită” cumpărată prin ’94. Cretină lume.

…

Într-o sticlă mare, înconjurată de o etichetă arogant de roşie, se prăjeau într-o seară două boabe de orez. Orezul era, pe-atunci, ăl mai tare halucinogen din câte îşi făceau veacul pe pământ. Stropit cu oţet, funingine, praf de cărămidă roşie şi pus într-o sticlă, la foc, să se rumenească, se făcea numai bun de consumat când toate pornirile urlau din tine. Individul de la care ştiu reţeta nu mai e demult printre noi. Dispariţia lui coincide cu perioada în care a consumat cocktailul letal, mai-sus-amintit. Nu c-ar avea vreo legătură. Sau poate are, o să povestesc mai târziu. Auzise şi el circulând legende despre substanţa-minune, dar pentru că era mic, timid, căminist, des bătut de colegii de cameră, cu n’şpe mii de ani mai evoluaţi ca el, n-a avut niciodată curajul să încerce. Până atunci..până-n seara cu pricina, acum vreo 20 de ani, când n-a mai avut cum să se lege la mâini şi la picioare ca să-şi tempereze impulsurile şi şi-a pus sticla pe aragaz. A rămas câtva timp lângă ea, ca să vadă ce se întâmplă.

...

Citiţi printre rânduri

…

Neiniţiatul nostru şi-a tras atunci un scaun lângă aragaz, a agăţat coada unei lanterne şi s-a ţinut de ea cu toată puterea, ca de o ancoră care l-ar putea readuce la pământ dacă se întâmpla ceva nelalocul lui. Nici n-avea curaj să aprindă lumina. Ar fi murit de ruşine dacă s-ar fi întors, cumva, colegii şi l-ar fi găsit apelând la cea mai josnică variantă. A rămas aşa câteva minute, până când boabele de orez au încetat să mai joase pe fundul sticlei şi oţetul s-a lăsat de sfârâit. Amestecul, nu prea omogen, cică avea un miros de te prăbuşeai, dar pentru că nu voia să moară fraier, săracu’ om şi-a făcut curaj şi a băut cocktailul până la capăt. Parcă băuse motorină. Îi venea rău, scuipa, vomita, înjura. Ameţeala de motor îi umplu creierul şi nu-şi mai simţi mâinile şi picioarele. În urechi îi vârâse dracul două ciomege care îi sufocase oxigenul înăuntru şi ţineau la o parte zgomotele de afară. Ceva îl trăgea în sus de nas şi-l ridica de pe scaun. Vorba vine, pentru că numai ridicat nu era. Senzaţia de mişcare părându-i-se foarte reală, nefericitul încercă să meargă, dar nu izbuti decât să-şi dărâme scaunul şi să cadă grămadă pe gresie. Treaba mergea. Nu în sensul în care credea el c-o să meargă, dar mergea.

…

Târându-se-n coate şi-n genunchi, copilul nostru şi-a făcut drum până la uşă, pe urmă a luat-o în jos pe scări, pe potecă, până la ieşire din campus, şi acolo s-a rezemat de primul stâlp de telegraf ca să vadă mai bine cum zburau păianjenii pe lângă degetele lui. Păianjeni, furnici sau gândaci, nici nu mai făcea diferenţa. Îi urmărea cu ochii ca un pisoi care urmăreşte o dâră de lumină şi crede că-i coada unui şoarece. Şi tot urmărindu-i, tot urmărindu-i, imediat îi zvâcniră genunchii, i se ridicară tălpile şi-o luă la goană pe potecă, respirând ca un nesătul aerul rece de seară. Alergă dărâmând bolovani până când capul i se poticni în tocul unei uşi de lemn, groasă şi prăfoasă. Orezul să fi fost? Oţetul? 

N-a mai ştiut să-mi zică. Dar ceva din amestecul acela l-a făcut să îndruge cele mai dulci rime pe care le-a scos cineva de-a lungul timpului. Simţea că-i şopteşte Julietei despre naşterea stelelor, despre miere şi lapte, iar Julieta lui… o nălucire din faţă, îşi tot întorcea tăcută chipul către el. Nu schiţa, totuşi, niciun muşchi. 

