Acum aud lemingi

Ceașca stătea pe masă, în dreptul patului. Aseară, după ce am vorbit cu tine, numai vorbele tale îmi răsunau în urechi. Vorbele alea pe care nu mi le-ai spus.

Mă întrebam de ce. Mă întrebam atât de tare, încât îmi răspundeam din fiecare centimetru al casei. Uite, la duș, am ieșit din oglindă și mi-am răspuns. M-am speriat cumplit de ceea ce mi-am spus, și era cât pe ce să alunec pe săpun. Noroc de perdeaua cu stele de mare, care m-a ținut în brațe și m-a legănat, ca o mamă bună care-i cântă copilului ca să-l adoarmă la loc, după ce el s-a trezit dintr-un coșmar și a fugit prin casă zbierând și căutând-o.

Unele mame sunt mereu acolo când ai nevoie de ele. Te mângâie, te îmbracă, îți cumpără gel de duș, îți pălește una peste față când vii și-i spui că ai renunțat să mai lupți, îți petrece conturul fețe și-ți spune cât de bine semeni cu ea, și că nu e bine să te tunzi, pentru că ești tânăr și numai acum simți vântul prin pletele tale, lasă pisica în casă când e tata plecat ca să-ți facă o bucurie. Multe face mama. Îți trebuie câteva zeci de ani ca să-ți dai seama cât de multe face mama.

Era un timp când o vedeam peste tot. Aseară, mă vedeam pe mine. M-am găsit și-n dulapul de bucătărie, când m-am dus să-mi fac o cafea. Tot un răspuns îmi dădeam. De data asta, nu m-am mai speriat. Am închis dulapul, ca să nu mă mai aud. În hol, ieșisem de sub preș, dar mi-am călcat repede mâna, și de durere, am intrat la loc. După aia, m-am văzut pe sub ușă, pândind în dormitor. Special am mai tras de timp, am mai vorbit la telefon, am citit ziarele tacticos, am împletit un șnur roșu și l-am pus la geam, mi-am adus niște sare ca să-mi fie mai aproape.

Special am făcut toate astea, ca să văd câtă răbdare am, câți nervi am să stau acolo la ușă și să mă pândesc când intru, doar ca să-mi strig în urechi răspunsul la vorbele tale. Și când m-am plictisit și am intrat în dormitor, eram acolo! Ar trebui să fiu mândră, asta înseamnă că nu renunț ușor. Dar începusem să mă agasez. Am făcut un pas mare peste mine, ca să nu mă lovesc, mi-am îmbrăcat maieul negru și m-am așezat în pat, cu fața spre fereastră. În sinea mea, credeam că sunt un vis, iar visele dispar când te uiți în lumină, fie ea și lumina felinarului. Nu încercam să dorm, pentru că știam că e imposibil. Mă auzeam scurmând parchetul cu ghearele ca să răzbesc la suprafață și să-mi răspund. Mă auzeam furișându-mă din șifonier, de după televizor, din agendă, din buzunarul de la blugi, din capacul de la pix, din aerul condiționat, din Ceașca proaspăt spălată care rânjea pe masă, în bătaia felinarului.

Veneam spre mine continuu și-mi tot răspundeam, îmi răspundeam. Și știi ce? Am început să mă întreb.. dacă m-aș duce la tine? Dacă aș ieși într-o dimineață din ceasul tău deșteptător?

- acum aud lemingi.

Odihniţi

La mulţi ani!

Zilele astea o să batem şi noi la tobe.

Învelite în piele, ca cele în care băteau copii prin porturi, demult-demult, când cercetătorii portughezi şi spanioli se pregăteau să se lovească de ţărmuri de americi şi africi şi să ciopârţească negrii cu fuste de frunze prinse la brâu. Aşa băteau copii ritmul, la tobe, pe când se încărcau corăbiile cu provizii pentru drum, entuziaşti, teribilişti, nu se gândeau că e posibil să nu mai vadă niciodată tobele alea.

