Ancora

Se întâmplă de toate. Se întâmplă lucruri care n-ar trebui să se întâmple, lucruri despre care ştiam acum ceva vreme, lucruri al căror curs îl prevesteam cu reţinere. Cursul lor, eu spuneam despre el, dar tu nu mă ascultai, pentru că ţi se părea prea frumos să te plafonezi în situaţia ta, să-i faci pe alţii să-ţi plângă de milă. Îmi merg mâinile repede pe tastatură, şi scriu rând după rând, cuvinte în care nu trebuie uneori să cauţi un înţeles, pentru că nu ştii când mă adresez ţie, celui de lângă tine, sau unui om pe care nu-l cunoşti. Pe care nu te las eu să-l cunoşti, pentru că deocamdată, vreau să rămână doar al meu. M-ai întrebat de multe ori ce fac, şi ţi-am zis lucruri generale. Ţi le-am spus cu un scop. Ele erau menite să-ţi arate punctul cardinal spre care vreau să mergi. Nu pot să-ţi ordon, asta e clar. Nici nu încerc. Dar direcţia pe care ţi-o arăt e cea mai bună pentru tine acum. M-am lovit de nesimţiţi, nu vreau să mă transform şi eu într-unul.

Se zice că asta e menirea fetei cu păr roşu. Roşul din părul ei se trage dintr-o rană şi nu poate decât să deschidă o alta, prin intrigi şi urzeli, prin farmece şi descântece. Lumea întreagă s-a ferit de ea în istorie. Imaginea ei e la fel ca cea a unui lup. Îi simţi pericolul, mintea ta urlă picioarelor să se întoarcă şi să o ia la goană, dar trupul n-o ascultă. Încremeneşte-n loc şi continuă să-l fixeze cu privirea, să-i dezmierde cu irisul blana deasă şi caldă, colţii netezi, răsuflarea rece şi zgomotoasă de fumător declarat. Lupii nu fumează. Dar cum ar fi dacă ar face-o? Poate... ne-am strica imaginea despre ei. Mereu i-am privit ca pe nişte cavaleri ai munţilor. Un lup cu o ţigară în colţul gurii.. hmm... un fel de Don Vito Corleone printre stânci. Hilar.

M-aş ruga la zei. Nu ştiu la care. Bob face duş, nu mă aude. În ultima vreme, găseşte tot felul de motive, numai să nu stea lângă mine şi să-mi asculte poveştile. Mă părăseşte pentru că l-am plictisit. Îmi era un sprijin, o idee. Mă ancoram de el.

M-aş ancora de maşina de cusut a bunicului dacă aş putea. E mare şi neagră, veche, cu pedală şi masă de lemn. Se zvoneau o mulţime de chestii pe seama ei. Vorbeau babele prin sat de o anumită plăcuţă de platină care-ar fi ascunsă în ea. Nu vreau s-o caut. Maşina asta valorează enorm pentru mine prin simplul fapt că a fost a bunicului. M-aş ruga la el. Pe undeva, pe acolo, mă aude. A fost fumător înrăit, a înjurat, a bătut, a vânat. I-a plăcut vânătoarea şi muzica. I-a plăcut chitara, mandolina. Datorită lui, instrumentele mai zac încă pe şifonierul meu. Bunica le-a urât. Spunea că ele dezbină familia. Eu cred c-a unit-o. Nu l-am cunoscut, deşi asta e una din cele mai mari dorinţe ale mele. Vreau să mă întâlnesc cu el dincolo, oriunde ar fi acest „dincolo”. Vreau să-i spun cum am fost eu. Cum a fost lumea după ce-a plecat.

Aici mă simt în regatul lui. Tabloul cu iele e încă agăţat de perete, soba de teracotă verde e încă acolo unde a lăsat-o. Bunica a schimbat mobila, oamenii au venit şi au plecat, casa a rămas şi odată cu ea, şi spiritul lui. N-am nici o poză cu el. Mama mi-a arătat una când eram foarte mică. Avea figura unui om chinuit, dar a unui luptător.

Mi-am legat de încheietura mâinii o eşarfă cu motive tribale. Îmi lipsesc brăţările mele, dar să le caut, nu pot. Aş vrea să sar peste lunile astea şi să mă trezesc în iarnă, ancorată de zeul Bob, apărată de bunicul meu.

Apocalipsa. Pam-pam.

Cele mai reușite reclame sunt alea care îți împrimă pe creier textul lor. Din cauza lor ajungi s-o anunți pe bunica despre mirobolanta veste că „RedBull îți dă aaaripi”, chiar dacă nu-i pasă, sau să întrebi un prieten din generală „tu cu cine faci banking?”. Saaau, poți să le parafrazezi și să te întrebi „tu ce faci de Apocalipsă”?

Îmi sunt simpatici nenii ăștia de se ocupă cu toate ciudățeniile de culte religioase. Am stricat demult relațiile cu mătuși-mea, din varii motive, dar încă mai țin minte întrunirile cu diverși preoți respectabili la care participa, cu tot familionul, și pentru care gătea săraca bunică-mea cazane de sarmale, că tipii erau vegetarieni doar la slujbe, pandantivele colorate pe care și le punea unul peste altul la gât, spirulina pe care o mânca în loc de mic dejun, prânz sau seară, pentru că așa i se zicea că e bine (și mesele gătite de maică-mea pentru ea, pe care le dădea la câini), ciorile salvate de pe drum și crescute în casă, și viziunea despre viitorul imperiu colonial al grecilor (care evident, ne cuprindea și pe noi), din cauza căreia a trebuit vărul meu să învețe greaca.

Da, atunci am început să mă obișnuiesc cu nebunia.

Fiind deja călită din cauza unchilor mei, am găsit-o simpatică chiar și pe tipa care făcea reclamații la poliție pentru că nu era luată în serios atunci când vorbea despre invazia extratereștrilor. Tanti, o femeie bine ancorată în pământ (cel puțin, din punct de vedere fizic), dădea detalii dintre cele mai surprinzătoare despre armele de distrugere în masă pe care le foloseau omuleții ARGINTII ! care aveau, desigur, bază și la Galați. Estem sau nu estem tari?

Cică azi (sau mâine) o să vedem Apocalipsa. Uuu, ce palpitant! Partea nasoală este că niște nerecunoscători care au avut norocul să se nască mai aproape de New York or s-o vadă înaintea noastă. Al naibii glob pământesc cu ale lui diferențe de fus orar! Cică mai întâi o să ne zguduie un maaare și periculos cutremur, pe urmă or să mai aibă loc niște calamități, războaie, alea-alea, sos de tomate, maioneză, o cădere a valorilor morale, eventual un suc de coacăze negre, și la sfârșit vine Dumnezeu. Ei, asta e! Aici îmi sare țandăra! De ce să vină Dumnezeu, și să nu vină Bob, Mohamed, Allah, Buddha, Jah-Jah sau alții?

Aproape am emoții. Oare or să pice din cer și Kurt Cobain și Jim Morrison? Și pe urmă? O să ne ia colo „sus în deal (i-o casă)?”

Cică unii și-au dat demisia de pe la slujbe, și-au vândut toată agoniseala, casele, proprietățile, mașinile, s-au refugiat pe undeva, într-un loc sigur, și și-au făcut provizii de baterii pentru telecomandă, ca să vadă Apocalipsa live!

Eu... cred că o să continui portretul lui Ozzy. Pe urmă, poate ies la o cafea, dar înainte îmi încarc telefonul, nu de alta, dar dacă vor începe să cadă zeități din cer, vreau să-i trag în poze, să vadă și nepoții mei.

Tu ce faci de Apocalipsă?

Eurovision 2011

E deja tradiție să scriu eu despre concursul Eurovision. E deja tradiție să se conteste câștigătorii concursului și să se dea vina pe „geopolitică” pentru locurile fruntașe la care unii participanți n-au reușit să acceadă. E deja tradiție ca noi să blamăm postul public de televiziune pentru că se interesează prea puțin de imaginea României în afară, cel puțin din punct de vedere muzical. Lumea nu știe să vadă manifestarea ca pe un spectacol în care țara-gazdă arată tot ce are ea mai bun.

