Acum aud lemingi

Ceașca stătea pe masă, în dreptul patului. Aseară, după ce am vorbit cu tine, numai vorbele tale îmi răsunau în urechi. Vorbele alea pe care nu mi le-ai spus.

Mă întrebam de ce. Mă întrebam atât de tare, încât îmi răspundeam din fiecare centimetru al casei. Uite, la duș, am ieșit din oglindă și mi-am răspuns. M-am speriat cumplit de ceea ce mi-am spus, și era cât pe ce să alunec pe săpun. Noroc de perdeaua cu stele de mare, care m-a ținut în brațe și m-a legănat, ca o mamă bună care-i cântă copilului ca să-l adoarmă la loc, după ce el s-a trezit dintr-un coșmar și a fugit prin casă zbierând și căutând-o.

Unele mame sunt mereu acolo când ai nevoie de ele. Te mângâie, te îmbracă, îți cumpără gel de duș, îți pălește una peste față când vii și-i spui că ai renunțat să mai lupți, îți petrece conturul fețe și-ți spune cât de bine semeni cu ea, și că nu e bine să te tunzi, pentru că ești tânăr și numai acum simți vântul prin pletele tale, lasă pisica în casă când e tata plecat ca să-ți facă o bucurie. Multe face mama. Îți trebuie câteva zeci de ani ca să-ți dai seama cât de multe face mama.

Era un timp când o vedeam peste tot. Aseară, mă vedeam pe mine. M-am găsit și-n dulapul de bucătărie, când m-am dus să-mi fac o cafea. Tot un răspuns îmi dădeam. De data asta, nu m-am mai speriat. Am închis dulapul, ca să nu mă mai aud. În hol, ieșisem de sub preș, dar mi-am călcat repede mâna, și de durere, am intrat la loc. După aia, m-am văzut pe sub ușă, pândind în dormitor. Special am mai tras de timp, am mai vorbit la telefon, am citit ziarele tacticos, am împletit un șnur roșu și l-am pus la geam, mi-am adus niște sare ca să-mi fie mai aproape.

Special am făcut toate astea, ca să văd câtă răbdare am, câți nervi am să stau acolo la ușă și să mă pândesc când intru, doar ca să-mi strig în urechi răspunsul la vorbele tale. Și când m-am plictisit și am intrat în dormitor, eram acolo! Ar trebui să fiu mândră, asta înseamnă că nu renunț ușor. Dar începusem să mă agasez. Am făcut un pas mare peste mine, ca să nu mă lovesc, mi-am îmbrăcat maieul negru și m-am așezat în pat, cu fața spre fereastră. În sinea mea, credeam că sunt un vis, iar visele dispar când te uiți în lumină, fie ea și lumina felinarului. Nu încercam să dorm, pentru că știam că e imposibil. Mă auzeam scurmând parchetul cu ghearele ca să răzbesc la suprafață și să-mi răspund. Mă auzeam furișându-mă din șifonier, de după televizor, din agendă, din buzunarul de la blugi, din capacul de la pix, din aerul condiționat, din Ceașca proaspăt spălată care rânjea pe masă, în bătaia felinarului.

Veneam spre mine continuu și-mi tot răspundeam, îmi răspundeam. Și știi ce? Am început să mă întreb.. dacă m-aș duce la tine? Dacă aș ieși într-o dimineață din ceasul tău deșteptător?

- acum aud lemingi.

Câmpiile Elizee.