În 2011, o să batem şi noi la tobe, nu azi, pentru că sunt obosită. Aseară am lăsat pensula pe jos, pe covor, din greşeală. Era plină de vopsea, dar nu mi-am dat seama, pentru că lumina din cameră era prea slabă, şi nici n-am avut chef să mă aplec după ea, să văd ce distrugeri am făcut. Am văzut dimineaţă, când s-a făcut lumină. Am deschis geamurile, să iasă parfumul oriental şi mirosul de acril. De-afară vine parfum de zăpadă. A nins mult, şi crengile gem sub masa albă, nedefinită, de ceva. Prin desenele animate am văzut prima oară elefanţi indieni, şi prin filme. Tropoteau greoi sub preşuri sufocant colorate în oranj, roşu şi turcoaz, ţesute cu aur, se tăvăleau prin praf, cu-n pas înaintea celuilalt, molatic. Mai mari decât pieţele strâmte, nici nu ştiu cum încăpeau prin coridoare şi trepte. Indieni nespălaţi vând mereu pe-acolo condimente şi parfumuri. 

La mulţi ani! Mi-am dat seama că am scris atât de mult, că nici nu mai ştiu ce-am scris, doar frânturi. Când le citesc sau mi le povesteşte cineva, îmi par cunoscute şi încep să mă gândesc unde le-am auzit prima oară. Ah, le-am scris chiar eu. Uneori nici nu mai ştiu de ce. Parcă a dat timpul iama în frigider şi a mâncat toate motivele, fără să le gătească, pentru n-am găsit tigaia murdară în chiuvetă. Ori o fi spălat-o?!

Am omorât-o pe Clara în fiecare seară, pentru noi. Am spart-o pe Ceaşca de mii de ori, a dracu’ se lipea la loc până ziua următoare. Am vărsat din mie tot ce-a fost rău şi ştiu că n-a fost de-ajuns, pentru pot să simt cum îmi arde privirea când mă uit cu răutate la Clara. Aş mai înfige furca-n ea încă 10 ani, dacă ar promite să tacă apoi măcar o secundă, ca să pot să-mi aud gândurile. Aş lovi-o până s-ar picta pereţii cu sângele ei şi n-ar mai ieşi de-acolo cu nici un fel de var. Nu-mi pare rău pentru asta.

După ce o omoram, parfumam camera şi dădeam drumul la muzică. Se făcea linişte. Vorbeam cu tine. Cinică evoluţie, la ură, nici măcar indiferenţă. Fluier. 

O să ne trezim odihniţi în 2011, şi-o să auzim cu latră câinii la o lună nouă, odihnită, răsărită din toată zăpada veche. Pe Clara n-o s-o mai omor, pentru că zăpada o să răcească ura şi-o să facă loc pentru pace. E zen, e pace, sunt scări din nou, şi din nou, n-am să le urc.

La mulţi ani! Când ne vom trezi, vom bate cu toţii la tobe, odihniţi, pregătiţi, nou-născuţi.

Sărbători.

Lăsaţi-mă să înjur puţin, şi pe urmă îmi revin, pe cuvânt de scorpie mică şi roşcată!

Cucoana Tatoiu condamna azi pe la Realitatea românii care, în loc să se bucure că s-a născut „cel ce ne-a învăţat să întoarcem şi celălalt obraz”, se veselesc pentru una din puţinele zile din an în care chiar îşi cumpără de mâncare. Hei, dă-o-n mă-sa de treabă, tu-ţi pui blana pe tine, colier cu perle la gât, te împopoţonezi cu toate ustensilele de machiaj de care dispui, doar-doar or putea să te scoată cu câţiva ani mai tânără şi te afişezi la TV, spunându-le altora să ia exemplul tău, şi să-şi aducă aminte de toată tărăşenia cu naşterea lui Isus. Ok. Pentru tine, ăsta e Crăciunul. Te-ai gândit, miss, că pentru alţii, e posibil ca ziua asta să fie una din puţinele zile din an în care chiar au ce mânca? Şi asta pentru că fac economii grele înainte. Zău, cunosc o grămadă de lume care o duc cu câte-o coajă de pâine şi-o bucată de brânză de la paşte, câteva săptămâni bune! Nu te-ai gândit..erai prea ocupată să te gândeşti cu ce blană te îmbraci azi!
…

