Nominalizări Oscar 2011

       Abia am deschis pagina de Word și deja mi se pare că-i un pic imoral subiectul pe care o să-l abordez, cât se poate de lejer, în condițiile în care mai toți suntem asediați de mult-invocata sesiune. Oh, well, nu e prima dată când mi se întâmplă să fiu nepermis de sfidătoare – dacă n-aș fi, nu mi s-ar mai recunoaște stilul. Acestea fiind zice, mai iau o înghițitură de cafea și încep să vorbesc despre singurul subiect care mă mai destinde zilele astea – (nu, nu oja de la Seventeen), nominalizările la Oscaruri.

      Filmele nominalizate la premii au fost anunțate marți, pe la 3 jumate, ora României. Fie vorba-ntre noi, dacă ar fi fost după mine, anul ăsta aș fi preferat să nu se mai țină ceremonia – cu câteva excepții, 2010 a fost un fel de Vale a Plângerii de pe domeniul Regelui Cinema, adică a fost degeaba, și cred că nimeni nu și-ar fi dat seama dacă am fi sărit peste, direct la Oscar 2012 (poate nu zic aceeași chestie și anul viitor prin perioada asta…).
       Repet, cu câteva excepții, cum ar fi Le Concert al lui Radu Mihăileanu (care, bineînțeles, nu și-a găsit locul printre nominalizații la Oscar și-a pierdut și Globul "Lucitor", că doar nu era să spargă el acum tradiția. But, a mai observat cineva că i-a luat fața lui Polanski la Globuri? E, da, ăsta e unul din motivele pentru care mă mândresc că sunt româncă. Alte excepții ar fi The Fighter, Black Swan, The Town, Winter`s Bone, Shutter Island, nordicele The Girl With The Dradon Tattoo și chiar The Social Network, dar pe-astea o să le iau la "despicage" (citit pe ton franțuz, despicaj, inovație personală de moment) mai încolo.

         Surprize peste surprize, filme așteptate – sau nu, nedreptăți, ca în fiecare an, toate servite în fața unei mumii gălbejite de-i zice Oscar, cam așa se servește lista nominalizărilor:

Categoria "Cel mai bun film" e, ca de obicei, cea mai lungă și mai… well, discutată/discutabilă:

          10 producții: Black Swan, The Fighter, Inception, The Kids Are All Right, The King's Speech, 127 Hours, The Social Network, Toy Story 3, True Grit, Winter's Bone se bat pe mumia TBC-istă. Nu întrebați ce caută animația Toy Story 3 printre ele, că habar n-am. A fost un film bun, ce-i drept, cu subiect telenovelistic (gen "nu mă lăsa, copchile, că mor – ba te las, fraiere, c-am crescut și mă doare-n cot de tine"), cu final lacrimogen, care mai-mai că m-a sensibilizat și pe mine, dar de-aici și până la a-i bătătorii calea către trofeu, e cale lungă. În cazul comediei The Kids Are Alright, problema e la mine – pur și simplu, mi-e scârbă de subiect.    
         E, și dacă am nominalizat o animație și o pseudo-comedie, de ce să nu băgăm și-un documentar, și să-i facem lui nea Oscar o mini-grădină zoologică? 127 Hours e la datorie! Eu aș fi scos astea trei producții și-aș fi umplut gaura cu:

         

          - The Town – încă mi se pare o superbitate de film, în regia lui Ben Affleck, are tot ce-i trebuie: thriller, social, suspans, un pic de romantism, un joc actoricesc genial al lui Ben Affleck și interpretarea lui Jeremy Renner care onorează câștigătorul de anul trecut, The Hurt Locker, cadre filmate cu minuțiozitate, încordare și destindere, un soi de afecțiune pe care o dezvolți inevitabil pentru personaje, oricât ar ilustra ele bandiți de onoare sau polițiști fără scupule. Omiterea lui mi se pare prima mare nedreptate de la ediția asta a Oscarurilor.