Ei, acum… ce-ți rămâne de făcut? Am un Ford din `52, moștenire de familie, cu pielea de pe banchete roasă de timp și de cerberi. Bunică-meu avea vreo trei din ăștia în curtea din spatele casei. Erau folositori. Nu lătrau la noi, se dădeau numai la cei pe care nu-i cunoșteau. Într-o vară, bunicii mei au plecat în voiaj. Au lăsat cerberii liberi, să păzească împrejurimile, și casa. În noaptea aia, un copil din sat a încercat să intre pe fereastra sufrageriei. Auzise el că bunicii sunt plecați – veștile circulă repede în satele de munte – și a zis că asta-i șansa lui. Și-a adus scara și a proptit-o de perete. Atunci, unul dintre cerberi s-a aruncat în carnea lui și l-a sfâșiat în miliarde de bucăți fine de om. După asta, însă, s-a dat înapoi, și-a șters botul umed și s-a trântit la pământ. A rămas așa până a venit bunica, extenuat, fără vlagă, nemișcat, fixând luna care se rotea și se rotea ca o muscă beată prin fața ochilor lui. Bunica s-a dus în supermarket și i-a cumpărat o lămâie. Un cerber n-are voie să facă decât o victimă pe viață. Pe urmă, a împachetat câteva cămăși de-ale bunicului, o pereche de pantofi, vreo două de blugi, brățara lui, o cordeluță de păr și mandolina. Le-a așezat pe toate lângă cerber. A împletit din rafie un șnur pe care a atârnat o monedă de aur, și i-a pus-o la gât. I-a zis:

…

Eu iau Fordul. Tu, fă-ți o plută. O să mergem într-un loc, unde curge un șnur de apă pe lângă stânci. Acolo, sus, oamenii au săpat o bucată de șosea. Eu pe-acolo merg. În mijlocul drumului, așez un casetofon și dau drumul la muzică. Opresc mașina în drum și mă aplec peste balustradă, ca să te văd.

Tu te chinui cu pluta. Așa-ți trebuie, dacă nu ești în stare să legi două lemne. Ești singur acolo, jos, și nici măcar nu ești în stare să-ți ții echilibrul – și când te gândești că voiai să mai iei pe cineva! Poate-ar fi fost mai bine. Poate aș fi avut ocazia să-i așez și eu acelui cuiva o monedă de aur la gât, pentru vameș.

Plesnesc de răutate și sunt conștientă de asta, dar nu pot să nu mă bucur văzând că până și valurile se trag repede de sub picioarele tale.

Cred c-am să mă întorc la mașină și-am să închid portiera tare, să auzi. Am să pun cheile în contact și-am să-mi iau repede hasta la vista, baby de la stânci. Casetofonul, ți-l las, ca să-ți aduci aminte de mine, iar ăsta să fie ultimul tău gând. Nu te teme, n-ai nimic de aur, n-o să intri. Acolo, o să fiu doar eu, el, bunicul și cerberul. Fordul, o să-l parchez pe undeva, la soare.

(melodia începe pe undeva pe la 0:30)

Defect

Hurt people hurt people. E o linie din Greenberg. Parcă am mai scris pe-aici despre el. nu e un film strălucit, ba mai mult, pare unul făcut la beţie. E ironic, la beţie oamenii tind să spună mult mai multe lucruri raţional valabile decât îşi dau seama. Adevăruri. Râd de ele şi de ei, dau pe gât pahar după pahar, până cad sub masă şi atunci încep să plângă şi să se dea cu capul de pereţi, că viaţa-i grea, iar ei beau de necaz. Ridicolul ascunde un tragic acolo, undeva. Am fost certată cu alcoolul şi încă sunt. Am văzut cum a nenorocit familii, copii, şi m-a scârbit. Alţii au simţit pe pielea lor.

Răniţii îi rănesc pe cei din jur. Fericiţii îi rănesc pe cei din jur. Oamenii rănesc oameni. Ar fi trebuit să fim făcuţi din tablă, să funcţionăm cu fire, cabluri, ca un calculator. Să fim monitoare pe picioroange, cu cheiţă la spate, ca păpuşile muzicale. Când ne stricăm, să vină maestrul păpuşar să ne repare, iar noi să nu simţim defecţiunea. S-o luăm ca pe o pană de curent, să ne dăm seama că s-a întâmplat numai când ştim că a trecut deja, ca să nu ne mai consumăm înainte.