Am zis că-mi revin. Vorba vine.. sunt răcită. Am răcit stând în casă, unde temperatura se învârte pe la 20 şi ceva de grade, deci aveţi tot dreptul din lume să râdeţi. Râd şi eu. Cu juma de gură, pentru că m-a dat maică-mea pe regim cu ceai de lămâie şi alte tandreţuri de gen.. I’d kill for a cup of coffee! Bradu-mi blochează uşa de la cameră pe jumătate. E fain, când ies din cameră, mai-mai că-l iau în braţe..asta dacă n-o să-l răstorn din greşeală într-una din zilele astea. Ori surzesc eu de la răceală, ori melodioara aia de la instalaţie se aude din ce în ce mai încet.. e un colind, cred. O melodie celebră, aia cu „Rudolph, the red-nosed reindeer / had a very shiny nose…” pam-pam-pam, dar se stinge din ce în ce mai tare. Mi se-nvârte capul. Pe la uşă se-nvârteau colindători cu clopoţei, dar nici clinchetul lor nu se mai auzea decât foarte puţin. Ce aud, ce văd, o ceaţă s-o tai cu drujba, doar ceaţă. Ameţeală. Mă gândesc la Ceaşca, la noi. La Clara. Cum ţi-ai legat atunci părul cu panglica neagră. Era vară. Acum e iarnă. Au aprins ăştia felinarele pe stradă.
Ce fain ar fi să cobor aşa. Port un tricou, nişte blugi tăiaţi şi şosete dungate. Mi-am tăiat şi părul azi, în oglindă. Dacă aş coborî acum, până pe scări, n-ar fi nimic. Probabil m-aş ciocni cu vreo vecină dinaia fricoasă care mi-ar zice cât de tare s-ar putea să răcesc. Ce ştie ea, i-am luat-o înainte! Am răcit fără să m-avertizeze nimeni, lucky me! Mi-am lăsat chitara pe undeva, pe şifonier. Sus. Parcă aş ieşi. Până-n stradă, până la păpădie? O să-mi culeg pătura de pe jos şi-o să-l pun pe Ozzy să-mi cânte.

Fuck it! E Crăciun, hai să zâmbim! Hai să cântăm! Ce dacă eu cânt despre un tren nebun? Nu ştiu colinde. E amuzant, al naibii..(în engleză de ce „it’s funny” e mai scurt?), eram în liceu şi..cică eu ştiam nu-ştiu-ce cântecel religios. Nu mai ţin minte. Colegii.. băgau mâna-n foc că mai bine îmi ieşea varianta rock decât originalul. Mi-e dor până şi de profa de religie, pe care-o luam la mişto în faţă, fără ocolişuri. Îşi dădea seama şi mă lăsa-n pace..

„Ooh, despicable me!”. L-am văzut zilele astea. Drăguţ. Drăguţă coloana sonoră.

Nu ştiu sigur dacă o să mai ţin poarta deschisă când o să-mi fac casa la munte. Vreau tot aşa..o oglindă. Ca să nu uit să mă tund din când în când. O să am şi eu părul alb, ca barba lui Moş Crăciun, sau o să fie veşnic roşu? Nu, nu. Mi-am luat parfum şi pufarine. Îmi strâng acum şi pătura de pe jos. Vreau să vorbim, să cântăm, să ne fie bine. Să stăm pe scări. Doar noi. Nici nu mai ştiu cine eşti.

Zi-mi ceva de frig şi de ninsoare. Sărbători fericite tuturor!

Liliacul

Când am vorbit la telefon, în noaptea aia, mi-ai spus că au murit toate coşuleţele cu lămâi. Pentru moment, mi-a părut rău, pentru că sunt şi eu om, ca şi ele, şi pentru că sufăr când aud că s-a întâmplat o nenorocire. Cred c-am suferit şi pentru Clara, deşi o parte din mine se bucura. Mi-am dat seama atunci că ceva era în neregulă. Aveai părul prins cu o panglică neagră, în semn de doliu, dar cocoşul din vârful muntelui dansa step şi fuma. Nu ştiu, am crezut că se bucură de moartea lor. Într-un fel, aş fi vrut şi eu să apuc o ţigară şi să-mi pun pantofi de step, dar nu se cuvenea într-un moment ca acela. Încercam să mă pot omeneşte, indiferent cât îmi era Clara de antipatică.

Pe urmă, am pus receptorul în furcă şi mi-am luat firul de după gât, iar peste câteva minute, tu ai apărut la uşa mea şi ţi-am desfăcut panglica de la păr. Nu te-a deranjat. Parcă şi tu uitaseşi de nenorocirea Clarei. Sau nu-ţi păsa? Mi-a plăcut să cred ultima variantă. De acum, nu-ţi păsa decât de mine şi de Ceaşca. Şi Ceaşca a stat lângă noi toată noapte, tăcută, şi ne-a ascultat povestind, cuminte, cu o linguriţă de cafea lângă ea. Am dat drumul la muzică.