S-a trezit a doua zi, împuns de-un fermier cu furca  de întors fânul. Adormise ca ultimul om, în noroi, lângă o scroafă cu trăsături, ce-i drept, fine, dar departe de a fi Julieta lui din vis.

Mai râzând, mai plângând, n-a mai apucat decât să-mi povestească necazul lui. S-a aruncat de pe un pod, acolo unde era apa mai repede şi bolovanii mai ascuţiţi. De necaz. De necaz, pentru că în câteva zile, fermierul ducea la laboratorul medical din regiune singurul exemplar de homoporcus poetus existent pe-atunci. Partea nasoală e că...necazul unui drogat s-a transformat în necazurile noastre. Progenitura încă trăieşte..

Liliacul

Când am vorbit la telefon, în noaptea aia, mi-ai spus că au murit toate coşuleţele cu lămâi. Pentru moment, mi-a părut rău, pentru că sunt şi eu om, ca şi ele, şi pentru că sufăr când aud că s-a întâmplat o nenorocire. Cred c-am suferit şi pentru Clara, deşi o parte din mine se bucura. Mi-am dat seama atunci că ceva era în neregulă. Aveai părul prins cu o panglică neagră, în semn de doliu, dar cocoşul din vârful muntelui dansa step şi fuma. Nu ştiu, am crezut că se bucură de moartea lor. Într-un fel, aş fi vrut şi eu să apuc o ţigară şi să-mi pun pantofi de step, dar nu se cuvenea într-un moment ca acela. Încercam să mă pot omeneşte, indiferent cât îmi era Clara de antipatică.

Pe urmă, am pus receptorul în furcă şi mi-am luat firul de după gât, iar peste câteva minute, tu ai apărut la uşa mea şi ţi-am desfăcut panglica de la păr. Nu te-a deranjat. Parcă şi tu uitaseşi de nenorocirea Clarei. Sau nu-ţi păsa? Mi-a plăcut să cred ultima variantă. De acum, nu-ţi păsa decât de mine şi de Ceaşca. Şi Ceaşca a stat lângă noi toată noapte, tăcută, şi ne-a ascultat povestind, cuminte, cu o linguriţă de cafea lângă ea. Am dat drumul la muzică.

Când a venit dimineaţa, m-am dus la fereastră. Tu ai venit lângă mine, şi mi-ai spus să nu mă tem, că vom găsi soarele în curând. Era foarte devreme, nici nu dădusem cu aspiratorul. Am luat lanterna şi-am ieşi afară să caut soarele. Am ieşit desculţă, pentru că nu mai aveam răbdare, şi-mi era puţin frig la mâini. Aş fi vrut să pun o creangă pe mine, ca să nu mai tremur, dar cireşul fusese cu totul mâncat de corbi. Mi-am întors privirea ca să-ţi spun, dar tu erai în prag şi în urma ta, lumina era stinsă. Te-am strigat, şi-ai venit lângă mine. Îţi prinseseşi panglica la încheietura mâinii, ca pe o brăţară. Ţi-am spus că ne-au mâncat corbii cireşul. Ştiam asta, pentru că am văzut urmele de dinţi. Corbii au nişte dinţi foarte ascuţiţi. Pot să intre chiar şi prin caroseria maşinii, de-asta eu o acopăr întotdeauna cu un strat de fixativ înainte să intru în casă. Corbii ştiu foarte bine să se ascundă, şi dacă la prânz, de exemplu, nu-i vezi prin preajmă şi uiţi să dai maşina cu fixativ, să fii sigur că o găseşti găurită când o să te întorci. Corbii sunt sigur acolo, doar că nu-i vezi tu.