Ce fac, ce spun, ce gândesc cu voce tare, fac doar pentru că aşa simt. Mi-ar fi imposibil să mă dau drept cineva cumpătat şi echilibrat, să-mi controlez gesturile, vorbele, mimica, să mint permanent, să mă dau drept altcineva. Să nu fiu eu, aşa cum îmi spunea un prieten. Zic multe, şi multe din ele sunt prostii. Uitaţi-vă numai câte scriu aici. Uit la fel de multe, pentru că m-am obişnuit să scrijelesc lucrurile frumoase din viaţă. Altele, nu contează. Uit cu tonele. Am mâzgălit în conştiinţă un calendar de puşcăriaş. În el, am tras o linie pentru fiecare eveniment care m-a marcat într-un mod plăcut. Taică-meu îşi făcuse unul la fel cât a fost în ghips. El trăgea câte o linie pentru fiecare zi care trecea, cu un marker albastru. Când se împlinea o săptămână, le tăia pe toate cu o linie pe diagonală. Aşa fac şi eu, doar că nu le tai. Când se adună câte 10, le fac chenare în formă de chitară. Dacă aş pleca acum, cine va avea grijă de mine, să nu mă rănesc când voi face chenare? Îi spuneam unei prietene la telefon că lumea e o curvă, fără să ştiu că eu i-am cumpărat pantofii cu toc. I hurt people.

Mi-ar plăcea să devin un matematician calculat. Aşa, aş putea să controlez tot ce fac, ce zic, ce gândesc. Ei sunt eroii mei. Se ghidează după reguli stricte, probabil au toate hainele călcate, apretate, nu-şi prind părul cu creioane în stil japonez pentru că dau banii pe cafele în loc să-şi cumpere beţe. Au pantaloni la dungă…îşi pregătesc de seara ţinuta pentru a doua zi, asortează culorile, eheee… mie mi s-a întâmplat să iau pe mine primul tricou curat care mi-a ieşit în cale şi prima pereche de blugi. Greşesc. Unora, le iese un machiaj perfect. Lucrează la el.. dau şi fard de pleoape şi alte chestii. Eu nici măcar nu le ştiu denumirea, dar dau şi eu din cap şi răspund afirmativ când mă întreabă cineva, să nu pic de fraieră. Eu am un creion, un rimel şi un ruj. Şi ojă de unghii şi parfum.

Aş vrea să dorm în scorbura unui stejar bătrân şi să aud strigoii jucând cărţi, dar sunt doar un om pe nişte scări.

Masca de jad

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad  – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!

Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.

S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.

S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.

Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.

A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.

Ce-i păsa?-Nu-i păsa!

Ce-i pasă?- Nu-i pasă!

Vreau să tac strigând

Mi-am regăsit gramul de fericire. L-am regăsit alaltăieri..sau ieri. Sau acum o lună, sau două. Nu contează. M-a primit, ca un gram ce era. A fost atât de frig afară, încât îngheţau şi furnicile mici şi roşii. De ce-or fi îngheţând furnicile roşii? Ele n-au auzit că dacă porţi roşu, te încălzeşti? Eu n-am purtat atunci roşu, dar probabil sângele a avut acelaşi efect. Gramul mi-a încălzit sângele, iar sângele meu a încălzit soarele.

Acum e cald. Atât de cald, încât simt nevoia să anunţ pe toată lumea, ca să ieşim cu toţii şi să râdem la soare. Şi soarele râde la noi. Noi suntem o comunitate mare, suntem atâţia! Putem fi noi, cei din România, sau noi, cei de pe Pământ. Avem de unde alege câte noi vrem.