Din 2009 încoace, eu mă tot raportez la ediția de la Moscova. Spectacol mai grandios ca acolo nu cred c-am să mai văd vreodată în cadrul concursului ESC. Nemții, mi s-a părut mie, și-au organizat show-ul într-un... stadion metamorfozat în arenă acoperită (care semăna mai degrabă cu o debara). Mi s-a părut mic, foarte mic, dar foarte bine filmat și pus în valoare de decoruri. Merkel a arătat că ai ei „supuși” nu se lasă până nu șelefuiesc bine de tot (chiar până la saturație, aș zice), astfel încât să vadă vecinul că-s mai tari decât el, muncesc mai mult și mai bine, au un simț estetic excepțional și, mai presus de toate, la ei lipsește pagina cu termenul „criză” din dicționare. Era și normal. Altfel, am fi asistat la o vizită de-a lu` nea Hitler din mormânt, nu tocmai plăcută.

Piese – ok.

Interpreți – ok.

Reveniri – da:

-   Ungaria, țară a cărei reprezentantă a fost supranumită „următoarea Celine Dion”, dar care mie mi s-a părut un mare „fâs”, cu o voce comună, îmbrăcat într-un cearșaf albastru intrat la apă (zău așa, maică, ungurii n-au stiliști?!)

-   Italia, care-a terminat pe locul 2, pe care am văzut-o doar în seara finalei, ca urmare, dacă mă întrebi acum ce-a cântat așa de fain de-a terminat așa sus, sunt în plop cu totul

-   Austria – nu știu ce-a cântat, dar mi-a plăcut tunsoarea tipei

-   San Marino, care-a venit cu o piesă superbă cap-coadă, cântată de o tipă cam mulatră, dar care n-a trecut de semifinale. Nasol.

Românica i-a trimis pe Hotel FM și zău că n-are nimeni dreptul să conteste rezultatul, în condițiile în care atât piesa, cât și interpreții, sunt un fel de... roșie din aia ornamentală de se așează pe marginea platorurilor cu aperitive, la mesele cu ștaif. Adică a fost bine c-a fost, dar nici dacă n-ar fi fost, n-ar fi fost rău. Un degeaba care zâmbea frumos în pantaloni dungați. Drăguțel. Locul 17. Drăguțel.

Eu am susținut Bosnia. Se pare că de ceva timp încoace, Bosnia are cele mai faine melodii din concurs. Toată lumea știe crush-ul meu pe trupa Regina, pe care am descoperit-o prin intermediul ESC 2008 și de a cărei discografie n-am putut să mă despart o săptămână după prestația de-atunci. Anul ăsta, bosniacii l-au trimis pe nenea Dino Merlin, tipul care le-a scris și imnul național. A fost „melodia de suflet” a concursului, chiar dacă interpretarea putea să fie mai reușită.

Mi-a plăcut și tipul din Suedia, s-ar fi inegrat de minune în gașca adolescenților-minune, alături de Lena și Ryback, dacă ar fi câștigat, Cipru și San Marino (care bineînțeles că n-au intrat în finală), Slovenia și Georgia.

Nemții se pricep cu adevărat să scoată ce-i mai bun din orice le cade în mână. Spectacolul, luat ca un întreg, a fost artă cinematografică. Cel puțin, momentul Lenei Meyer-Landrut, câștigătoarea de anul trecut pe care Merkel (cine alta?!) a mai trimis-o la o ediție, așa, de amorul artei, putea foarte bine să concureze la Oscaruri și să câștige – măcar la scurt-metraje. Pe Lena au șlefuit-o nemții din cap până-n toenails . Au îmbrăcat-o într-un aer de femme fatale, dar i-au păstrat și imaginea de puștoaică aeriană, au pus-o să învețe muzică într-un singur an (tipa n-avea nicio treabă cu muzica, până anul trecut), i-au dat o piesă la care e imposibil să nu ciulești urechile, i-au dictat fiecare mișcare, dar i-au păstrat naturalețea specifică vârstei, melanj demențial filmat și vândut. A terminat pe 10. De fapt, nu prea contează, e vorba de matematică și de finanțe, nu de hazard.

Marele câștigător – Azerbaidjanul, frumos anunțat pe scenă de steagul Turciei! (ai naibii, n-au putut să se abțină). Nu mă întrebați ce-a/au cântat, nu le-am reținut nici melodia, nici mutrele.

Și finally, rămân la părerea mea, cum că ESC e doar un spectacol, și trebuie tratat ca atare.

Culori și verbe.

Am început o mulțime de fraze cu niște expresii generale și utilizate masiv de… toată lumea, în fapt. Din alea despre care se învață în școala generală – prin clasele a șasea-a șaptea, nu mai știu – că sunt impersonale: se zice, se spune, se cade, se cuvinte, se zvonește, etc. Le cam urăsc de la o vreme – ce dracu`, nu mai e nimeni în stare să zică ceva ce nu s-a mai zis sau ce nu se zice și se aude de cel puțin cinci sute de milioane de ori pe zi?

Cum ar fi dacă în locul lui se zice, am spune se mănâncă? La o adică, se cam folosește și exprimarea asta: zici un rahat – mănânci rahat. Deci nu e bine, altă variantă. Se vopsește, că tot am vopsit-o pe maică-mea acum câtva timp. Ok, here I go:

Se vopsește că trăim într-o lume civilizată – și-i adevărat! Exemple avem la tot pasul: ca să nu lase resturi și mizerie în urmă, hoții fură cu totul bancomatele, puradeii din autobuze se căznesc să nu te deranjeze când îți cotrobăiesc prin buzunare sau când îți taie cureaua de la geantă (ăghen, ca să o ia cu totul), fetele trag de blugi în jos, ca niște adevărate ladies, ca să nu li se vadă gleznele (aici e un mic inconvenient – materialul nu se lungește… ) și mănâncă toată șaorma, ca să nu lase deșeuri. Până și Udrița și-a luat mai demult o frunzuliță, biata de ea, pentru că o pereche de chiloți erau, probabil, prea scumpi. Sunt o păcătoasă, știu, o să mor în chinuri și-o să ajung să ard în cazanele de la subsol, cu lumina stinsă. Ba, o să mai aud și tobe și chitare în depărtări, că numai așa ceva se aude la nea` Lucy acasă. Tipul e și manager, și are restaurant personal, ce-aveți cu el?!

Revenind. Într-o societate cu principii morale atât de sănătoase, numai un sălbatic îndrăznește să vrea. Toți doresc.

Circula mai demult o chestie, un proverb, din gura celor mulți și cretini, niște nulități pe care nu merită să le asculte nimeni: Pică pară mălăiață în gura lu` Nătăfleață. De la acel mai demult, nu s-a schimbat nimic.

Culorile lui a dori sunt de j`de mii de ori mai domoale decât cele ale lui a vrea, păcătos (mă repet – am să mor și mă mai și repet! Apropo de moarte, m-a ținut maică-mea la dezintoxicare de cafea o săptămână întreagă! Dacă ăsta nu-i măcel, eu nu știu ce mai e…) verb, al dracu` de agresiv. Când vopsești fraza Vreau să-mi iau papuci, te și vezi ducându-te la supermarket și punând în coș (nu, nu o cutie de bere!) o pereche de papuci. Când spui Doresc să-mi iau papuci, o vezi pe sor`ta făcându-ți cadou o pereche de papuci (eventual roz și cu două numere mai mari, că nu știe altul mai bine decât tine cum ar trebui să fie papucii ăia miraculoși – și doriți!). A vrea e primul pas spre a avea. Orice!

Question is… Nu vreți să vrem?

Defect

Hurt people hurt people. E o linie din Greenberg. Parcă am mai scris pe-aici despre el. nu e un film strălucit, ba mai mult, pare unul făcut la beţie. E ironic, la beţie oamenii tind să spună mult mai multe lucruri raţional valabile decât îşi dau seama. Adevăruri. Râd de ele şi de ei, dau pe gât pahar după pahar, până cad sub masă şi atunci încep să plângă şi să se dea cu capul de pereţi, că viaţa-i grea, iar ei beau de necaz. Ridicolul ascunde un tragic acolo, undeva. Am fost certată cu alcoolul şi încă sunt. Am văzut cum a nenorocit familii, copii, şi m-a scârbit. Alţii au simţit pe pielea lor.