M-ai luat de mână şi mi-ai zic că ai găsit soarele. Te-ai întins pe vârfuri după el, l-ai luat de codiţă şi mi l-ai dat. Semăna cu o cireaşă mică şi galbenă. Razele îi căzuseră toate. Când l-am luat în palmă, şi-a întins aripi de liliac şi a zburat. Te-ai uitat la mine blând, şi mi-ai spus să nu-mi fac griji, pentru că vom găsi altul. Ţi-am spus că mi-e frig, şi tu te-ai dus în casă şi mi-ai adus o pernă. Am pus-o pe bancheta din spate a maşinii şi m-a încălzit. Tu te-ai urcat la volan şi-ai mers atât de repede, că puteam să văd paşii tuturor câinilor de pe câmp. Era un concurs de câini, din câte îmi amintesc. Nu mai ştiu, a fost demult. Pare-mi-se că erau câini de curse, pe care se pusese pariu de genul „cel şchiop ajunge primul!”. Îmi era tare frig şi m-am ghemuit lângă pernă. Am continuat să mergem în câmp, şi-am mers până nu s-au mai văzut gardurile de sârmă ghimpată. De obicei, nimeni nu trece de ele, pentru că dacă lasă pe cineva, sunt imediat concediate de patroni. Sau li se taie din salariu, ceea ce e, cu adevărat, o tragedie în ziua de azi. Pe noi ne-au lăsat să intrăm, pentru că ştiau că nu facem decât să căutăm soarele nostru în straturile cu lilieci.

Afară se mai încălzise, aşa că am vrut să te urmez în lan, dar când am coborât din maşină, mi-au îngheţat din nou tălpile. Cum să fie soarele acolo, dacă nu se simţea nici un pic de căldură la tălpi? Mi-am luat perna în braţe şi am venit lângă tine. Era pentru a doua oară în orele alea, când mi-ai strecurat în palmă soarele. Mi-ai închis pumnul, ca să nu zboare. Atunci mi-a fugit gândul la Ceaşca. De ce a fost aşa tăcută toată noaptea? Am deschis pumnul şi am văzut un liliac cu aripi ude, scrijelit cu creta pe spate. Îmi tot spuneai că e soarele, dar eu nu vedeam decât un liliac. Era semn că-mi pierdeam minţile?

Ne-am întors acasă şi ai pus soarele într-un borcan cu apă. M-ai chemat, să văd cum străluceşte, dar eu tot un liliac vedeam.

Seriale de toamnă

           Unul din motivele pentru care ador toamna este că revin serialele serioase. Câte-au mai rămas ele, pentru că multe (dar chiar foarte multe) au fost anulate din motive de genul scăderea ratingului/criză, cum ar fi Ghost Whisperer sau Damages. Dacă după Ghost Whisperer nu prea mă omor, pentru că s-a cam transformat în telenovelă după moartea şi reîncarnarea lui Jim, la Damages chiar mă uitam. Vestea bună e că Damages o să revină pe undeva prin 2012 (probabil scenariştii sapă acum după comori ca să finanţeze serialul). Dar până atunci mai e, aşa că să vedem cine se întoarce în toamna asta.

1.              1.  Ca de obicei, pe mine mă interesează revenirea Supernatural, cu sezonul 6, fără Eric Kripke la cârmă, dar cu o don’şoară puse pe fapte mari. Nu ştiu ce fapte mai mari decât ce-a făcut master Kripke poate face ea, mai ales că are de scos 1 buc. Dean din disperarea pierderii fratelui său şi din rutina unei vieţi normale, şi 1 buc Sam din Iad. Eu totuşi cred că Supernatural n-are cum să sfârşească la fel ca Prison Break, pentru că serialul propriu-zis, cel de 5 sezoane, bazat pe o super-poveste despre fraternitate (şi câte-un demon pe ici, pe colo), s-a cam încheiat în primăvară.

         Mă voi uita la sezonul 6 ca la o anexă a originalului. Şi mă voi uita la sezonul 6 pentru actorii care au reuşit să mă ţină cu sufletul la gură,  în faţa ecranului, câte 45 de minute în fiecare sâmbătă seara, cât era difuzat serialul (sâmbăta ajungea în România).

        Se coace un serial animat după Supernaturalul lui Kripke. Pe acela cred că-l voi ocoli. În primul rând, pentru că nu mă omor după animeuri. În al doilea rând, pentru că nu ştiu câtă vitalitate vor putea să transmită desenele alea..colţuroase. 

         Până una, alta, Supernatural revine cu sezonul 6 pe 24 septembrie.

