Când Maşa era moaşă

joi, 10 martie 2011

Suntem peşti în pescărie, aşteptând să fim serviţi, degresaţi şi pe urmă, dezosaţi, fix în ordinea asta, şi nu aşteptăm decât semnul comandantului ca s-o luăm la fugă de pe masa cu gheaţă. Minţim şi ne facem rezerve, facem rezerve şi minţim, pentru că cea mai mare teamă a noastră este singurătatea. Bancuri de peşte sărat şi ciopârţit, bancuri de cafele care râd de noi. Într-un film rusesc, un meteorolog trimis pe la poli primise ca discipol un puştan de vreo douăzeci de ani, Paşa. Parcă aşa în chema. Tipul trebuia să raporteze în fiecare zi la centru, prin staţie, modificările de temperatură. Făceau cu rândul: moşul pleca din când în când după peşte arctic, în timp ce kinderul dădea raportul. Când se întorcea, îl învăţa pe Paşa să pregătească peştii pentru transport. Îi trimitea acasă, la Maşa lui. Le scotea maţele afară şi-i înşira pe sârmă. E bun filmul, îi zice ”Cum mi-am petrecut sfârşitul verii”. Lent şi îngheţat pe deasupra, dar cald ca venele rusului pe dinăuntru.

Butoaiele cu peşti plecau mereu. Pe sârmă, ca noi. Cum stăm noi, goliţi, cu ochii priponiţi în cer, în linie dreaptă, ferindu-ne să spargem şirul, aşteptând să fie mâncaţi.

Ai grijă ce spui! Eu sunt mâţa care-ţi va înghiţi limba. Măcelarul crestează cu toporul buturuga pe care taie peştele. În bură, are icre. Ce folos? E mort. Dar e semn că şi-a făcut rezerve. Se folosesc unii de alţii.

Hai să tăiem şi să mâncăm coliva

Să nu mai doarmă-n burtă ca o hibă

Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Pe vremuri, când Maşa era moaşă

Amiba galben-verde cu cocoaşă

Stătea în uşă, numai. Şi torcea.

Maşa moşea copiii veseli cu duiumul

Câte 5-6-n oră îşi luau drumul

Maşa scotea un sandviş şi mânca.

Maşa scotea un sandviş şi mânca

Stătea în uşă, numai, şi torcea

Ciobită-n marginea ei moale de amibă.