Răniţii îi rănesc pe cei din jur. Fericiţii îi rănesc pe cei din jur. Oamenii rănesc oameni. Ar fi trebuit să fim făcuţi din tablă, să funcţionăm cu fire, cabluri, ca un calculator. Să fim monitoare pe picioroange, cu cheiţă la spate, ca păpuşile muzicale. Când ne stricăm, să vină maestrul păpuşar să ne repare, iar noi să nu simţim defecţiunea. S-o luăm ca pe o pană de curent, să ne dăm seama că s-a întâmplat numai când ştim că a trecut deja, ca să nu ne mai consumăm înainte.

Ce fac, ce spun, ce gândesc cu voce tare, fac doar pentru că aşa simt. Mi-ar fi imposibil să mă dau drept cineva cumpătat şi echilibrat, să-mi controlez gesturile, vorbele, mimica, să mint permanent, să mă dau drept altcineva. Să nu fiu eu, aşa cum îmi spunea un prieten. Zic multe, şi multe din ele sunt prostii. Uitaţi-vă numai câte scriu aici. Uit la fel de multe, pentru că m-am obişnuit să scrijelesc lucrurile frumoase din viaţă. Altele, nu contează. Uit cu tonele. Am mâzgălit în conştiinţă un calendar de puşcăriaş. În el, am tras o linie pentru fiecare eveniment care m-a marcat într-un mod plăcut. Taică-meu îşi făcuse unul la fel cât a fost în ghips. El trăgea câte o linie pentru fiecare zi care trecea, cu un marker albastru. Când se împlinea o săptămână, le tăia pe toate cu o linie pe diagonală. Aşa fac şi eu, doar că nu le tai. Când se adună câte 10, le fac chenare în formă de chitară. Dacă aş pleca acum, cine va avea grijă de mine, să nu mă rănesc când voi face chenare? Îi spuneam unei prietene la telefon că lumea e o curvă, fără să ştiu că eu i-am cumpărat pantofii cu toc. I hurt people.

Mi-ar plăcea să devin un matematician calculat. Aşa, aş putea să controlez tot ce fac, ce zic, ce gândesc. Ei sunt eroii mei. Se ghidează după reguli stricte, probabil au toate hainele călcate, apretate, nu-şi prind părul cu creioane în stil japonez pentru că dau banii pe cafele în loc să-şi cumpere beţe. Au pantaloni la dungă…îşi pregătesc de seara ţinuta pentru a doua zi, asortează culorile, eheee… mie mi s-a întâmplat să iau pe mine primul tricou curat care mi-a ieşit în cale şi prima pereche de blugi. Greşesc. Unora, le iese un machiaj perfect. Lucrează la el.. dau şi fard de pleoape şi alte chestii. Eu nici măcar nu le ştiu denumirea, dar dau şi eu din cap şi răspund afirmativ când mă întreabă cineva, să nu pic de fraieră. Eu am un creion, un rimel şi un ruj. Şi ojă de unghii şi parfum.

Aş vrea să dorm în scorbura unui stejar bătrân şi să aud strigoii jucând cărţi, dar sunt doar un om pe nişte scări.

Cobain. Despre un magnetofon

Unul din păcatele mele de care n-am cum să scap e acela de a mă fi născut în anii imediat următori revoluţiei. În `89, tata a urcat într-un autobuz cu destinaţia Otopeni. Era la Şcoala Militară. Mai are momente când povesteşte evenimentele astea, şi de fiecare dată, o face zâmbind, deşi atunci doar câteva cuvinte l-au scăpat de la execuţie. Au primit subit un ordin şi s-au întors din drum. În locul lor, au fost expediaţi alţi nefericiţi. A aflat mai târziu că cei din autobuz nu s-au mai întors niciodată.

Pe-atunci, mama era singură acasă. Abia se mutaseră, apartamentul încă era vopsit în galben, de la cei dinaintea noastră, n-aveau decât un pat, o masă pliantă şi câteva perdele. Bunicul murise de cancer la plămâni, bunica se balansa într-un scaun în căsoaia de la munte, iar cu mătuşi-mea nu mai vorba de ani buni. Plecase din casă doar cu mandolina pe care-a adus-o bunicul din război şi cu câteva fotografii. Sunt toate alb-negru. Nu ştiu cum, s-au întors din nou în casa bunicii. Ea le-a înrămat. În ele, mama are păr lung şi deschis la culoare, ondulat la vârfuri. Mătuşi-mea e tunsă bob, iar în spatele lor stă bunicul pe trepte, mândru de fetele lui, cu o ţigară în mână.

Revoluţia a trecut, tata şi-a împlinit visul – în sfârşit purta cămaşă albastră şi epoleţi, banii strânşi de ai mei pentru Dacie n-au ajuns decât pentru un televizor şi o altă minune, mai tare decât cutia cu imagini. Era o cutie cu muzică. Mare, neagră, mergea cu bandă, şi la ea, mama agăţa două boxe mai mari decât mine. O chema magnetofon. Când îmi cânta ea, eu ţopăiam în pat pe Beatles, pe Stones, pe Zeppelin. Mama mai avea şi câteva viniluri pe care n-aveam unde să le ascultăm. Ne-ar fi trebuit un pick-up.

În `94 eram încă foarte mică. Mă trimitea mama la munte pe durata verii. Plângeam după ai mei vreo două-trei zile, până se sătura bunica şi-mi trăgea câteva scatoalce. În `94, s-a întâmplat o chestie pe care atunci n-am înţeles-o. Nici ai mei nu s-au chinuit să mi-o explice. Magnetofonul începuse să scoată zgomote din ce în ce mai puternice. Ritmul devenise mai alert, vocea mai răguşită. Nimeni din casă nu vorbea engleză, dar undeva în strigăturile de pe benzi, puteam simţi revolta. Numai eu mă bucuram de agitaţie şi săream prin casă de nebună. Murise Cobain. Ai mei făcuseră rost de nişte benzi cu Nirvana, nici acum nu ştiu de unde. Deşi trecuseră câţiva ani de la revoluţie, veştile nu circulat atât de repede pe cât ar fi trebuit, iar de ştirile din muzică, nu-i păsa nimănui. Înainte de vacanţa aia, tata plecase de-acasă în misiune, iar mama rămăsese cu mine şi cu magnetofonul. În fiecare zi îl punea să cânte. Nu ştiu ce simţea ea, dar eu nu prindeam decât ritmul – nici c-aş fi putut să cer mai mult la vârsta aia. Nebunia a durat până când vecinul de jos ne-a făcut reclamaţie (mama s-a făcut că n-aude bătăile în ţevile de la calorifer care au precedat evenimentul). Tipul începuse să urle pe scara blocului că suntem nişte sălbatici, că la noi în casă e o junglă şi că ai mei n-ar fi trebuit niciodată să plece din mocirlă, la oraş.

Mama a lăsat volumul în pace de-atunci. Dădea mai tare numai la zile de naştere sau la evenimente speciale. Şi-a luat casetofon, mai mic, de-i drept, dar casetele se găseau mai uşor. Cobain m-a marcat fără să-mi dau seama. Am înţeles mult prea târziu cine era şi ce construise prin Nirvana – dăduse tonul unei lumi în care aveam cu toţii dreptul de a ne striga sentimentele fără să ne pese de ordinea publică. Era o lume sinceră, neprefăcută, neascunsă, o lume cu volumul la maxim, cu boxele conectate. Abia târziu mi-am dat seama. Magnetofonul tăcuse şi asta era exact ceea ce nu şi-ar fi dorit El. Lumea era conservatoare şi este şi azi, dar Kurt o să le strige mereu our little group has always been, and always will be until the end.

Random 5

9. Mi-e dor de Dio. Vreau la el la concert dincolo. Or fi scumpe biletele? Poate Bob nu-i aşa un dictator cum e Băse.

3. Maică-mea şi-a făcut un hobby din a cumpăra şerveţele umede – de la toate firmele, pacheţele de toate culorile şi formele, cu toate ciudăţeniile de parfumuri. Când o să vină Armaghedonul şi în ţară o să fie o foarte-fioroasă criză de şerveţele umede, mama o să aibă, sigur, provizii. Asta ca să ştiţi la cine să apelaţi. Asta n-ar fi nimic. Mai îngrijorător e că.. a început să se uite la Codul lui Oreste.

