Decapitarea

Nu semănăm.

Mă uit la tine și văd un copil care refuză să creadă că nu toată lumea joacă după cum îi cântă el. Deși, și în imaginea asta am dubii. Uneori cred că faci pe copilul. Știi, e mitul ăla al ființei pe care nu poate nimeni s-o refuze dacă se uită cu niște ochi mari și inocenți și cu-n zâmbet de căprioară rănită. La mine nu merge. Eu pe-astea, le-aș tăia în bucăți și le-aș pune la murat. Poetic, n-am ce zice.

Acum îmi dau seama. Dacă într-o zi n-o să mai pot răbda și-o să-ți spun tot? O să-ți tai venele? Ai mai încercat. Nici măcar curaj pentru asta nu găsești.

Nu-mi place ciocolata caldă. Nici măcar iarna.

Cine-am fost, cine sunt? Între ele două se cere un alt timp, sau un alt mod. Uite, poate că și de-asta te-nvață la școală mastodoanta aia de gramatică, ca să-ți găsești timpul potrivit. Timpul pierdut, sau cel pe care nu l-ai avut niciodată. Pentru ei, nu știu ce sunt. Pentru mine, ei sunt „cunoștințe” și „cunoștințe vechi”, dintre care, celor din urmă, măcar, încerc să nu le greșesc. Dincolo de „cunoștințe”, există ceva mult mai delicat. Nu, nu e prietenie. Prietenia degenereaz întotdeaun, însă nu despre asta voiam să vorbesc. Era o vreme când scriam coerent.

Există arhitecți pentru sticluțele de parfum? Unele sunt chiar opere de artă. Întotdeauna mi-au plăcut, de când vedeam prin filme damele (de companie) parfumându-se ca să meargă la întâlniri, de când am descoperit cutia mamei, și așa am înțeles de unde venea aroma de scorțișoară de pe eșarfele ei. Mama avea multe eșarfe. Și fulare. Iarna, când mergeam la teatru, mă învelea cu unul din fularele ei. Era prea mare pentru mine, și-mi venea ca un șal. Mă cufundam până la ochi în țesătura de kașmir. Acum mi se pare atât de mic teatrul. Mai trec din când în când pe lângă el. Nu se mai țin decât foarte puține spectacole. Lumea nu mai vine, nu mai are bani. E o clădire gălbuie, cu scări pe dreapta și pe stânga, cu măștile tragicului și comicului care abia se mai disting. E clădirea în care mi-am lăsat niște ani. N-am mai intrat de-atunci. Nu cred c-aș vrea s-o fac. Dacă aș intra acum, probabil mi s-ar părea extrem de mic și neînsemnat, față de cum îl vedeam eu atunci.

Și teatrul are un spirit. S-a prins de mine într-un fel. Se prinde de toată lumea.

Zic să zâmbești, pentru că eu înjur. Așa zic mereu, să zâmbești. Merg cu pacea la gât. Dar știi ce? Mi-am dat seama că îți zic asta în zadar. O fi mai interesant să te știe lumea drept căprioara rănită. Chiar uneori am impresia că-ți ascunzi râsul ca să-ți poți păstra imaginea. Știi ce-i aiurea, unei vulpi n-ai cum să-i faci rău. Va fi mereu cu un pas înaintea ta. Sau doi, trei. Va ghici imediat ce ai de gând. Asta a și făcut, de fapt.

Ieri te-am sugrumat, știi? Ți-ai dat seama, măcar? Iubesc eșarfele, ca și mama. De-aia merg peste tot cu o eșarfă legată de mână, de geantă, în loc de curea, la gât, pe umeri. Și ieri purtam la mine una. Era din mătase, cu motive indie, pe roșu și negru. Ți-am legat-o de gât. Știu să fiu tandră când e nevoie. Ți-am legat-o strâns, apoi și mai strâns, până ai ridicat brațele spre cer și-ai început să gemi. Spuneai că-i de-ajuns, dar eu strângeam mai tare. Te-ai învinețit. Am continuat să strâng, până ți s-a despicat gâtul și capul ți-a alunecat de pe umeri.

