Drept la criogenie

Nu știu dacă aș avea vreodată dreptusă cer ceea ce vreau să cer. N-am cum, îmi e greu numai să mă gândesc și mă simt ca indezirabilul numărul 1, ca cel mai mare tupeist al pământului peste care merită să cadă cerul și să i se spargă-n cap în bucățele. Vreau să strig și să cer ajutor, caut pe cineva dispus să-mi lege mâinile la spate și să-mi pună scotch la gură, ca să nu pot să scriu, să caut sau să vorbesc, pentru că știu că n-aș face decât să cer ceea ce nu trebuie. Cererea mea este una ingrată, care ar răni și ar ține pe loc cursul lucrurilor și nu sunt cu siguranță cea pentru care pământul s-ar putea opri.

Mi-a făcut bine ce-a fost. Don`t you cry tonight, pentru că s-ar putea să mă răzgândesc, să-mi aduc bagajele înapoi și să mă încui în casă. Sunt impulsivă și nebună, aș fi în stare să iau pistolul tatei și să împușc singurul lucru care stă în calea mea și a timpului, singura ființă, căreia i-aș sări în spate și m-aș prinde de ea cu ghearele. Am unghiile date cu ojă, asta știi. N-aș fi eu dacă aș omite detaliul ăsta. Cred că.. am să salvez postul ăsta pentru când o să fiu departe. O să se vadă atunci. N-am cum să cer răbdare, mai bine m-aș împușca decât să fac asta, n-am niciun drept.

Mereu m-a fascinat gheața, frigul. Am vrut să-mi iau bilet la Transsiberian, să plec singură și să stau două săptămâni în frig, să mă călesc. Să nu mai simt altceva și când ajung acasă să găsesc totul schimbat, ma liber și mai aerisit. Să aduc cu mine din răcoarea de acolo. Nu cred că mi-aș fi luat haine groase, mi-ar fi plăcut să simt frigul până-m măduva oaselor, nefiltrat așa, brut, firesc. Poate aș fi fost destul de nebună încât să sar din tren pe la mijlocul călătoriei și să rămân acolo, să mor înghețată. Poate aș mai vrea încă să fac chestia asta, deși nu mai caut rute și prețuri.

Aș vrea să îngheț acum, în plină vară și să mă trezesc peste câteva luni. Când mă trezesc, vreaă să găsesc casa goală, munți de praf peste rafturi și pânze de păianjen la ferestre, în loc de perdele, foile cărților îngălbenite și mâncarea din frigider stricată, cafeaua transformată-n scrum, salcâmul îngălbenit și ars de soare, dar lumea de-afară, la locul ei, vie și neschimbată, veselă. Atunci mi-aș scoate pantofii și mi-aș șterge unghiile cu acetonă, aș arunca puloverul și-aș ieși afară în picioarele goale, ca să simt pietrele cum îmi înțeapă tălpile. Aș vrea să simt asta. Așa m-aș simți vie, liberă.

N-ar mai fi nevoie să gândesc ceea ce vreau acum. N-aș cere. N-aș îndrăzni.

Daune

E curioasă natura umană. Cât de multe poți strica într-o fracțiune de secundă când nu gândești limpede. Poate e scuză. 

Vine miros de pâine caldă de-afară. Terapie. Acum vreo... zece ani, când veneam acasă de la școală treceam pe lângă un chioșc de ziare, unde se vindeau un fel de cartonașe cu Sailor Moon.

Îmi plăceau revistele de benzi desenate. Cum casa bunicii devenise „loc de depozitare” pentru toate tâmpeniile care nu mai încăpeau la mătuși-mea, tanti începuse să ducă cutii de reviste vechi, pe care nu se îndurase să le arunce. Bunică-mea le arunca fără să se uite, are un spirit practic de pici. 