6. Eu mă plimb prin oraş ore în şir în căutarea ojei perfecte. Nu sunt exact tipul de fată care-şi cumpără primul roşu/roz pe care-l întâlneşte în cale. Acum vreo săptămână mi-am luat un kaki foarte fain. Cu el pe unghii mă simt ca la armată – îmi mai lipseşte puşca-mitralieră. V-am zis că dacă o să am un copil, o să aibă musai permis de port-armă, nu? Nu ştiu de ce, e un moft al meu (poate mai am timp în viaţa asta să-l obţin chiar eu..) Mi-am luat şi briceag. E foarte uşor, cu mâner olive sculptat subţire. Practic. Şi lamă elegantă.

15. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la sfârşitul iernii de anul trecut. La noi. Sau la sfârşitul verii? Mai bine m-aş gândi la începutul primăverii de anul acesta. O să mă trezesc într-o zi, înjurându-te singură la semafor. O să creadă lumea că-s nebună. Nu cred că-mi pasă. În prima zi de primăvară, o să mă plimb pe străzi o zi întreagă, aşa, ca să recuperez. Sub maşina din faţă de la M-uri, încă stă pisica aia care tremura iarna trecută, şi iarna asta. O fi masochistă, i-o fi plăcând să se chinuie. Nu intră într-o scară de bloc nici dacă-i tragi un şut. Asta ca să vedem că, dacă pisicile vor să fluiere, fluieră.

27. Când văd pe stradă câte-o familie de gogoşi, cum le zic eu (adică mama, tata, copilul/copila, cântărind în jur de 100 de kile fiecare, rotunzi de ar face gelos un cerc făcut cu compasul şi cu-n pas pentru care ar merita să plătească rovinietă), îmi vine să mă urc pe pereţi! Când vezi că nu mai încapi în oglindă, nici tu, nici bărbac-tu, pentru ce îndopi şi nenorocitul de copil în halul ăla? Crezi că dacă-i cât Godzilla e mai frumos?! Sunt rea, iar.

58. Am văzut "My Soul to Take" acum câteva seri. Nu vă uitaţi, mai bine deschideţi pe Realitatea şi urmăriţi prognoza meteo. Cel puţin, aşa n-aveţi cum să fiţi loviţi de prostia absolută. Într-un fel, mi-a adus aminte de un caz la care-a lucrat taică-meu acum ceva timp şi care m-a amuzat teribil atunci. Un individ furase te-miri-ce din casa unor tipi plecaţi în vacanţă. Prins de poliţie şi adus la secţie, omului în cauză i s-a cerut să vorbească (eventual, să mărturisească…nimeni n-avea chef de el şi-ar fi scăpat mai repede). E, gălăţean cum era el, deşteptul şi-a ţinut maxilarele încleştate la orice întrebare pusă de poliţişti, până când a fost întrebat: "Ce dracu ai, nene, în gură, de nu spui nimic?!". Da… şi-atunci a lovit sec: "Grâuşor" (pentru cine nu ştie, e cea mai celebră otravă de şoareci din Bărăgan). Bate-l ca să scuipe, nu vrea! Fugi cu el în toiul nopţii prin spitale, bagă-l la analize, urlă, zbiară, ţine presa afară, repede pe oricine voia să-l vadă, căci tipul se sinucidea sub ochii poliţiei şi asta era un show la care mai toate microfoanele voiau să asiste. A doua zi dimineaţă se primeşte raportul – n-avea nici pe dracu.

Revenind la film, ca să vă faceţi o idee, iată nişte replici:

A: "Vrei să bem ceva?

B: Ai otravă de şobolani?"

Sau..

A: "Cine-i la telefon?

B: Spintecătooorul (cu o voce uşor răguşită, pentru atmosferă)

A: Aaa…ok. Mi-o dai te rog pe X? Am ceva important să-i spun."

Nu ştiu cine l-a regizat şi nici c-aş vrea să aflu, pentru că s-ar putea să rămân cu sechele, dar dacă se-ntâmplă să aveţi otravă de şobolani pe-acasă, luaţi adresa regizorului de pe IMDB şi trimiteţi-i, să nu cumva să moară de poftă..

Hai să bem o cafea când o să vină soarele, noi. Pe urmă, o să stăm iar de vorbă, noi.

Nominalizări Oscar 2011

       Abia am deschis pagina de Word și deja mi se pare că-i un pic imoral subiectul pe care o să-l abordez, cât se poate de lejer, în condițiile în care mai toți suntem asediați de mult-invocata sesiune. Oh, well, nu e prima dată când mi se întâmplă să fiu nepermis de sfidătoare – dacă n-aș fi, nu mi s-ar mai recunoaște stilul. Acestea fiind zice, mai iau o înghițitură de cafea și încep să vorbesc despre singurul subiect care mă mai destinde zilele astea – (nu, nu oja de la Seventeen), nominalizările la Oscaruri.

      Filmele nominalizate la premii au fost anunțate marți, pe la 3 jumate, ora României. Fie vorba-ntre noi, dacă ar fi fost după mine, anul ăsta aș fi preferat să nu se mai țină ceremonia – cu câteva excepții, 2010 a fost un fel de Vale a Plângerii de pe domeniul Regelui Cinema, adică a fost degeaba, și cred că nimeni nu și-ar fi dat seama dacă am fi sărit peste, direct la Oscar 2012 (poate nu zic aceeași chestie și anul viitor prin perioada asta…).
       Repet, cu câteva excepții, cum ar fi Le Concert al lui Radu Mihăileanu (care, bineînțeles, nu și-a găsit locul printre nominalizații la Oscar și-a pierdut și Globul "Lucitor", că doar nu era să spargă el acum tradiția. But, a mai observat cineva că i-a luat fața lui Polanski la Globuri? E, da, ăsta e unul din motivele pentru care mă mândresc că sunt româncă. Alte excepții ar fi The Fighter, Black Swan, The Town, Winter`s Bone, Shutter Island, nordicele The Girl With The Dradon Tattoo și chiar The Social Network, dar pe-astea o să le iau la "despicage" (citit pe ton franțuz, despicaj, inovație personală de moment) mai încolo.

         Surprize peste surprize, filme așteptate – sau nu, nedreptăți, ca în fiecare an, toate servite în fața unei mumii gălbejite de-i zice Oscar, cam așa se servește lista nominalizărilor:

Categoria "Cel mai bun film" e, ca de obicei, cea mai lungă și mai… well, discutată/discutabilă:

          10 producții: Black Swan, The Fighter, Inception, The Kids Are All Right, The King's Speech, 127 Hours, The Social Network, Toy Story 3, True Grit, Winter's Bone se bat pe mumia TBC-istă. Nu întrebați ce caută animația Toy Story 3 printre ele, că habar n-am. A fost un film bun, ce-i drept, cu subiect telenovelistic (gen "nu mă lăsa, copchile, că mor – ba te las, fraiere, c-am crescut și mă doare-n cot de tine"), cu final lacrimogen, care mai-mai că m-a sensibilizat și pe mine, dar de-aici și până la a-i bătătorii calea către trofeu, e cale lungă. În cazul comediei The Kids Are Alright, problema e la mine – pur și simplu, mi-e scârbă de subiect.    
         E, și dacă am nominalizat o animație și o pseudo-comedie, de ce să nu băgăm și-un documentar, și să-i facem lui nea Oscar o mini-grădină zoologică? 127 Hours e la datorie! Eu aș fi scos astea trei producții și-aș fi umplut gaura cu:

         

          - The Town – încă mi se pare o superbitate de film, în regia lui Ben Affleck, are tot ce-i trebuie: thriller, social, suspans, un pic de romantism, un joc actoricesc genial al lui Ben Affleck și interpretarea lui Jeremy Renner care onorează câștigătorul de anul trecut, The Hurt Locker, cadre filmate cu minuțiozitate, încordare și destindere, un soi de afecțiune pe care o dezvolți inevitabil pentru personaje, oricât ar ilustra ele bandiți de onoare sau polițiști fără scupule. Omiterea lui mi se pare prima mare nedreptate de la ediția asta a Oscarurilor.