Am scututrat puțin eșarfa. De sânge n-o spăl, însă am s-o dau cu parfum, ca să nu-ți mai poarte duhul. Tandră, așa mi se spune.

Eu îi zic demnitate. Tu n-ai avut așa ceva. Dacă cineva o să-ți lipească la loc capul de gât, și-o să te-ntrebe de ce ai pățit una ca asta, să-i zici „din prostie!”.

Așa vrea

Azi îmi place Roșu și Negru. De fapt, ăștia-mi plac mereu.

Sunt rare zilele când simt că dacă ridic pleoapele, mi se vor sparge ochii în bucăți de oglindă. Ieri a fost una din ele. Nu e sesiunea de vină, e angajamentul, cuvântul dat pe care vreau să mi-l țin. Eu așa aș fost obișnuită. Când vorbești, nu vorbești niciodată fără acoperire.

„Oamenii cedează la un moment dat și ceilalți se uită indiferenți la ceea ce se întâmplă”. Ar trebui să ne pese? Bunul-simț mă împinge să răspund fără să mă gândesc: da! Deși bunul-simț e un fel de OZN dacă stai bine să te gândești. Mutra pe care-o fac ai noștri companioni când te-aud vorbind de așa ceva echivalează cu mutra pe care-ar face-o locuitorii unui sat de munte, uitat de timp, dacă s-ar trezi într-un supermarket. De-aia îmi plac mie OZN-urile. Mie-mi plac lucrurile ieșite din comun.

Un prieten mi-a zis odată că sunt mai simpatică atunci când sunt obosită. Pentru că mi-e prea greu să arunc cu săbii? Probabil. Din păcate pentru alții, la mine oboseala nu ține mult. La mine nu ține mult nici cafeaua.

La mine nu ține mult nici răbdarea. Ăsta e defectul meu major (printre celelalte defecte majore... ). Ar fi trebuit să mă învețe cineva cum e cu răbdarea. You know, e o secvență (mai multe) în Kill Bill, când Uma învață să se lupte cu sabia de la chinezoiul cu mustăți lungi și albe, proces care se întinde pe mult-mult timp. Asta e răbdare.

Am început să mă plictisesc din ce în ce mai des. Probabil îmbătrânesc. Ce chestie. Îmi plac copilăriile, dar nu-mi place să se exagereze. Râd și mă bucur de râs, dar de multe ori râsul meu înseamnă „mai termină odată, că deja ai făcut circ și m-ai băgat și pe mine ca dresoare de elefanți fără voie!”. Ce e mult strică, dar câteodată nu poți să tragi o manetă de alarmă sau să apeși un buton de stop ca să înceteze circul.

Mă uit la ce scriu și-mi e din ce în ce mai clar. Odată, mă bucuram de zilele în care râsul dura de dimineață până seara. Vine o vârstă la care nu-ți mai stă bine să faci circ. Vine o vârstă... vine o vârstă?! Așa vrea lumea. Să vină o vârstă.

Mândrie

Motivul de mândrie dezvoltat asiduu şi declarat de orice om pe care-l prinzi pe stradă disponibil să vorbească este faptul că nu mă uit la televizor! – cu un zâmbet superior pe bot, eventual mişcând capul în stânga şi-n dreapta pe ritmul negaţiei, şi simţindu-se, mai mult ca sigur, parte a unui cerc restrâns de iniţiaţi, care deja dau dovadă de prea multă bunăvoinţă răspunzându-ţi.

La îndepărtarea generală de mijloacele de informare, am contribuit cu toţii - noi ne-am bucurat la început, când au început să se difuzeze Ştirile de la ora 5, pentru că deveniseră un adevărat spectacol. Pe urmă, le-am abandonat, dar ideea era deja desprinsă – TV-ul dăunează grav sănătăţii.