       -  Rabbit Hole – dramă, pur și simplu, dramă, și aproape că atinge nivelul lamentărilor Lebedei Bicolore. Nicole, Nicole, ce ți-au făcut?! Asta ar fi a doua nedreptate (nu e vorba de simpatia unei roșcate pentru o altă roșcată). Efectul cathartic al aceste pelicule mi s-a părut extraordinar. Pur și simplu, îi dai drumul, cu gândul că vei vedea o altă producție full de efecte speciale, sau de momente gen "my heart will go on", care să te facă să consumi o cutie întreagă de șervețele (eventual să-i înjuri pe-ăia de la firmă, pentru că n-au serviciu de catering, ca să-ți mai livreze și ei încă vreo două), și te trezești că stai încordat, întrebându-te "Ce dracu face femeia aia, și –mai ales- cum?!" Să vezi o mamă stând pe bancă, în parc, lângă cel care i-a luat singurul copil, purtând o conversație cu el, și mai presus de toate, rămânând calmă, fără să-i sară la beregată, te face să te întrebi dacă nu cumva cineva ți-a schimbat filmul în timp ce te uitai la el. Kidman e singura care poate să interpreteze într-un mod de-a dreptul regal o femeie ruptă-n două de durere, cu inima stându-i în gât, care discută despre benzi desenate cu ucigașul fiului său și se căznește să nu pară o extraterestră.

           -  Shutter Island – cum să-l treci cu vederea pe Scorsesse?! Dacă m-ar fi pus cineva să aleg între Inception și Shutter Island, aș fi renunțat fără să clipesc la încrengătura suprasolicitată de vise. Leo și Scorsesse fac un cuplu al dracului de reușit, chestie pe care-am remarcat-o cu toții de la Aviator încoace. Tocănița miraculoasă e așa: anii 50, insula Shutter care parcă iese dintr-un roman de Stephen King, un biet US Marshall, aparent trimis unde nici dracul nu se duce, să ancheteze dispariția unei demente dispărute (scuzați-mi vocabularul colorat, săraca femeie ori avea probleme psihice, ori era singura sănătoasă dintr-o gașcă de oameni cu probleme psihice, ori era de umplutură, și în acest caz o foarte bună actriță, ne vom da seama mai spre sfârșitul filmului). Maestrul Scorsesse livrează un film magic, antrenant, thriller polițist, cu accente de film noir – god, cât îmi era dor de-un film noir! – și un pic de horror, adică o producție peste care nu se trece cu vederea! Cam complicată, ce-i drept, cu un sfârșit "întors pe dos", dar incomparabil superioară lui Inception (by the way, ce ziceți, peste 10 ani ne arată Nolan ce mai face titirezul ăla minune?!)

           Revenind la nominalizați, am o vagă impresie că The Fighter - repet, film de 10 curat! -The King`s Speech – bâlbâiala perfectă a regelui George VI, The Social Network – mărețul Feisșit și dramele sale,l - va lua trofeul. Plăcințica lui Darren Aronofsky și Natalie Portman, Black Swan, a reușit să se rumenească la cuptor, până a devenit "perfectă", dar alea trei de mai sus au, după mine, mai multe șanse. 

   

Am văzut și eu, în sfârșit, The Fighter, și odată cu el a venit și singura modificare în preferințele mele: The Fighter e, fără dubii, filmul complet al anului. În regia lui David O. Russell, cu Mark Wahlberg și Christian Bale la datorie, care interpretează rolurile cu o măiestrie de pici!, cu Led Zeppelin, Aerosmith, RHCP, Whitesnake și alți indivizi ”de-ai noștri” ca soundtrack, nici că ți-ai putea dori mai mult de la un film. Cică-i biografie. E biografie, dar în același timp, e o dramă incredibilă despre ambiție, familie, devotament, rezistență în fața unei vieți care îți năvălește în față cu tot ce-are ea mai rău, cumpătare, chiar un pic de romance. E filmul excelent drămăluit, astfel încât niciun minut din el nu trece degeaba. E filmul care nu se lasă până nu te face părtaș la emoțiile personajelor. E, pentru mine, cea mai bună producție a anului, căreia, pur și simplu, n-am ce-i reproșa.

       
Winter`s Bone e cea de-a doua feblețe a mea, pentru că nu mi s-a șters încă din minte scena când fiica cotrobăie printr-o apă neagră, noaptea, pe o ceață mai ceva ca la King (e a doua oară când îl pomenesc) după o anumită "moștenire" de la tatăl său, de care are nevoie ca să trăiască – e înfiorătoare, o producție aproape europeană, cu o Jennifer Lawrence uimitoare.