       -  Rabbit Hole – dramă, pur și simplu, dramă, și aproape că atinge nivelul lamentărilor Lebedei Bicolore. Nicole, Nicole, ce ți-au făcut?! Asta ar fi a doua nedreptate (nu e vorba de simpatia unei roșcate pentru o altă roșcată). Efectul cathartic al aceste pelicule mi s-a părut extraordinar. Pur și simplu, îi dai drumul, cu gândul că vei vedea o altă producție full de efecte speciale, sau de momente gen "my heart will go on", care să te facă să consumi o cutie întreagă de șervețele (eventual să-i înjuri pe-ăia de la firmă, pentru că n-au serviciu de catering, ca să-ți mai livreze și ei încă vreo două), și te trezești că stai încordat, întrebându-te "Ce dracu face femeia aia, și –mai ales- cum?!" Să vezi o mamă stând pe bancă, în parc, lângă cel care i-a luat singurul copil, purtând o conversație cu el, și mai presus de toate, rămânând calmă, fără să-i sară la beregată, te face să te întrebi dacă nu cumva cineva ți-a schimbat filmul în timp ce te uitai la el. Kidman e singura care poate să interpreteze într-un mod de-a dreptul regal o femeie ruptă-n două de durere, cu inima stându-i în gât, care discută despre benzi desenate cu ucigașul fiului său și se căznește să nu pară o extraterestră.

           -  Shutter Island – cum să-l treci cu vederea pe Scorsesse?! Dacă m-ar fi pus cineva să aleg între Inception și Shutter Island, aș fi renunțat fără să clipesc la încrengătura suprasolicitată de vise. Leo și Scorsesse fac un cuplu al dracului de reușit, chestie pe care-am remarcat-o cu toții de la Aviator încoace. Tocănița miraculoasă e așa: anii 50, insula Shutter care parcă iese dintr-un roman de Stephen King, un biet US Marshall, aparent trimis unde nici dracul nu se duce, să ancheteze dispariția unei demente dispărute (scuzați-mi vocabularul colorat, săraca femeie ori avea probleme psihice, ori era singura sănătoasă dintr-o gașcă de oameni cu probleme psihice, ori era de umplutură, și în acest caz o foarte bună actriță, ne vom da seama mai spre sfârșitul filmului). Maestrul Scorsesse livrează un film magic, antrenant, thriller polițist, cu accente de film noir – god, cât îmi era dor de-un film noir! – și un pic de horror, adică o producție peste care nu se trece cu vederea! Cam complicată, ce-i drept, cu un sfârșit "întors pe dos", dar incomparabil superioară lui Inception (by the way, ce ziceți, peste 10 ani ne arată Nolan ce mai face titirezul ăla minune?!)

           Revenind la nominalizați, am o vagă impresie că The Fighter - repet, film de 10 curat! -The King`s Speech – bâlbâiala perfectă a regelui George VI, The Social Network – mărețul Feisșit și dramele sale,l - va lua trofeul. Plăcințica lui Darren Aronofsky și Natalie Portman, Black Swan, a reușit să se rumenească la cuptor, până a devenit "perfectă", dar alea trei de mai sus au, după mine, mai multe șanse. 

   

Am văzut și eu, în sfârșit, The Fighter, și odată cu el a venit și singura modificare în preferințele mele: The Fighter e, fără dubii, filmul complet al anului. În regia lui David O. Russell, cu Mark Wahlberg și Christian Bale la datorie, care interpretează rolurile cu o măiestrie de pici!, cu Led Zeppelin, Aerosmith, RHCP, Whitesnake și alți indivizi ”de-ai noștri” ca soundtrack, nici că ți-ai putea dori mai mult de la un film. Cică-i biografie. E biografie, dar în același timp, e o dramă incredibilă despre ambiție, familie, devotament, rezistență în fața unei vieți care îți năvălește în față cu tot ce-are ea mai rău, cumpătare, chiar un pic de romance. E filmul excelent drămăluit, astfel încât niciun minut din el nu trece degeaba. E filmul care nu se lasă până nu te face părtaș la emoțiile personajelor. E, pentru mine, cea mai bună producție a anului, căreia, pur și simplu, n-am ce-i reproșa.

       
Winter`s Bone e cea de-a doua feblețe a mea, pentru că nu mi s-a șters încă din minte scena când fiica cotrobăie printr-o apă neagră, noaptea, pe o ceață mai ceva ca la King (e a doua oară când îl pomenesc) după o anumită "moștenire" de la tatăl său, de care are nevoie ca să trăiască – e înfiorătoare, o producție aproape europeană, cu o Jennifer Lawrence uimitoare.

             

            Cea mai bună actriţă în rol principal: Natalie Portman în Black Swan, Annette Bening, The Kids Are All Right, Nicole Kidman în Rabbit Hole, Michelle Williams, în Blue Valentine, Jennifer Lawrence (Winter's Bone) - Decizii, decizii…. Jennifer Lawrence sau Nicole Kidman câștigând în fața lui Natalie Portman ar fi o mare chestie. Un pic imposibil, un pic de "fuck, yeah!, uite că-i posibil", un pic de regret pentru una sau alta din partea mea. Porman e genială (și când ne gândim că ea era puștoaica aia de 13 ani de se ținea ea după Leon ca să-și răzbune familia..eh, cum mai trece vremea), Kidman e genială, Lawrence e înfiorătoare. Oricare dintre cele 3 ar merita statueta. Îmi pare rău că n-a intrat printre ele și Noomi Rapace, revelația nordică, care a îndurat mai mult decât toate la un loc pentru saga cu pricina.

        

        Cel mai bun actor în rol principal - Javier Bardem, Biutiful, Colin Firth, The King's Speech, Jeff Bridges, True Grit, Jesse Eisenberg, The Social Network, James Franco, 127 Hours. Aici e simplu – Firth – bâlbâiala lui face toți banii! Dacă n-ai știi, ai putea jura că are defect de vorbire din naștere. Mi-e dor de Cage. De Depp, de Matt Damon, de DiCaprio – bietul om are două filme mari anul acesta și niciunul n-a convins?! Și totuși..”boxerul”?! 

          La Cel mai bun film străin nu mă bag, c-am stat tare prost la capitolul ăsta – n-am văzut niciunul, și abia aștept să recuperez.

           Cel mai bun film de animaţie - How to Train Your Dragon, Franțuzescul L'illusionniste, Toy Story 3 Hehe, ce fază ar fi să ia struțo-cămila franțuză în fața lui Toy Story… sau chestia cu dragoni, destul de drăgălașă și ea. Vise..

       Cel mai bun regizor, și cu asta, a nu-știu-câta nedreptate majoră. Unde-i Nolan?! Reformulez – în care vis e Nolan? Sau "a căzut în uitare"? Dintre ăștia, eu zic Aronofsky, sau maestrul de lupte, pentru regie – ce dor îmi e de Tarantino! - Joel şi Ethan Coen, True Grit, David Fincher – The Social Network, David O. Russell – The Fighter, Darren Aronofsky - Black Swan, Tom Hooper – The King's Speech

          Animal Kingdom, altă producție surprinzătoare, e băgat și el puțin în seamă la categoria Cea mai bună actriţă într-un rol secundar, cu nominalizarea lui Jacki Weaver – baba mi-aduce aminte de tipa aia cu coarne din Frumoasa Adormită – e extrem de malefică și naturală în același timp! Pe lângă ea mai apar: Amy Adams, The Fighter, Helena Bonham Carter, The King's Speech (zău dacă am observat-o pe femeia asta..), Hailee Steinfeld, True Grit (da, ea da!), Melissa Leo, The Fighter (mm..un pic), Jacki Weaver – Animal Kingdom (ea e "the winner" pentru mine). Ee..și lipsește Lebăda Neagră, Mila Kunis din Black Swan. Nu mă deranjează.

          La scenografie avem parte de puțin din Johnny Depp – Alice (cu care ne întâlnim și la costume, și de un pic de Harry Potter, neinteresant.

         Măcar la imagine sau la efecte speciale să se-ndure cineva de Inception, că la altă categorie nu prea-l dau câștigător. În ceea ce privește coloana sonoră, The Fighter!!! sau Iron Man 2, dar nu l-a observat nimeni...