2.               2. Tot  pe 24 septembrie revine şi Medium, cu sezonul 7. Da, tot cu Allison Dubois, tot cu Joe ca să-o trimită repede la culcare pe Al când se trezeşte brusc din cauza unui coşmar, tot cu trio-ul Marie-Bridge-Ariel, tot cu vise şi stafii.

3.              3. Sezonul 6 din Criminal Minds debutează miercuri, 22 septembrie. Serial de exepţie care-a lăsat în urmă ceva asemănător cu cele 5 sezoane din Supernatural apărute până acum – întorsături de situaţi de genul terorişti..unul..doi..mai mulţi!, războiul dintre Hotch şi Reaper, plecarea lui Gideon. Din păcate serialul a trecut printr-o remaniere (că tot ne place nouă cuvântul) de scenarişti, dar am eu încredere că n-o să sfârşească prost. Deci, ne revedem pe vreo…23 la noi, cu echipa minune, întreagă sau nu….

4.              4. Ei, şi vine Dexter… pe 26 septembrie, cu sezonul 5. Dexter a ajuns în preferinţele mele foarte aproape de Supernatural, deşi abordează o temă extrem de diferită. Dar e atât de bine structurat, atât de bine regizat, atât de bine „asortat” cu soundtrack-ul, iar actorii joaca cu atata pasiune , încât nu mă lasă niciodată să nu fiu atentă la el. în plus, ca şi Supernatural, Dexter e genul de serial care nu încheie niciodată un sezon fără debutul unei situaţii explozive. În finalul sezonului 4 (cine nu l-a văzut, ar face bine să se oprească aici), am asistat la moartea fiinţei care-i asigura lui Dex legătura cu lumea umanului, Rita, iar în ultimele cadre am putut vedea un criminal-familist extrem de pierdut şi măcinat de vină. Cum va fi viaţa lui fără Rita, habar n-am, dar de-abia aştept să aflu.

        Am scris aici despre 4 seriale. Sper să apuc să văd măcar 2 din ele…

Iepurii, Strâmbu' şi Plosc

A fost odată ca niciodată o fermă de iepuri. Stăteau în cuşti suprapuse, ca nişte iepuri ce erau. Cuştile erau cumpărate la mâna a doua, cum se întâmplă de obicei, şi de-asta n-aveau nici plafon, şi nici podea. Erau doar cuşti făcute din zăbrele de oţel prin care cădeau toate cele de la un etaj la altul. Da, e drept că era o fermă foarte săracă. Nici morcovi nu cultivau, deşi aveau cel mai fertil teren din zonă şi pentru asta era invidiată de toţi vecinii.

Când fostul proprietaj a murit, la cârma fermei a venit un om hapsân şi cam strâmb de felul lui. Strâmb aşa cum era el, se plimba de două ori pe săptămână printre cuştile iepurilor ca să se mândrească cu deşteptăciunea şi puterea lui prin care făcuse rost de coroana fermei. Curând, însă, iepurii din toate cuştile, în lipsă de morcovi, au început să-i arate coada când trecea prin dreptul lor. Ba, unii îl şi scuipau. E, de scârba lor, pentru că, fie vorba între noi, tipul numai iubitor de iepuri nu era (dar îi plăcea să conducă..ar fi condus şi-o fermă de wc-uri dacă i s-ar fi ivit ocazia), strâmbul a renunţat să se mai arate în public. Îl enerva faptul că îi scăzuse popularitatea. Dar nu s-a dat bătut...nu, nu, pentru că un prost şi un strâmb persistă în prostie şi strâmbenie indiferent ce i s-ar spune.

Strâmbul şi-a angajat un consilier ca să facă turul pentru el. L-a luat pe Plosc. Plosc era un omuleţ de familie săracă, dar crescând lângă Strâmbul prinsese şi el gustul conducerii. Numai că lui Plosc nu prea îi priau ieşirile în aer liber. Din nu se ştie ce motive, aerul îl făcea pe bietul omuleţ să arate şi mai mic decât era în realitate. Atât de mic, încât abia se mai vedea printre cuştile cu iepuri. Aşa că Plosc şi-a cumpărat rapid, din banii din care trebuia să plătească morcovii iepurilor, un scaun şi-o masă. Şi-a luat trei sub-sfătuitori care să facă turul cuştilor în locul lui, şi cu banii care i-au mai rămas, şi-a închiriat o duzină de filme cu Arnold Schwarzenegger. E cunoscut faptul că chelul vrea să aibă plete, nu? Generos cum era (cu banii destinaţi morcovilor), îi plătea pe sfătuitori cum nu se putea mai bine. Şi sfătuitorii erau atât de mulţumiţi de el, încât nu se puteau îndura să-i aducă la urechi veştile proaste din teritoriu.