Când a venit dimineaţa, m-am dus la fereastră. Tu ai venit lângă mine, şi mi-ai spus să nu mă tem, că vom găsi soarele în curând. Era foarte devreme, nici nu dădusem cu aspiratorul. Am luat lanterna şi-am ieşi afară să caut soarele. Am ieşit desculţă, pentru că nu mai aveam răbdare, şi-mi era puţin frig la mâini. Aş fi vrut să pun o creangă pe mine, ca să nu mai tremur, dar cireşul fusese cu totul mâncat de corbi. Mi-am întors privirea ca să-ţi spun, dar tu erai în prag şi în urma ta, lumina era stinsă. Te-am strigat, şi-ai venit lângă mine. Îţi prinseseşi panglica la încheietura mâinii, ca pe o brăţară. Ţi-am spus că ne-au mâncat corbii cireşul. Ştiam asta, pentru că am văzut urmele de dinţi. Corbii au nişte dinţi foarte ascuţiţi. Pot să intre chiar şi prin caroseria maşinii, de-asta eu o acopăr întotdeauna cu un strat de fixativ înainte să intru în casă. Corbii ştiu foarte bine să se ascundă, şi dacă la prânz, de exemplu, nu-i vezi prin preajmă şi uiţi să dai maşina cu fixativ, să fii sigur că o găseşti găurită când o să te întorci. Corbii sunt sigur acolo, doar că nu-i vezi tu.

M-ai luat de mână şi mi-ai zic că ai găsit soarele. Te-ai întins pe vârfuri după el, l-ai luat de codiţă şi mi l-ai dat. Semăna cu o cireaşă mică şi galbenă. Razele îi căzuseră toate. Când l-am luat în palmă, şi-a întins aripi de liliac şi a zburat. Te-ai uitat la mine blând, şi mi-ai spus să nu-mi fac griji, pentru că vom găsi altul. Ţi-am spus că mi-e frig, şi tu te-ai dus în casă şi mi-ai adus o pernă. Am pus-o pe bancheta din spate a maşinii şi m-a încălzit. Tu te-ai urcat la volan şi-ai mers atât de repede, că puteam să văd paşii tuturor câinilor de pe câmp. Era un concurs de câini, din câte îmi amintesc. Nu mai ştiu, a fost demult. Pare-mi-se că erau câini de curse, pe care se pusese pariu de genul „cel şchiop ajunge primul!”. Îmi era tare frig şi m-am ghemuit lângă pernă. Am continuat să mergem în câmp, şi-am mers până nu s-au mai văzut gardurile de sârmă ghimpată. De obicei, nimeni nu trece de ele, pentru că dacă lasă pe cineva, sunt imediat concediate de patroni. Sau li se taie din salariu, ceea ce e, cu adevărat, o tragedie în ziua de azi. Pe noi ne-au lăsat să intrăm, pentru că ştiau că nu facem decât să căutăm soarele nostru în straturile cu lilieci.

Afară se mai încălzise, aşa că am vrut să te urmez în lan, dar când am coborât din maşină, mi-au îngheţat din nou tălpile. Cum să fie soarele acolo, dacă nu se simţea nici un pic de căldură la tălpi? Mi-am luat perna în braţe şi am venit lângă tine. Era pentru a doua oară în orele alea, când mi-ai strecurat în palmă soarele. Mi-ai închis pumnul, ca să nu zboare. Atunci mi-a fugit gândul la Ceaşca. De ce a fost aşa tăcută toată noaptea? Am deschis pumnul şi am văzut un liliac cu aripi ude, scrijelit cu creta pe spate. Îmi tot spuneai că e soarele, dar eu nu vedeam decât un liliac. Era semn că-mi pierdeam minţile?

Ne-am întors acasă şi ai pus soarele într-un borcan cu apă. M-ai chemat, să văd cum străluceşte, dar eu tot un liliac vedeam.

Posesiune

Am văzut ieri cea mai frumoasă lumină pe care mi-o puteam imagina. Soarele era chiar în dreptul ferestrei mele şi razele lui se strecurau printre frunze de salcâmi. E extraordinar efectul de umbră şi lumină care îţi năvăleşte aşa în geam, e un fel de viziune a începutului. Nu ştiu ce început, probabil unul care vine după un sfârşit. Începutul meu, al lumii, orice început vreţi voi.