            Ăștia-s nominalizații, astea-s "predicțiile mele", cu asta s-a încheiat o juma de oră care-ar fi putut fi dedicată sesiunii, acum, să vedem și câștigătorii… 

Eu și Bob la o cafea

Sistemul de operare al Marelui Bob lasă de dorit. Tipul își instalează tot felul de prostii, pentru că face parte din categoria oamenilor care nu pot respira în liniște pe o jucărie nouă fără s-o vadă customizată până-n dinți, blindată din toate părțile, cu o armură mai lucitoare decât falanga macedoneană. E, de la toate prostiile astea, OS-ul crapă, logic. Wrong Turn, mare Bob, te pricepi să dai greș în toate.

Așa ai dat greș și cu mine. Mi-ai oferit credit, ai crezut că sunt în stare să nu ajung la un..ecran negru, că pot să mă abțin, măcar o dată în viață. Greșit. Trebuia să mă scoți la o cafea, undeva, în văzul lumii, ca să fii sigur că nu reacționez urât (măcar din sentimentul că sunt privită de zeci de ochi avizi de bârfe), și acolo să-mi ții un fel de morală.

Să mă întrebi: ”Băi, țăcănito, la ce ții tu mai mult în viața asta a ta? Oameni, case, mașini, nu contează, înșiră și tu acolo 3-4 chestii pe care le iubești mai presus de tine”. E, și eu probabil aș fi terminat nesul, aș mai fi cerut unul, și-aș fi început să povestesc: ”Ceașca, chitara, mama, tata, prieteni…mă rog, chestiile pe care toată lumea ți le zice când se lovește de o situație de gen..și-n plus, o suită de elemente specifice mie (adică genul ăla de lucruri pe care, dacă le vezi, te gândești instantaneu la persoana care le îndrăgește cel mai tare. Uite, de exemplu, când vezi o cămașă albastră într-un magazin, te gândești la cutare Maria, pentru că ea poartă cel mai des așa ceva.  În fine…”.

Și-atunci, băi, Bob Le Grand, tu ar fi trebuit să-ți aprinzi o țigară, să te apleci spre mine, cu coatele pe masă și să-mi spui: ”Din momentul ăsta, dacă te mai atingi de astea, te frigi”.

”HA-HA”! Fix așa aș fi izbucnit, probabil, fără să-mi pese că se zgâiește lumea la mine, și-n inconștiența mea, aș fi încercat să testez imitația de amenințare. Și ia ghici..atât de tare mi-ar fi plăcut să mă frig!

O curvă. O cheamă "Conştiinţă".

            Se întâmplă să visezi aiurea. E un reflex, probabil, un os rămas neputrezit de pe vremea când credeam că Luna e făcută din caşcaval. Se întâmplă să ai un car de ani în spate şi să te trezeşti în miezul nopţii, ca un copil care s-a uitat pentru prima dată la Saw şi a rămas cu sechele, traspirat, agitat, cu limba aproape înghiţită. Ai visat. Ai vrut să strigi, dar nu ţi-a ieşit niciun sunet din gât, deşi, după chinurile pe care ţi se părea că le tragi, mai aveai puţin şi-ţi dădeai plămânii afară. Aiurea, parcă urlai în vid. Te-ai trezit, în sfârşit. Ai deschis larg ochii uscaţi şi-ai văzut că nu era nimeni în cameră. Nu te omora nimeni, nu îţi smulgea nimeni unghiile cu cleştele, dinţii îţi erau la locul lor, picioarele, la fel. Luna nu era mâncată de niciun vârcolac, pe geamul tău nu se căţărau strigoi. Nici măcar în uşă nu se auzeau pumni şi picioare.

           Ţi-ai tras pătura peste umerii reci. Te gândeai..ce dracu’ faci mâine?! Ai visat, vei visa în continuare?! Te gândeai…mă-sa, ce prost eşti! A trecut vârsta când aveai voie să gândeşti aşa.

Ţi-ar prinde bine acum o cafea. Ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu cineva. Dă-ţi pătura jos, nu mă face să ţip la tine! Vrei să vorbeşti acum. Cu cine? That’s right..nici măcar n-ai cu cine. E noaptea de vină sau e ea? Ţi-o imaginezi stând în faţa globului de cristal, invocând strigoi deasupra pentagramei, făcând colecţie de mâţe negre, probabil? Ce face, vorbeşte cu ele? Disecă broaşte şi le pune la fiert în cazanul cu smoală din care ies aburi albaştri? În colţul ferestrei sale aşteaptă Satan rânjind, aşteptând să-şi termine sceneta? E frumoasă? Cu ce e îmbrăcată? Sau mai bine zis..este? Crezi că pe toţi o să-i trimită la tine. Atunci, în vis, n-a fost decât avanpremiera. Acum, că te-ai trezit, o să-ţi dai seama că între vis şi realitate e o linie mai fragilă decât alea de haşiş.

Ţi-ai trage o palmă, măcar să ştii că te doare, şi c-ai terminat măcar cu prima parte din toată şarada. Măcar, să ai garanţia că eşti treaz şi viu. Lângă tine, e peretele. Acolo l-ai lăsat acum câteva ore, când te-ai întins să te odihneşti. Aiurea, ţi-a mai rămas vreun lucru sigur pe lumea asta? Nu te întorci, crezând că-ţi vei vedea propriul corp, chinuindu-se să se descompună. Ce perete, dă-l în mă-sa..

             Cu spatele la el, cobori din pat. Îţi simţi covorul de lână sub picioare. Te înţeapă uşor. Ce minune! La câţiva paşi mai încolo, o să te întâmpine gresia rece şi poate câteva furnici căutând disperate gemul de caise pe care ai uitat să-l pui în frigider. E, da.. asta înseamnă că te-ai trezit de tot.

             Aprinzi lampa. Pereţii tremură uşor într-o lumină gălbuie. Nu crezi până nu vezi cu ochii tăi. Dai uşor târcoale camerei, storcându-ţi mintea, ca să-ţi aduci aminte ce era în vis şi nu e în cameră, ce e în cameră şi nu era în vis. Nu-ţi aminteşti toate detaliile. Când erai plod, toată lumea te păcălea. Bunică-ta îţi citea rugăciuni către zeul-pământ, chiar dacă tu urlai la ea că nu asta te învăţa la şcoală, la orele de religie. Ştiai că urli în van, pentru că ea avea deja banda înregistrată cu textuleţe fioros de serioase despre iniţierea ta, care o să vină când vei împlini 12 ani. Zeii mă-sii de sectantă. Când o chemau părinţii să stea cu tine, ca să nu-ţi rupi gâtul căzând din şifonier cât ei erau la muncă, îţi împuia capul cu toate zeităţile posibile. Îţi dădea talismane şi brăţări hidoase din fire de lângă, pietroaie „sacre” pe care tu scuipai când îşi făcea ea drum în altă parte. Odată ţi-a zis un lucru –posibil- serios, cât se poate de banal. Ea numai banalităţile le spunea serios. Cică dacă te uiţi la fereastră după ce te trezeşti dintr-un vis, îl uiţi. Arată-i că greşea.

Pe geam, vezi numai luna, e seceră. Parcă începe şi să ningă. O fi ger. Posibil. Transpiraţia începe să ţi se răcească pe piele, o simţi ca pe un cadavru greoi şi rece pe care nu poţi să-l dai jos de pe umeri. Stai, bre. Mâinile îţi sunt la loc, nu e niciun ucigaş sub masa de lucru. Îţi verifici chitara. N-are praf pe ea, ceea ce înseamnă că n-ai dormit ani de zile. Poate, nici ore. Poate, minute. Cafeaua din cana de pe masă e încă caldă, înseamnă c-ai făcut-o recent. Bei un strop. Prea mult zahăr, o laşi jos. Pereţii tăi sunt la fel de adormiţi şi tăcuţi, în lumina lămpii, galben-portocalie, cum erau şi până acum. În hol, becul e tot ars. O să-l schimbi mâine, sau poimâine, sau când o să te înduri să cumperi un bec.

             Ce idiot ai fost. Ea nu face vrăji sub atenta îndrumare a lui Satan. Nici măcar glob de cristal nu are. Mai degrabă, se droghează cu vreun film sau rumegă vreo carte, cum face de obicei la ora asta. Cum făcea. Nu mai ştii demult. Da..totul e sigur.