Într-adevăr, la cuştile cu iepuri, treaba nu era chiar roz. Iepurii, de foame, începuseră să se răzvrătească. Răsturnau ceştile cu apă când treceau sfătuitorii, drept în capul lor, îi scuipau ca pe cei mai mari duşmani, ba unii le puneau şi piedici şi zvârleau în ei cu pietre. Sfătuitorii, însă, se duceau frumuşel la Plosc şi-i spuneau fel de fel de poveşti fantasmagorice despre „cât de bine o duce ferma”. Şi Plosc era încântat. I se spunea că iepurii sunt atât de fericiţi, încât le aduc cele mai frumoase urări când se duc în patrulare. Atât de recunoscători, încât nu încetează niciodată să-l cinstească şi chiar ar da orice să-l vadă întorcându-se printre cuşti în locul sfătuitorilor. E, un gram de adevăt tot era în asta ultimă afirmaţie.

Încrezător în vorbele lor şi nerăbdător de a fi aclamat, Plosc organiză într-o zi o întrunire în faţa casei în care el, sfătuitorii şi Strâmbul îşi făceau veacul. Iepurii veniră, într-adevăr, în număr mare. Numai că socotelile de la masă şi din faţa filmelor cu Arnie nu s-au potrivit cu cele ale iepurilor flămânzi. Iepurii făcură rost, nu se ştie de unde (deşi se zvonea prin zonă c-au avut ajutor de la fermele vecine), de lansatoare de flăcări. Şi cât ai clipi, întraga casă a Strâmbului a luat foc. Şi-au ars acolo şi Strâmbul-şef, şi Plosc, şi sfătuitorii, şi se prăpădeau şi ţipau şi se înjurau grozav între ei din cauza întrunirii. Numai iepurii, acum răzbunaţi, râdeau de necazul lor şi se veseleau.

Şi datorită lor, ferma era acum liberă şi putea fi condusă de unii dintre ei, unii care cunoscuseră necazurile şi luptaseră pentru libertate.

Ceaşca şi Clara cu lămâi

           Am vrut să stăm de vorbă ca să-ţi spun ce mi-am cumpărat. Mi-am luat o ceaşcă nouă pentru cafea. E ceşcuţa mea, slabă ca mine, aproape transparentă, cu urechi mari de iepure şchiop. M-am îndrăgostit de ea de când am văzut-o pe raft. N-a costat mult, doar câţiva paşi la dreapta şi unul la stânga cu mâinile ridicate. De regulă, eu nu-mi cumpăr lucruri scumpe. Pe-alea le păstrez în gând, pentru că dacă ar deveni solide, ar fi sigur ieftine. Pe ceşcuţa mea o cheamă Ceaşca şi îi dau de mâncare fulgi de porumb la fiecare două ore.

          Când te-am sunat să-ţi zic, ai râs de mine, ai spus că sunt un copil, dar am să-ţi trimit o oglindă de ziua ta, ca să vezi că nici tu nu eşti vreun adult. Ţi-am spus cum m-am împiedicat când am ieşit din magazin şi era s-o sparg pe Ceaşca. Unde mai pui că şi ploua. M-ai ascultat şi m-ai completat. Erai un al doilea autor la povestea mea, deşi niciun cititor nu şi-ar fi dat seama, pentru că ne imitam perfect vocea unul altuia.