Ziare nu mai cumpără nimeni, că e greu să nimereşti coşul de gunoi pe care scrie hârtie după ce-l citeşti (asta ca să găsesc un motiv decent…), dar mai ales pentru că, aşa cum ne-am format o concepţie despre Ştirile de la 5, am dedus noi câte ceva şi despre ziare – pe toate le-am trecut în categoria ziarelor de scandal, care nu prezintă decât ştiri cu şi despre Bahmuţeanca sau Bote. Că mai există şi-o Dilema Veche pe lângă ele (biata de ea), nu vrea nimeni să ştie.

Presa pe Internet e aproape imposibil de citit, pentru că mereu apare tendinţa de a abandona pagina cu pricina şi de-a deschide site-uri infinit mai interesante – cum ar fi cele de socializare on-line, pe care puştanii să-şi exerseze abilităţile de pregătire a ritualului de împerechere (nu toţi, şi nu toate reţelele de socializare - mai sunt unele care trimit ştiri despre anumite evenimente, alea sunt scuzabile). Cade, aşadar, şi varianta asta.

Ce e mai rău e că mulţi dintre noi îmbrăţişează concluziile astea fără să fi cunoscut vreodată formatul unei emisiuni de ştiri, şi fără să fi simţit vreodată mirosul de plumb al unui ziar proaspăt tipărit. Aşa-i învaţă părinţii, aşa aud la noi, aşa zic şi ei mai departe. E cam aceeaşi chestie pe care am făcut-o eu acum vreo 15 ani, când m-a tras mătuşi-mea de-o aripă la un fel de ceai organizat de-o rubedenie mai îndepărtată – am bătut din picioare ca nebuna şi-am început să urlu că eu nu vreau să mănânc baclava, din simplul motiv că auzisem de la maică-mea că are nuci – în mintea mea de copil, vedeam nucile vârâte-n prăjitură cu tot cu coajă şi nicidecum curăţate şi micăţite. S-au luptat un pic cu mine până să mă facă să gust..

Snobismul e-n floare, aşa că după ce-ţi este trântită în faţă o afirmaţie ca Nu mă interesează ştirile! , s-ar putea să te trezeşti şi cu continuarea – Mai bine iau o carte. Zău? Levantul? Au mai luat-o şi alţii…şi tot o iau, de vreo 10 ani (poate n-au nevoie de 15 ca s-o termine!). Nu-i aşa, tu eşti incultul care se uită la ştiri, ca ştie cât să se împrumute pe la rude dacă mai are chef să mănânce un colţ de pâine după ce i s-au prezentat tăierile salariale, iar el e Emirul (şi toate le are), al cărui unic scop în viaţă e să se cultive prin mijloace inaccesibile publicului larg, dar perfect compatibile cu intelectul său super-mega-extra-hiper-dezvoltat.

Ce dacă habar n-are că lumea e din nou în război sau că Japonia a fost aproape ştearsă de pe hartă de-un cutremur scos parcă din filmele SF?

Tocmai acum, când putem informaţia circulă mai repede ca oricând, noi ne trezim să-i dăm cu piciorul! Un film genial de prin 2003 spunea povestea (fictivă, cred) unei femei, activistă de partid din RDG, care intră în comă chiar înainte de căderea Zidului Berlinului. Îşi revine câteva luni mai încolo, dar doctorul recomandă familiei să nu o supună unor şocuri puternice, aşa că nu i se spune despre transformările prin care tocmai trecuse naţiunea germană. Ba mai mult, familia încearcă să-i inducă ideea potrivit căreia zidul n-ar fi căzut niciodată, statuile lui Lenin n-ar fi fost niciodată dărâmate, la aprozar s-ar găsi în continuare murături comuniste – fi-su` chiar înregistrează, cu ajutorul unor prieteni, emisiuni de ştiri despre cât de bine o duce comunismul în Europa, ca să nu-i zdruncine din nou sănătatea.