             Te întorci în pat. Trânteşti pătura jos, n-ai nevoie de ea. N-ai să mai fii atât de prost încât să visezi tâmpenii până dimineaţă. Mai bine dormi întors spre peretele cu fereastra, ca să nu mai reţii ce visezi. Cine ştie..

            Stai – luna..
            Unde a dispărut secera?!

           -ştii măcar cine-a mâncat-o? eu ştiu. o curvă. o cheamă Conştiinţă-

Zâmbete

Am primit de la Tudor Enea primul meu premiu din blogosferă. I se spune „Zâmbet cu folos”, şi da, trebuie să recunosc că e al naibii de folositor. S-a brodit de minune chestia asta, acum ceva timp, chiar eu vă imploram printr-o postare să zâmbiţi. Pentru că, gosh, tare sunteţi morocănoşi uneori.. şi-i tare păcat! Premiul ăsta e un fel de leapşă zâmbitoare, adică odată ce l-ai primit, trebuie să-l dai mai departe, ca să se bucure cât mai mulţi de el!

Aşa că încep să-i înşir:

Zâmbetele merg la…

Docica, pentru că un premiu atât de frumos ca Antonia trebuie, cu siguranţă, premiat!

Worsak, pentru că scrie exact ce simte, fără drăgălăşenii inutile, şi pentru că are puterea să treacă peste tot ce-i urât cu zâmbetul pe buze

Florin, pentru că în fiecare cuvânt din poemele lui se citeşte sinceritatea, pentru c-a avut curajul să povestească despre primii lui paşi în „blogosferă” (şi pentru că îndură zâmbind o facultate ca UGAL-ul)

Bobo, ca să zâmbească frumos în timp ce omoară politicienii cu întrebări, în calitate de ziaristă!

Stephen, pentru că îndură Bucureştiul cu literatură, muzică bună şi…atitudine pozitivă!

Nicole C, pentru că nu uită niciodată să zâmbească şi asta e o maaare chestie!

…şi la toţi ceilalţi pe care-i citesc şi care zâmbesc în momentul ăsta!

Coada lunii, coada câinelui

Era un timp când credeam că nu pot trăi decât în zgomot. Trebuia să simt mereu foşneala lângă mine. Erau vreo trei-patru săptămâni. Era vreo lună nouă în berbec, la mine, acasă. Mi-a spus într-o seară să plec, eu i-am dat cu piciorul atât de rău, încât a plecat ea. Se întorcea, din când în când, în cadranul ceasului, când deschideam veioza şi o întorceam cu faţa spre el. Probabil, voia să vadă ce fac. Probabil, voia să se asigure că nu mi-am cumpărat alta şi că n-am înlocuit-o. Ar fi fost un căţel cu coadă ca o antenă de telefon mobil vechi. Erau înainte, când au apărut prima dată, nişte telefoane caraghioase rău. Dar erau folositoare – dacă aveai nevoie imediată de o armă. Ceda fiecare os în faţa lor. Aveau antene cât Burj-al-Arab-ul şi un ecran în care nu încăpea decât numărul format. Dar era fain, că abia descopeream soneriile polifonice. Ei, pe urmă… am trecut la lucruri mai normale. Mi-am luat un Motorola..Nokia…alt Nokia..şi-am ajuns la un specimen de LG fără taste. Mă enervează la culme. Sunt aşezată pe Stairway to Heaven, dar tare mă tem că merg pe Highway to Hell. Am la sonerie.. You Shook Me All Night Long.

Nici măcar n-am făcut eforturi să-mi cumpăr alt căţel, sau altă lună. Nici nu ştiu care ar fi diferenţa – dacă rogi frumos căţelul să stea cuminte, el se încolăceşte, îşi caută coada, şi se aşează în formă de seceră, ca o lună. Dacă rogi luna să se mute din loc, se desface, îşi scoate blana, îşi lungeşte urechile şi o ia la pas, pe lângă garduri, pe scări, pe poteci, prin ploaie, ca un câine.

N-am nevoie de câine, n-am nevoie de lună. Nici de zgomot artificial n-am nevoie. Pot să am şi linişte, şi-mi fac zgomotul meu. Pot să am şi zgomot, şi-mi fac liniştea mea. Toţi ştiu asta, chiar dacă-s luni, chiar dacă-s câini. Şi îi enervează, nu-i aşa? Îi enervează că pot să mă descurc şi fără să-i văd rânjind. Acum, probabil, îşi dau seama că nu eu eram cea care căuta prezenţa câinelui, ci câinele căuta prezenţa mea. Pentru că, în orice ipostază, fie lună, fie câine, zgomotul nu funcţionează la ei.

Există oameni care au şi oameni care n-au.

Există oameni care au şi nu vor.

Există oameni care n-au şi vor.

Există oameni care n-au şi-şi fac.

Există câini şi luni care vor şi n-au.

Ei nici nu vor avea.

Ce-mi place când îşi mişcă nervos coada şi pleacă! E ca un câine cu aromă de lună. E ca o lună cu aromă de câine.

Ce-i nou

Dacă tragi linie şi socoteşti, îţi va da un nimic. Unul mare şi complicat, pe care toată lumea l-a tras în toate părţile, până şi-a pierdut elasticitatea, şi acum doarme aşa, fără vlagă, prea mare ca să ţină aerul, prea fragil ca să îngheţe, prea mic pentru solide. Atunci, era acoperit de caramel şi de picioare de gumă, chiar dacă era frig. Acum e cald, caramelul s-a topit de tot, dar au rămas picioarele să ne aducă aminte de nimicul nostru. Al meu, al tău, al tuturor.

Nu ştiu de ce mi-a fost atât de frică de el, chiar nu era cazul. Probabil, de e frică de ceea ce nu cunoaştem, sau poate ne e frică să cunoaştem, pentru că s-ar putea să ne lovim de nişte „cunoştinţe” cu prea plăcute. Dar frica, frica o simţi numai dacă te împinge dracul să te interesezi de un nimic. Dacă nimicul ţi-ar fi indiferent, n-ai mai simţi nimic. Nici frică.

…

16. Dragii noştri compatrioţi, sub mâna ocrotitoare a celor din conducerea TVR, vor alege reprezentantul României la Eurovision 2011 în noaptea de Anul Nou. Dragoste şi pace, băieţi, bucurie, şampanie, artificii, găini violate de moşnegi care nu mai nimeresc patul de fericire că trec în noul an, ochi zburând din orbite din cauza petardelor, cracii Andreei Bănică pe scena improvizată în mijlocul comunei, şi nişte copilandri dând SMS-uri la TVR. Cam aşa se va alege câştigătorul. Iartă-i, doamne.. (vă daţi seama de impact, dacă au ieşit cuvintele astea din gura mea).

75. În magazinele mari, o droaie de angajaţi spânzură ghirlande lucitoare pe panourile cu oferte. La intrări stau dormitânde caleşti trase de reni, în care moşneagul care-a şparlit numele sărbătorii pare că a înţepenit la volan. Ştiţi sunetul acela de şofer care adoarme în timp ce conduce şi cade cu capul pe volan? Ăla de scoală şi morţii. Da, cam aşa apare şi Moş Crăciun la cârma trăsuricii, în timp ce eu stau în tricou cu mânecă scurtă şi mă uit la el prin geam. Curios. Parcă-s în America Centrală. Numai ei sărbătoresc Crăciunul la 30 de grade. Bine c-am avut Halloween cu îngheţ.

3. Cred că ne scufundăm. Nu, cred că Galaţiul se scufundă. Toate străzile sunt capsate-n draci. Toate au găuroaie enorme înconjurate de bandă dinaia galbenă care cică ar trebui să ţină copii la distanţă. De ce?  Să toarne apă în ele, au loc cu ghiotura. Ar fi o chestie faină să vezi la televizor că sinucigaşii părăsesc Dunărea în favoarea gropilor din Str. Brăilei. „Înecaţi în stradă”. Cul. Nu cred că mai există posibilitatea, undeva în lumea asta, să te îneci într-o stradă. Suntem unici.