          Pe urmă, ai început să vorbeşti numai tu. Şi mi-ai spus povestea Clarei. Clara are un loc secret în care vorbeşte la telefon. Acum un an, când a luat ultima dată salariu, şi-a comandat trei coşuleţe cu lămâi. Lămâile, le-a donat la un orfelinat, pentru că e o fată cu suflet bun şi ştie că orfanii nu mănâncă decât portocale. Coşuleţele, le-a plantat şi într-o săptămână au prins rădăcini. Şi-au luat pantofi cu toc şi au început să umble prin oraş. Au venit la tine, pentru că au găsit adresa ta în geanta Clarei. Trebuia să-i fi spus să nu lase geanta la vedere. Ţi-au adus fum de ţigară de la ea şi tu ai plecat de mână cu ele. Până ai venit la mine, miroseai a ţigări şi a lămâi.

          Apoi, nu ştiu ce-ai mai făcut, pentru că te-am întrerupt şi ţi-am povestit iar despre Ceaşca. Tu ai încetat să mai vorbeşti despre Clara şi despre coşuleţele fără lămâi. Pur şi simplu, n-am mai suportat să văd cum te bucuri când vine vorba despre ea. M-am supărat şi nu ţi-am mai spus nimic de Ceaşca. Ea oricum e bine, pentru că o îngrijesc ca pe un prieten bun. Şi ghici ce, Ceaşca nu ştie poveşti cu Clara.

           A trecut un timp cât n-am mai vorbit nici eu, nici tu. După asta, tu m-ai sunat într-o seară şi mi-ai spus că ţi-e dor de Ceaşca. Mie nu mi-e dor de Clara şi se pare că tu ştii asta. N-ai mai vorbit deloc de ea. Te-am întrebat de coşuleţe şi mi-ai spus că au murit. Într-adevăr, nu se mai simţea mirosul de lămâi şi tu îţi legaseşi părul cu o fundă neagră. De atunci, vorbim numai despre Ceaşca. E tare mândră.

Highway to hell

Mă duc unde mă duc în fiecare an (parcă-s Harry Potter, ăla de trebuia el să se întoarcă acasă la unchi-su ca să-l protejeze vraja lu mă-sa moartă încă un an), într-un sat... într-un sat de munte, unde când mă trezesc dimineaţa văd în faţa ochilor zidurile cu tapet antic şi  cu oribilităţile alea de tablouri cu păuni spânzuraţi de coadă ale căsoaiei  pereţii şi aud râgâitul mârşavului pintenat  simfonia cocoşului, mă delectez cu fugitul de tanti care nu suportă cafeaua, energizantele, chitara, rockul, părul meu portocaliu şi dezordonat, brăţările, machiajul, „lume, lume, soro, lume”  poveştile bunicii, adică istoria doamnei Neaga care nu stiu ce-minune a făcut ea prin munţi cu noi   istorioare din partea locului...

Mă duc dau 50 de mii pe o cafea de la automat pentru că n-am voie să cumpăr un pachet, sau să rod cutii de bomboane cu cafea (nu dau nume, că nu vreau să fac reclamă)...

Mă duc să mă întrebe babele de pe la porţi când mă mărit

Mă duc să mi se spună ce copil dulce eram eu când eram mică ( de maxim de 3 ani, că dupaia...)

Mă duc să mi se spună că nu e de-ajuns că i-a distrus bunicu-meu (săracu’) urechile cu mandolina, tresă mai vin şi eu „după douăzeci de ani” cu chitara şi să-i cânt acelaşi „el stă singur şi liniştit...”

Mă duc să-mi bată-n ochi „soarele meeeu!” din locul unde ar fi fost normal să se întindă crengile cireşului, dacă nu l-ar fi tăiat

Mă duc să stau mai bine de-o lună, să regret tot timpul c-am venit, şi la sfârşit, când să plec, să mă cuprindă părerile de rău şi sentimentul de „sunt o dementă! nu pot s-o las singură iar...”

Mă duc pentru că aşa trebuie, şi nu vreau nici să bănuiesc ce-ar fi în sufletul bunicii dacă nu m-aş duce

Mă duc pentru c-o înţeleg, în ciuda celor enumerate mai sus.

Mă duc pentru c-o iubesc , în felul meu

Mă duc.

..........................

Băi, acuma nu vă gândiţi că mă duc şi nu mai scriu o lună jumate! O să scriu, jur c-o să scriu! Ha-ha-ha-ha-ha...

Acuma mă duc, e sâmbătă...