Noi – cei mai mulţi – nu suntem nici recent întorşi din comă, nici genii cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, nici surzi şi muţi şi n-avem nici vreo carapace anti-radiaţii ca să ne ferească de Fukushima reloaded (cel puţin, eu nu dispun de aşa ceva) aşa că ruptura de tot ce se petrece în lume nu ne este tocmai indicată.

Eu zic aşa – bre, lăsaţi naibii snobismul la o parte, sau o să vi-l las eu când n-o să mai suport să vă văd în halul ăsta… (să nu ziceţi că nu v-am spus!) Nu de alta, dar începe mie să-mi fie ruşine de ruşinea unora care declară mândrii că habar n-au pe ce lume se află..

Timp pentru nimic.

      Întotdeauna mi-a plăcut soundtrack-ul din Midsomer Murders. Avea un aer aparte serialul ăsta, cu toate căsuţele lui englezeşti acoperite de iederă, cu maşinile negre, cu inspectorul Barnaby şi acoliţii lui, cu crimele mai mult sau mai puţin datorate unor entităţi imateriale, dar pafumate şi ele cu aer englezesc, cu accentul ăla special.

       Omenirea ar fi mai fericită dacă s-ar trezi într-o dimineaţă şi ar vedea scris mare pe undeva: ”fraţilor, de azi, nimeni nu mai face nimic!” – adică nici călcat, nici spălat, nici mâncat, de muncă nu mai spun! Până şi la vorbe s-ar face economie, şi la suflu, şi-am sta cu toţii ca într-un cimitir de semi-morţi. Românul, cum ajunge la lucru, trebuie să-şi ia liber. Îl surmenează drumul, probabil. Ar fi trebuit să nu se inventeze niciodată maşina, să mergem cu toţii pe jos, indiferent de distanţă. Atunci nu ne-ar mai conveni să mergem la muncă doar ca să ne întoarcem – ar însemna să ajungem acasă cu picioarele-n braţe. Ştiu că am renumele de Duracell sau Red Bull, dar mi se pare stupid. Măcar, stai naibii acasă de la bun început.

      Ieri am uitat să cer staţie la maxi. M-a dus la Dunăre (că tare mi-era dor de ea!) Mi se întâmplă să moţăi uitându-mă pe fereastră, mai ales când e cald afară, Dio în căşti, loc liber în maşină.

       

       Şi totuşi, îmi rămâne o întrebare – cum e cu permutările şi combinările astea? Eu îmi fac rezervă de pixuri, da? Fiecare pix din rezerva mea are la rândul lui o rezervă. Dar niciun pix din rezerva mea nu vrea să recunoască statutul lui de rezervă, şi speră că într-o zi, va deveni atacant. Problema e următoarea: cât un pix stă la mine în calitate de rezervă, pierde un timp preţios pe care l-ar putea petrece în slujba altcuiva, care n-are atacanţi – deci, pe unul din posturile principale. Şi de ce preferă să rămână rezervă? De ce i-o fi frică să recunoască? În fond, nu are nevoie decât de un dialog cu sine. Desigur, e şi mai grav dacă schimbăm perspectiva şi persoana verbelor şi pronumelor personale (care oricum se schimbă). În fond, toţi suntem pixuri, rezerve sau atacanţi. Mi-e scârbă de rezerve. 

       

       Am să încep să fac exerciţii de nimic. Timp de 2 minute în fiecare zi, pe la ora 18 jumătate, n-am să fac absolut nimic.

Agenda. Zaz

Dacă stai bine să te gândeşti, lumea e extrem de mică. Pământul, cu totul, adică. După tragedia din Japonia, lumea a început să măsoare din toate părţile kilometrii care despart România de Cercul de Foc. Nu ştiu cât le-a dat. Puţin, oricum. Extrem de puţin. Atât de puţin, încât mai uşor ne e să ne ducem până-n Japonia, decât să coborâm la primul magazin şi să luăm o pâine. E mare deranjul, probabil. Mă despart 2 metri de parfumul din sticluţa neagră, şi cam tot atâţia de un peşte albastru pe care l-am scos la imprimantă şi l-am ţiplat, în timpul unei crize de mine. Vreo 30 până la ghiveciul de la fereastra vecinei, în care nu creşte nimic. Vecină-mea nu mai stă aici demult. A lăsat o familie de chiriaşi şi s-a dus să moară la nepoţi. Cât de aiurea poate fi să primeşti în casă pe cineva pe care ştii că-l vei găsi rece şi ţeapăn în maxim o lună? Nici nu vreau să mă gândesc. Nu ştiu ce să spun. Niciodată n-am ştiut ce să spun în momentele serioase, aşa că am preferat să tac.