9. „Bang Bang You’re Dead” ca punct de plecare pentru un referat la psihopedagogie. Fraţilor, nu v-aţi săturat de filmul ăsta? L-am văzut a cinşpe-mia oară din cauza voastră, cred că-l ştiu pe derost de-acum. Înţeleg că-i bun ca material didactic da’..lumea mai trece peste (…ei cu maşina!). „Entre les murs” e bun, producţie 2008, chiar nominalizat la Oscar, sau mai bine, luaţi un Tarantino..că tot mi-e dor mie atât de tare de filmele lui. Nu găsiţi strategii didactice sau adolescenţi sinucigaşi, ca să fie pe placul uşchiţilor din licee, dar cel puţin aveţi parte de puţină acţiune, nişte sânge pe pereţi, viteză, nebuni. Şi coloană sonoră, of course..

17. Pace, oameni buni. Pace!

Piramida

Nu-mi strica piramida!

Nici măcar n-am început să o construiesc, e în fază de proiect. E cu totul şi cu totul în mintea mea, probabil e puţin şi în gesturile mele, în mimică, în modulaţiile vocii şi în atitudini.

În ultimele zile, am tot căutat un loc pentru ea. Proiectul nu e nici prea mare, nici prea mic. Nu are horn, nici pivniţă, iar veranda o să fie extensibilă, ca paturile din mansardele artiştilor, concepute special pentru cei care nu dispun de mult spaţiu. Ştiţi paturile alea care se pliază la perete. Sau ca mesele pliante, chiar. Aveam o masă pliantă când eram mică. La sărbători, mâncam acolo. Odată trebuia să vină mătuşi-mea la masă. Mătuşi-mea asta, era o scorpie, nu o suportam de nicio culoare. Am rugat-o pe mama să mă lase să mănânc singură, înainte de venirea ei, ca să nu fiu nevoită să stau cu ea la aceeaşi masă. Ba da, puteam să stau la aceeaşi masă, atâta timp cât partea mea nu se afla în aceeaşi cameră cu partea ei. Putea să fie o masă care se coteşte după pereţi şi după uşi. În orice caz, mi-am luat un castron cu lapte şi o pisică şi am scăpat pisica în lapte. Nici nu mai ştiu dacă a venit mătuşa.

Nici nu mai ştiu dacă mai am masa – scaunele, sigur le am. Aşa e piramida mea, se pliază ca să nu ocupe mult spaţiu. În caz contrar, şi-ar da toată lumea seama că e o piramidă! Am vrut să găsesc un petic de covor unde să o aşez. Am găsit un covoraş de 2 pe 2 care acoperea o groapă. Purtam tocuri, aşa că n-am putut să mă înalţ pe vârfuri, ca să văd ce era înăuntru, că s-ar fi văzut urât, dar puteam să-mi dau seama că în groapa aia dormea un câine de mai bine de şase sute de ani. Nu sunt sigură dacă dormea sau era mort, pentru că de la el venea un miros de carne în putrefacţie, dar din când în când, mai lătra, ceea ce m-a făcut să mă gândesc instantaneu la guma mea de şters, de acasă, care miaună când e lună plină.

Am vrut să scot câinele de acolo, mort sau lătrând, dar era prea greu pentru mine, aşa că am adus nişte pietriş şi nişte plăci de ciment şi am acoperit locul. Peste el, mi-am pus o pernă, mi-am adus o cretă şi am început să desenez. De când eram mică, îmi place să desenez cimentul. Am făcut o vale pustie, un deşert. Plin de nisip – nisip cât vezi cu ochii, atâta nisip, încât ai putea mâna şi la micul dejun, şi la prânz, şi la cină, timp de 100 de ani, şi tot ţi-ar mai rămâne, ca să donezi la o casă de copii. La marginea deşertului, am desenat nişte palmieri uscaţi, bătrâni, dar destul de înalţi încât să facă umbră pentru papirus şi bambus, măcar ei să crească în linişte.

În mijloc, trebuia să fac piramida. N-am mai desenat-o, pentru că am adormit. Cred că dorm şi acum, şi am reflexe. Sau poate, sunt moartă, şi scriu din instinct, la fel cum şi câinele în putrefacţie lătra din instinct. Nu contează. În vis, am văzut piramida. E roşie şi semeaţă, sfidătoare şi surâzătoare în soare. Se coace, se întoarce şi se toarce, se desface în stocuri vivace. E piramida mea.

Acolo, înăuntru, o să intru eu şi o să mă aşez, ca pentru yoga. O să mai intre cineva cu mine, dar pentru asta, trebuie să nu-mi strici piramida! Nici nu s-a născut încă…

Masca de jad

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad  – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!

Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.

S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.

S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.

Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.

A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.

Ce-i păsa?-Nu-i păsa!

Ce-i pasă?- Nu-i pasă!

La Babilon

Avem nevoie de halate apretate. Roşii, ca desfrânata Babilonului, ca Babilonul unde am şezut şi-am plâns, unde am zgâriat nisipul de disperare şi pietrele şi hârtia creponată întinsă cu făcăleţul şi lipită cu aracet pe cer. Unde ne-am scrijelit numele. L-am fotografiat, am rupt fotografia şi am îngropat-o sub apă. Am lăsat-o acolo, şi de ea ştim numai noi. Dacă mi-ar bate cineva la uşă şi mi-ar spune că ştie de fotografia aia, m-aş întoarce lângă apă, aş dezgropa-o, aş aprinde bricheta şi aş da foc bucăţilor, pentru că n-ar mai avea niciun sens.

Acolo am auzit corul şi m-am înclinat pe ritmul muzicii. Nici acum nu mi-a trecut durerea de spate. Am învăţat să trăiesc cu ea, am ajuns chiar să o iubesc, pentru că face parte din mine. Am aprins veioza la care am un bec prea puternic. Mi-e frică să nu se ardă. Aş rămâne în beznă şi n-aş mai găsi bricheta ca să ard fotografia. Asta, bineînţeles, dacă mi-ar bate cineva la uşă. Acum nu-mi bate nimeni, şi mă gândesc să cumpăr halate. Pentru toată lumea. Sau nu, doar pentru cei care au nevoie. Eu am nevoie. Am să trec pe stradă cu un detector de radar şi am să-i depistez pe cei care-mi seamănă. Am să le împart halate. Mai întâi, o să mă duc la o firmă importantă, poate mă sponsorizează. Sau am să caut oferte prin magazinele mari, poate găsesc la bax.

Îmi rânjeşte Babilonul.

În cutie stau cinci iepuri verzi

În găleată

E găleată, nu cutie

Stau la plată.

Nu mai văd bine, ar trebui să fiu mai lucidă. Am confundat cutia cu găleata. Ei stau în găleată, cuminţi ca nişte iepuri. Dacă apa de la robinet o să înceapă să curgă, o să curgă înapoi în timp. O să-i ia cu tot cu găleată şi o să-i ducă pe ape, departe. Nu vor mai şti ce-i cu ei. Se vor trezi prinşi în găleată, ei între ei vor fi singurul sprijin pentru ei între ei, între ei şi între noi. Se vor învârti până vor ameţi şi vor renunţa să se mai uite pe fereastră, la ape. Pe fereastră n-au ce să vadă, decât nişte tufe trecând pe lângă ei, ca într-o melodie despre un vis. Ada ştie. Poate o să treacă şi un salcâm, deşi mai degrabă nişte papură. Salcâmii nu cresc pe lângă ape, nu? Sălcii…papură, stuf. Oricum, ceva din familia asta.

Sunt curioasă, când vor ajunge la Babilon, vor plânge şi ei? Toată lumea plânge. Am să vorbesc cu unul dintre ei să-mi trimită o scrisoare in momentul când vor ajunge, ca să ştiu. Atunci o să mă duc să cumpăr halatele apretate. Roşii. Îmi aleg un grup, mergem cu toţii înapoi la Babilon, ne uităm la ei cum plâng şi începem să râdem. Am să mă depărtez de toţi, să-i văd în acelaşi cadru. Pe toţi. Să caut apa unde am îngropat fotografia, să mă asigur că e acolo şi că nu mai ştie nimeni. Să mă aşez pe piatră, să mă gândesc la ea şi râsul şi plânsul să se mărite în spatele meu, până nu voi mai auzi nimic.