...

V-am scris mai demult o poveste despre o ceaşcă pe care o chema Ceaşca. Ceaşca stă acum în faţa mea, pe birou. Lângă ea e un ghem de mohair... pe care nu l-am văzut aterizând acolo. Poate s-a teleportat. Poate îşi schimbă forma în funcţie de unghiul din care mă uit. Astfel, se poate ca înainte să fi fost creion sau şoarece, sau o cărămidă de la Italian Residence. Poate vrea să mă păcălească sau ascultă ce spun. Poate-i microfon dinăla din filme..”bug”, ca la şpioni. Se scrie cu „Ş”.

Ceaşca e a mea. Eu am cumpărat-o, deci eu sunt mama ei şi am toate drepturile asupra ei. E plăcut să ştii că deţii ceva, dar nu-i deloc plăcut să ştii că viitorul acelui „ceva” depinde de tine. Poftim, pot s-o sparg acum. Mai are câţiva centimetri până la marginea biroului. Dacă ar sări, tanti gravitaţia i-ar arăta drumul spre parchet şi ea s-ar face ţăndări. Poate nu s-ar sparge toată, ar mai rămâne o bucăţică mai tare. Cred că partea de jos e mai tare, unde se îmbină pereţii cănii cu fundul. Sau aia unde se lipeşte tortiţa. Dacă nu s-ar sparge toate, aş putea s-o calc în picioare până s-ar face fărâmiţe-fărâmiţe, praf, pulbere, durere. Probabil ar începe să zbiere aşa de tare încât ar auzi-o mama. Ceea ce n-ar fi aşa de grav, pentru că şi ea ştie cum e să deţii anumite lucruri. M-ar înţelege. Mama mă înţelege. Toată lumea mă îneţelge, numai eu mă cert cu mine. Dar mă împac mereu, pentru că sunt o egocentristă şi mă iubesc prea tare ca să mă supăr pe mine.

Sau aş putea să-i dau foc. Nu ştiu, o ceaşcă arde? S-ar înnegri de fum. Ar trebui s-o spăl cu detergent. Îmi place mirosul de detergent, îmi dă senzaţia de curat. Îmi place mirosul de curat. Când eram mică voiam să-mi fac o rochie din detergent. Bine, când eram mică nu m-aş fi gândit că n-am să port rochii. Sau mai e o chestie, dacă aş fi reuşit să-mi fac rochia, cu ac şi aţă..Dacă detergentul ar fi comestibil, numai detergent aş mânca. Şi asta e ceva de bine, pentru că aş mânca ceva. Îmi zicea un prieten bun acum câteva zile că la autopsia mea vor găsi numai praf. Nu, am mâncat ieri un ardei dinăla roşu. I-am pus sare, că-mi plac chestiile sărate. Îmi plac multe prostii. Îmi place cafeaua. Îmi plac calmantele, îmi dau senzaţia de linişte. Nu-mi place liniştea, deci raţionamentul cade.

Ziceam de Ceaşca. Ce-aş putea să-i mai fac? S-o sufoc, nu cred că merge, pentru că s-ar sparge sub presiune şi-am ajunge iar la varianta 1. Poate aş putea s-o ascund în debara şi să-mi iau o maşinărie dinaia care extrage oxigenul, ca să rămână fără aer şi să moară fără să fie nevoie să-i îndes o pernă pe gât.

Ştiu că trebuie să-i fac ceva, dar nu ştiu de ce. A, ba da..ştiu şi asta. Trebuie să-i fac ceva, pentru că sunt posesoarea ei. Şi când devii posesorui unui obiect, trebuie să-i faci ceva. Neapărat. Dacă ar fi după mine, nu i-aş face nimic, dar aşa se obişnuieşte din moşi strămoşi, de când e lumea şi pământul. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, n-am să-i fac nimic. E Ceaşca mea şi ţin la ea. Nu vreau s-o văd ţăndări. Şi pentru asta, am să schimb tradiţia dacă e nevoie... De ce nu schimbă toată lumea tradiţia? Am face o tradiţie nouă, în care n-ar mai fi nevoie să călcăm ceştile în picioare ca să se ştie că suntem posesorii lor.