Mi-am luat iar mere. Mama şi-a luat nişte iaurt, în care pune dulceaţă de gutui.

Eu vorbesc mult. Vorbesc ca să treacă timpul, sau ca să nu adorm. It`s funny. Unii oameni se simt bine când se-aud vorbind. La un seminar, profesoara trăncănea singură, vrute şi nevrute, şi părea că se bucură aşa de tare că îşi aude vocea, ca şi cum ar fi stat mută o viaţă de crocodil, şi-n dimineaţa respectivă şi-ar fi revenit ca prin minune. Ca o scorpie ce sunt, am întrerupt-o şi am început eu să vorbesc. Am pornit de la subiectul ei, dar m-am îndepărtat într-atât, încât nici eu nu mai ştiam ce spun. Am făcut-o doar ca să nu adorm de tot. Uneori mi se pare că dacă adorm, plec de-aici, şi cineva îmi şterge cu guma poteca din spate. Ce folos că am cheie? Încă o mai port la mine. E aceeaşi cheie pe care-o am din generală. Atunci au schimbat ai mei uşa. Venisem într-o zi de la şcoală, şi broasca murise. Am încercat să descui uşa, dar am rupt cheia înăuntru. Pe-atunci nu erau des portables şi am aşteptat şi eu ca un kinder cuminte ce eram, în faţa blocului, vreo 4-5 ore, până a venit maică-mea. Până seara, tata a dat comandă de altă uşă. De-atunci, păstrez cheia. E în buzunarul din spate de la blugi, acolo unde port şi calendarul cu AC/DC şi încă câteva fiţuici pe care mi-am scris demult numere fabuloase de vopsea de păr sau ojă de unghii. Acum am o agendă pe care n-o folosesc. E verde închis, cu o dungă roşie şi cu sigla AC/DC pe ea. Înăuntru are desenată o oaie cu o puşcă-mitralieră pe umăr. Da, e … aluzie la zodia mea. Şi la caracterul meu. O port la mine doar pentru că-mi place. Chiar dacă aş scrie în ea, aş uita că am scris.

Am un obicei bolnav în a-mi face fiţuici de-astea, şi pe toate le păstrez la mine. S-au chinuit ai mei vreo 20 de ani ca să scoată din mine un om organizat. Nimic. Nicio agendă nu s-a lipit de mine. Alarma de la telefon nu ştiu s-o folosesc, şi nici funcţia de memo/memento. Urăsc să-mi fac semne pe mână, mi se pare o insultă adusă tatuajelor. Profa de mate îmi recomanda lecitină când vedea că uitam pe unde puneam caietele/lucrările.

De tine nu cred c-am să uit vreodată. Nu mă întreba. Doar imaginează-ţi că ţi-am răspuns înainte să întrebi. Sau da, întreabă-mă. Să vedem ce spun.

I-am promis Dianei că-mi dau şi eu cu roz pe unghii. Nu m-a ţinut. Am 9 unghii kaki şi una corai. Îmi place nuanţa de corai. Sunt 17 grade afară. E păcat de afară, când noi stăm înăuntru. Poate mâine.

Cobain. Despre un magnetofon

Unul din păcatele mele de care n-am cum să scap e acela de a mă fi născut în anii imediat următori revoluţiei. În `89, tata a urcat într-un autobuz cu destinaţia Otopeni. Era la Şcoala Militară. Mai are momente când povesteşte evenimentele astea, şi de fiecare dată, o face zâmbind, deşi atunci doar câteva cuvinte l-au scăpat de la execuţie. Au primit subit un ordin şi s-au întors din drum. În locul lor, au fost expediaţi alţi nefericiţi. A aflat mai târziu că cei din autobuz nu s-au mai întors niciodată.