             

            Cea mai bună actriţă în rol principal: Natalie Portman în Black Swan, Annette Bening, The Kids Are All Right, Nicole Kidman în Rabbit Hole, Michelle Williams, în Blue Valentine, Jennifer Lawrence (Winter's Bone) - Decizii, decizii…. Jennifer Lawrence sau Nicole Kidman câștigând în fața lui Natalie Portman ar fi o mare chestie. Un pic imposibil, un pic de "fuck, yeah!, uite că-i posibil", un pic de regret pentru una sau alta din partea mea. Porman e genială (și când ne gândim că ea era puștoaica aia de 13 ani de se ținea ea după Leon ca să-și răzbune familia..eh, cum mai trece vremea), Kidman e genială, Lawrence e înfiorătoare. Oricare dintre cele 3 ar merita statueta. Îmi pare rău că n-a intrat printre ele și Noomi Rapace, revelația nordică, care a îndurat mai mult decât toate la un loc pentru saga cu pricina.

        

        Cel mai bun actor în rol principal - Javier Bardem, Biutiful, Colin Firth, The King's Speech, Jeff Bridges, True Grit, Jesse Eisenberg, The Social Network, James Franco, 127 Hours. Aici e simplu – Firth – bâlbâiala lui face toți banii! Dacă n-ai știi, ai putea jura că are defect de vorbire din naștere. Mi-e dor de Cage. De Depp, de Matt Damon, de DiCaprio – bietul om are două filme mari anul acesta și niciunul n-a convins?! Și totuși..”boxerul”?! 

          La Cel mai bun film străin nu mă bag, c-am stat tare prost la capitolul ăsta – n-am văzut niciunul, și abia aștept să recuperez.

           Cel mai bun film de animaţie - How to Train Your Dragon, Franțuzescul L'illusionniste, Toy Story 3 Hehe, ce fază ar fi să ia struțo-cămila franțuză în fața lui Toy Story… sau chestia cu dragoni, destul de drăgălașă și ea. Vise..

       Cel mai bun regizor, și cu asta, a nu-știu-câta nedreptate majoră. Unde-i Nolan?! Reformulez – în care vis e Nolan? Sau "a căzut în uitare"? Dintre ăștia, eu zic Aronofsky, sau maestrul de lupte, pentru regie – ce dor îmi e de Tarantino! - Joel şi Ethan Coen, True Grit, David Fincher – The Social Network, David O. Russell – The Fighter, Darren Aronofsky - Black Swan, Tom Hooper – The King's Speech

          Animal Kingdom, altă producție surprinzătoare, e băgat și el puțin în seamă la categoria Cea mai bună actriţă într-un rol secundar, cu nominalizarea lui Jacki Weaver – baba mi-aduce aminte de tipa aia cu coarne din Frumoasa Adormită – e extrem de malefică și naturală în același timp! Pe lângă ea mai apar: Amy Adams, The Fighter, Helena Bonham Carter, The King's Speech (zău dacă am observat-o pe femeia asta..), Hailee Steinfeld, True Grit (da, ea da!), Melissa Leo, The Fighter (mm..un pic), Jacki Weaver – Animal Kingdom (ea e "the winner" pentru mine). Ee..și lipsește Lebăda Neagră, Mila Kunis din Black Swan. Nu mă deranjează.

          La scenografie avem parte de puțin din Johnny Depp – Alice (cu care ne întâlnim și la costume, și de un pic de Harry Potter, neinteresant.

         Măcar la imagine sau la efecte speciale să se-ndure cineva de Inception, că la altă categorie nu prea-l dau câștigător. În ceea ce privește coloana sonoră, The Fighter!!! sau Iron Man 2, dar nu l-a observat nimeni...

            Ăștia-s nominalizații, astea-s "predicțiile mele", cu asta s-a încheiat o juma de oră care-ar fi putut fi dedicată sesiunii, acum, să vedem și câștigătorii… 

Leapșa de la Theo – amintiri ”chinuitoare”

Se zice că ce-i mort trebuie să rămână mort, iar ce-i trecut, trebuie să rămână trecut, sau măcar să se prefacă, să joace cât mai bine rolul care i se cuvine, ca să-și adune de pe unde poate, fani. Ne-am bătut cu o groază de monștrii mereu, și i-am amuțit pe cei mai mulți dintre ei, i-am bătut cu lanțuri până n-au mai suflat, i-am înjunghiat cu țăruși de lemn și i-am băgat sub pat. De-acolo, se aude noaptea cum le ghiorăie mațele. N-au mai mâncat nimic demult, pentru că am reușit oarecum să trecem peste nerozia lor. Dar se-aude..și se-aude. Și câteodată se și simte un râs înfundat.