Eu sunt rea şi egoistă, şi mă tot gândesc de ieri cât aş vrea să nu mai anunţ pe nimeni că s-a încălzit afară. Aş vrea să mă bucur numai eu de soarele încălzit de gramul meu. N-am pretenţii, nu mă supăr dacă primesc doar un ciob de rază de la el, dacă primesc două, sau dacă mi le trimite pe toate într-un colet, pe care vreun angajat de la poştă o să mi-l lase la uşă până voi semna pentru el. Mă bucur, doar, că îl văd. Totuşi, o parte din mine vrea să strige, vrea să anunţe, vrea să oprească lumea pe stradă, să se aşeze lângă oricine va trece şi să-i arate soarele.

Cum ar fi să vedem soarele fără lumină? Se spune că soarele îşi pierde încet-încet din putere, că din steaua aia vestită va mai rămâne o pitică albă, sau şi mai rău, o gaură neagră. Eu aş vrea să ştiu dinainte când se va produce schimbarea. Nu vreau să-l văd aşa. E ca şi cum ai sta lângă un pat de spital în care zace cineva drag şi l-ai privi în timp ce i se macină carnea de pe oase, mai mult, în timp ce oasele i se strâng unele-n altele şi urlă de durere, încă puţin, până când măduva i se carbonizează şi i se transformă în cenuşă şi ţeasta. E macabru. Aş vrea să nu fiu aici când soarele îşi va pierde de tot lumina. Aş vrea să fiu în vacanţă, în altă lume. Ar trebui să fac rost de adresa lui, cu strada şi codul poştal, ca să corespondăm ca doi prieteni, şi să-mi zică momentul când are de gând să-şi trimită lumina la culcare.

Dar am uitat de gram. Gramul meu de fericire a încălzit şi mâine soarele, poate îl va încălzi şi ieri. Poate de data asta, îl va încălzi numai pentru mine şi-mi va spune explicit, ca să nu mă mai întreb eu dacă e bine să-i anunţ şi pe alţii, şi să nu mă mai chinui. Sunt indecisă. Vreau să tac strigând.

Egoism

Printre orele de stat la coadă pentru acte, după care te alegi cu nişte minunate dureri de spate şi de picioare, printre miliardele de nervi pe care ţi-i faci pentru câte-o bucată de hârtie sau pentru câte-o ştampilă (pusă atât de bine încât nici nu se vede), mai ai timp zilele astea să afli veşti. In general e bine când afli veşti, nu ? Eşti mai..informat…adică..ştii ce să spui când alţii vorbesc despre…o chestie şi simţi nevoia să intervi şi tu şi..mă rog, nu pici de prost. Am început iar să aberez. Chestia e că veştile, informaţiile, cunoştinţele de tot felul, peste care dai în fiecare zi şi pe care – vrei, nu vrei – le înregistrezi, au şi ele scopul lor…informativ. Bine-ar fi să aibă toate scopul ăsta !

Există, deci (fac tratat de filozofie ?) veşti cu scop pur informativ. De exemplu, nu cred c-a murit nimeni de bucurie când a aflat că suprafaţa cercului e ∏R² sau că România are o suprafaţă de 238 391 km²…mă rog, poate doar nenii care-au luptat pentru Unire, şi pe ăia chiar îi înţeleg.

Celaltă categorie de veşti e aia care te zdruncină psihic. Si recunoşti o veste dinasta în felul următor : dacă cineva îţi scrie o drăgălalşă de-asta de noutate, începi să legi cumva chestiile care la prima vedere nu se leagă de lucrurile obişnuite, după modelul  - « Ştii c-a plecat X ? –La plimbare, bine, mă văd cu el când se întoarce. – Nu, a plecat de tot », şi de-aici s-a rupt firul. Dacă eşti la telefon, lucrurile decurg şi mai frumos – « Ştii c-a plecat X ?..Mai eşti ?... » Şi răspunsul e nu, nu mai eşti. Eşti într-adevăr egoist când reacţionezi aşa, pentru că «nu mai eşti », şi nu poţi să te aduni, deşi ştii că X a ales ce era mai bine pentru el în momentul ăla.

Poate tocmai forma asta de egoism ne face oameni.