Pe-atunci, mama era singură acasă. Abia se mutaseră, apartamentul încă era vopsit în galben, de la cei dinaintea noastră, n-aveau decât un pat, o masă pliantă şi câteva perdele. Bunicul murise de cancer la plămâni, bunica se balansa într-un scaun în căsoaia de la munte, iar cu mătuşi-mea nu mai vorba de ani buni. Plecase din casă doar cu mandolina pe care-a adus-o bunicul din război şi cu câteva fotografii. Sunt toate alb-negru. Nu ştiu cum, s-au întors din nou în casa bunicii. Ea le-a înrămat. În ele, mama are păr lung şi deschis la culoare, ondulat la vârfuri. Mătuşi-mea e tunsă bob, iar în spatele lor stă bunicul pe trepte, mândru de fetele lui, cu o ţigară în mână.

Revoluţia a trecut, tata şi-a împlinit visul – în sfârşit purta cămaşă albastră şi epoleţi, banii strânşi de ai mei pentru Dacie n-au ajuns decât pentru un televizor şi o altă minune, mai tare decât cutia cu imagini. Era o cutie cu muzică. Mare, neagră, mergea cu bandă, şi la ea, mama agăţa două boxe mai mari decât mine. O chema magnetofon. Când îmi cânta ea, eu ţopăiam în pat pe Beatles, pe Stones, pe Zeppelin. Mama mai avea şi câteva viniluri pe care n-aveam unde să le ascultăm. Ne-ar fi trebuit un pick-up.

În `94 eram încă foarte mică. Mă trimitea mama la munte pe durata verii. Plângeam după ai mei vreo două-trei zile, până se sătura bunica şi-mi trăgea câteva scatoalce. În `94, s-a întâmplat o chestie pe care atunci n-am înţeles-o. Nici ai mei nu s-au chinuit să mi-o explice. Magnetofonul începuse să scoată zgomote din ce în ce mai puternice. Ritmul devenise mai alert, vocea mai răguşită. Nimeni din casă nu vorbea engleză, dar undeva în strigăturile de pe benzi, puteam simţi revolta. Numai eu mă bucuram de agitaţie şi săream prin casă de nebună. Murise Cobain. Ai mei făcuseră rost de nişte benzi cu Nirvana, nici acum nu ştiu de unde. Deşi trecuseră câţiva ani de la revoluţie, veştile nu circulat atât de repede pe cât ar fi trebuit, iar de ştirile din muzică, nu-i păsa nimănui. Înainte de vacanţa aia, tata plecase de-acasă în misiune, iar mama rămăsese cu mine şi cu magnetofonul. În fiecare zi îl punea să cânte. Nu ştiu ce simţea ea, dar eu nu prindeam decât ritmul – nici c-aş fi putut să cer mai mult la vârsta aia. Nebunia a durat până când vecinul de jos ne-a făcut reclamaţie (mama s-a făcut că n-aude bătăile în ţevile de la calorifer care au precedat evenimentul). Tipul începuse să urle pe scara blocului că suntem nişte sălbatici, că la noi în casă e o junglă şi că ai mei n-ar fi trebuit niciodată să plece din mocirlă, la oraş.

Mama a lăsat volumul în pace de-atunci. Dădea mai tare numai la zile de naştere sau la evenimente speciale. Şi-a luat casetofon, mai mic, de-i drept, dar casetele se găseau mai uşor. Cobain m-a marcat fără să-mi dau seama. Am înţeles mult prea târziu cine era şi ce construise prin Nirvana – dăduse tonul unei lumi în care aveam cu toţii dreptul de a ne striga sentimentele fără să ne pese de ordinea publică. Era o lume sinceră, neprefăcută, neascunsă, o lume cu volumul la maxim, cu boxele conectate. Abia târziu mi-am dat seama. Magnetofonul tăcuse şi asta era exact ceea ce nu şi-ar fi dorit El. Lumea era conservatoare şi este şi azi, dar Kurt o să le strige mereu our little group has always been, and always will be until the end.