Theo a fost pe fază bine de tot cu leapșa asta. Amintirile..care-i chinuiau pe wannabe-ii de la 3(și-un sfert) Sud-Vest au făcut obiectul unui "moment de sinceritate" ca-ntre prieteni vechi și noi zilele trecute, la o cafea. Na, că m-a nimerit. N-am să zic de monștrii, pentru că dacă le dau prea mare importanță, o să se umfle-n pene prea tare.

De ce să-mi aduc eu aminte astfel încât să nu trezesc vreun monstru care-mi dormitează sub pat…?

1.De vremea când m-am îndrăgostit iremediabil de Mystery Car și de blondul hippiot Shaggy. Eram mică tare, și mult mai țăcănită decât sunt acuma, și pe la 8-9 seara, era un fel de tradiție să mă ghemuiesc în fotoliul vechi din colțul camerei, cu veioza aprinsă și șalul maică-mii în dungi duhnind a parfum, cu o cană mare de cafea cu lapte lângă mine (vedeți, de-aici a pornit buba..) și să deschid televizorul pe unul din puținele canale care prindeau atunci – mega-magicul Cartoon Network. Începea genericul de la Scooby, devenit mai apoi Șcubi (cu i accentuat). Se auzea fulgerul ăla sinistrul, ieșeau liliecii și se arăta în prim-plan castelul bântuit. Se aprindeau farurile camionetei și aventura începea. Aventura mea de copil. În joacă, eu mereu trebuia să fiu Daphne, chestie care mă enerva teribil – nimeni nu înțelegea că Velma se ținea cel mai mult după Shaggy!

2. Ca să rămânem în zona comico-sinistrului, corazonul mă lasă să răscolesc și seara de august când mătuși-mea ne-a scos la un foc și un porumb copt. Pe la 9, avea părul lung și neted. Pe la 10 uitase mai toată lumea de ea – bârfe, glume, lichide ajutătoare, porumbul celebru de care nu se atingea nimeni, pentru că-l făcuse unchi-meu scrum, eu și cel mai bun prieten din copilărie, Lau, dispăruți de pe peluză. Când ești copil și fugi de bezmetic prin toate cotloanele știute (și neștiute), nu-ți dai seama că te-ai pierdut decât când te ia maică-ta la palme, după regăsire. Nici prin cap nu-mi trăsnea că lumea mă caută. După vreo 2 ore în care lumea-și dăduse afară amigdalele strigându-mă, după seria de palme primită, după ce mătuși-mea a decis să mute "petrecerea nocturnă" pe strada unde mă găsise, a venit și fatidica oră 1. Abia ne vedeam, focul rămăsese în curte. Porumbul, nimeni nu mai știa pe unde-i. maică-mea se liniștise. Și… urlă, zbiară, trântește, se agită, dă din mâini ca o apucată – mătuși-mea – zbiară iar, flutură degetele cu repeziciunea unei elice de elicopter și-și scoate..un liliac din părul încâlcit.

3. Dormitul în mașină când niciun hotel n-are camere libere și te-ai săturat de mansarde vechi de "pensiuni" pline de mucegai. N-ai habar pe ce drum te afli, te trezești într-o beznă generală și te-ntrebi cât mai e până dimineață, pentru că nu îndrăznești să faci lumină și zgomot căutându-ți telefonul – mai dorm și alții prin jur. E semnul unei excursii ratate? Probabil. Mie mereu mi-a plăcut.

4. Duminicile la teatru, fularele mamei, parfumurile mamei, tocurile ei care se auzeau pe scara blocului când venea de la școală, primul telefon – armă albă, briceagul de la tata pe care l-am pierdut vara asta, tabloul cu ielele, mare, pe care nu ne lăsa bunica să-l atingem, liceul, atestatul despre rockul franțuzesc și mutra dirigăi la aflarea subiectului, mutra mea la vederea celorlalți în ținută "oficială", în opoziție cu mine, îmbrăcată "hippie-haos-power", colegii, alura de "far din Alexandria" în poza de buletin, State și proiectele la română, de toate mi-aduc aminte cu drag, dar nu le ating prea tare, că s-ar putea să se trezească.

Ce-i trecut, trecut trebuie să rămână, foarte bătut în cuie și foarte departe, nu cumva să se dezmeticească monștrii de sub pat..sau scheletele din dulap, cum spun englezii.