De-aia umblam eu prin ele mai întâi. Aducea benzi desenate cu X-Men. Eh, asta era o raritate pe-atunci. Nu știu de unde făcea rost. Le lua pentru văru-meu, și cum el nu le răsfoia, le punea ”la dus”. Așa ajungeau la mine. Desigur, cu tot statutul meu de „proscrisă” (îi speriasem pisica și mă bătuse crunt pentru asta), n-aveam nicio șansă să pun mâna pe ele cerându-le, așa că mă mulțumeam să le găsesc în cutiile, cu câteva luni întârziere.

Mă uitam la poze cu gașca. Mai târziu, m-au poreclit Rogue. Crescusem.

Zoya are colecție nouă, de vară, foarte delicată. O cheamă Touch. Mie tot Gemma și Dove, din colecția Intimate, și Shawn îmi plac. Bine, din ele nu am decât Dove. E greu să le găsești în România, dar eu când am o obsesie... păi, am o obsesie!

Ieri și azi sunt două zile pe care vreau să le uit, să mă trezesc din ele. Am aruncat o sticluță de ojă, cea cu care am fost dată, pentru că-mi amintea de zilele astea două, deși îmi plăcea enorm culoarea.

Îmi face bine să vorbesc, dar despre cu totul altceva. Să aberez pe alte teme, să mă las dusă de val ore-n șir. Măcar uit pentru câteva momente. Amân cu câteva ore trezirea.

Masca de jad

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad  – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!

Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.

S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.

S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.

Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.

A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.

Ce-i păsa?-Nu-i păsa!

Ce-i pasă?- Nu-i pasă!

Să facem curăţenie!

Dacă vrei să te-apuci de făcut curăţenie, n-ai nevoie de nişte zile din calendar alese anume pentru activităţi de genul ăsta. „Curăţenia de primăvară”/”toamnă”/”de înainte de Crăciun/Paşte”, toate sunt prostii, pentru că mereu trebuie să ne ocupăm de mizerii, ca să nu se adune în grămezi mari-mari-mari. De obicei, mizeriile nu se adună unde vrei tu. Nicidecum nu se vor duce în coşurile de gunoi, la reciclare sau la tomberonul din spatele casei/pitit după colţul blocului, pentru că altfel nu s-ar mai numi „mizerii”, ci „chestii cuminţi”. De fapt, e o denumire relativă, pentru că n-am văzut niciodată „chestii cuminţi”, deci nu ştiu nici cum arată, nici cum se comportă, dar dacă a văzut cineva, sau a auzit mituri prin vecini, poate-mi spune şi mie, ca să nu mor proastă.

Mizeriile se adună din miliarde de motive. Poţi să le aduci tu. De afară, pentru că nimic nu mai e curat zilele astea, indiferent unde te duci, deci oricum se lipeşte de tine vreo nenorocită de scamă, praf, microbi, bacterii, noroaie. Pot veni prin telefon, pentru că mulţi dintre noi vorbesc la telefon mai mult decât mănâncă, şi în timpul ăsta agaţă o mulţime de mizerii. Pot veni prin Internet, da, niciun mediu de comunicare nu e scutit. Şi nu există niciun antidot, niciun vaccin-minune, niciun sprez dezinfectant, nici botniţă dinaia de care-şi pun doctorii când operează.

Unele dintre ele pot veni şi singure, fără să aibă nevoie de intermediari. E de ajuns doar să te gândeşti la ele şi apar ca prin farmec, de parcă le-ar fi adus Samantha (da, vrajitoarea..haideţi, n-ai văzut „Bewitched”? – ăla vechi!). Nu poţi să le învinuieşti, asta e meseria lor. Probabil au şi ele vreun şef care le ordonează unde să se ducă şi ce să facă. Poate.

Singura soluţie e să faci curăţenie de câte ori simţi nevoia, indiferent dacă urmează sărbători sau nu. Aşa că te înarmezi cu răbdare şi mănuşi, cauţi toate mizeriile din toate colţurile casei (am eu o metodă bună de a le aduna pe toate – prinzi una, pe cea mai vulnerabilă, şi ea o să înceapă să plângă şi să-şi pârască colegi – hi-hi-hi!), şi le arunci fix la g-u-n-o-i !

Şi pe urmă e pace...