Leapsa...by Sunetul-mai-tare

-Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
-Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
-Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
-Use Photoshop or similar to put it all together.

Amu, bandu' nostru se numeşte Brujeria..asta în limbajul telenovelistic se numeşte vrăjitorie. Avem versuri furate din incantaţii şi riscăm în orice moment să fium blestemate de vrăjitoarele-şefe:)) Cântăm alternative/grunge/trash/heavy şi ne vârâm cozile şi în zona reggae, iar când vrăjile noastre se plafonează acoperim şi domeniul lui Bob Dylan ;)...

Cerem să fim plătite pentru nemărginitul nostru talent cu ora...hai să fie rezonabil..un 30000 de euro merge?

Primul nostru album se numeste The Cost Of High Living si o să-l găsiţi în...sau pe Aleea Diagon ( prietenii ştiu de ce :))) începând cu prima vineri în care o să cadă data de 13..nu ştiu când e asta:))

A, încă ceva..chiar dacă avem mături cu girofar în dotare, transportul la concerte se va face doar cu limuzina! Şi nu îndrăzniţi să ne luaţi cu Daciile că vă blestemăm!

HIHIHIHIHIHI!!!!!!

PS. Ne-am trezit, Stephen!:))
PS.2. Trimit leapşa la..cine vrea.

Eurovision

Aho, aho, copii blogaţi,
Staţi puţin, nu "deletaţi",
Lângă mouse v-alăturaţi
Şi postarea-mi studiaţi!

Dacă nu aţi mai fost de ceva vreme la circ, am o veste bună: în curând vine circul la noi! Începe cu surle şi trâmbiţe Eurovision 2009!

Din totalul pieselor primite de Televiziunea Română, au rămas, în urme unei prime preselecţii, 24 ( acceptate de juriul din care a făcut parte şi Adrian Despot ) care vor fi împărţite în două semifinale: 27 şi 29 ianuarie. Vor rămâne câte 6 piese din fiecare semifinală, care se vor bate pentru titlul de câştigător al Eurovision România în finala din 31 ianuarie. Câştigătorul va mege la Moscova să reprezinte România.

La o primă vedere am găsit câteva piese care-mi plac. Puţine. Zero participă din nou, Nico participă din nou, Costi Costiţi nu renunţă nici acum (are nervi de fieri omu ăsta...), Moga a trimis din nou piese (ambele reuşite..zic eu).

Fie ca cel mai votat ( de public sau nu ;)) să câştige şi noi să ne bucurăm de un show cum numai românii ştiu să facă.
A, şi o veste proastă...Indiggo nu participă :))

 

 Piesele aici

Teze..

Cu subiect unic sau fără, simulate sau nu, a început oficial perioada tezelor.
Unii, mai puţin norocoşi, care n-au reuşit să scape de cicăleala de tip “du-te la olimpiadă / concurs / examen” se confruntă în aceeaşi perioadă cu întreceri de acest gen.
Eu mi-am luat anul ăsta un mic (mare) concediu de la chestioarele astea...
Sunetul-mai-tare şi Emokid urează succes tuturor celor care trec prin acest tip de examene sau prin evaluări de orice fel! Să aveţie emoţii doar constructive, să nu faceţi exces de cafea/pastile/energizante/ciocolată amăruie ca alţii :-“, să fiţi lucizi la minte.
Celor care vor da teste grilă, fie ca banul să cadă pe partea norocoasă! Celor care sunt obişnuiţi cu “taca-taca”, să nu cumva să uite vreun cuvânt din carte că va fi nevoie să-l înlocuiască şi cine ştie ce frază va ieşi!
Spor la inspiraţie şi la scris!

Probleme tehnice

Zilele astea blogul nostru a trecut prin multe…

Template-ul vechi nun e mai mulţumea aşa că l-am schimbat. Din păcate la partea tehnică a lucrat subsemnata care ocupă locul 1 pe planetă la stricat lucruri. Ca dovadă, blogul s-a supărat pe mine şi a blocat butonul de comentarii.

Bineînţeles, când Kid a încercat un articol de probă, butonul şi-a dat drumul (fir’ai al dracului să fii!!!)

Cer scuze tuturor celor pe care i-am enervate (şi lui Worsak pe care l-am acuzat de “descântare”)

De acum puteţi comenta în linişte, promit că nu îmi mai bag nasul în htmluri.

Cu respect, Sunetul-mai-tare (Kid e nevinovata, jur!)

Hyvaa syntymapaivaa, Tarja!

Vocea care a topit până şi ghiaţa Finlandei împlineşte astăzi, 17 august 2008 vârsta de 31 de ani! Este vorba despre Tarja Turunen, soprana care până mai ieri (toamna lui 2005) a încântat cu glasul său fanii trupei finlandeze de metal, Nightwish.
Solista a studiat muzica de la vârsta de 6 ani, iar la 18 ani făcea parte din Opera festivalului Choir din Savonilinna.
Alături de Tuoman Holopainen, un coleg de clasă, a pus bazele trupei Nightwish în anul 1996. În noiembrie 1997 apărea, astfel, prin dăruirea celor doi, primul album al formaţiei: Angels fall first.
După multe alte albume lansate, înţepenite pe primele locuri ale multor topuri din întreaga lume şi singleuri nemuritoare în inimile fanilor, ca, "Nemo" sau "Over the Hills and Far Away", visul se destrăma în 2005, când Nightwish spunea "Bye, bye, beautiful" talentatei Tarja, dând o lovitură zdravănă fanilor din întreaga lume..printre care şi două disperate după vocea ei, subsemnata Sunetul-mai-tare şi emoţionata Kid...
În prezent Anette Olzon o înlocuieşte pe Traja în cadrul formaţiei, dar în inimile noastre nu va putea niciodată să îi ia locul.
Turunen continuă pe cont propriu, având "la activ" un album care s-a bucurat de mare succes, "My Winter Storm".
La mulţi ani, Traja, că creşti mai mare decât Nightwish şi să ne încânţi cu vocea ta până vom ajunge în baston!

Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, hai să-i zic un "la mulţi ani" şi dansatoarei la bară de acum 50 de ani, care se bucură oricum de mult mai multă publicitate, dovedind încă o dată că aparenţa câştigă în faţa esenţei...

Pace!

Veşti de la Emokid!

Kid a noastră testează şi ea aerul de munte într-un mod nu tocmai plăcut...
Spre deosebire de mine, ea e privată de singura "distracţie" de la ţară: MusicMax-ul unguresc mult-iubit... Asta înseamnă...no Nightwish! Noroc cu mp3-ul că altfel ar fi fost crimă...
Din lista lipsurilor fac parte si internetul, accesul la blog, la messenger, etc.
Kid, sperăm măcar că te bucuri de ajutorul pe care poţi să-l acorzi bunicii (oh,yeah...), de aerul nepoluat, de peisajele mirifice, de liniştea şi pace de dinaintea unui an de şcoală, de momentele de relaxare, de....Tânăr şi neliniştit (sper că prinzi pro-ul), de...eu ştiu...continui tu lista când te întorci.
Jocurile merg...binişor...le-am jucat pe toate în fiecare zi, mai puţin unul (al doilea) care m-a băgat în ceaţă de tot. Asta e, am îmbătrânit...
Victor a fost foarte de treaba (nu credeam c-o să vorbească vreodată cu mine)...
Ne e dor de tine şi sperăm să te întorci repede :)

P.S. Nu, Stres, n-au mâncat vaca...am întrebat special pentru tine :))

Kid ne transmite...by sunetul-mai-tare

Colega mea de blog mi-a făcut o mare surpriză azi-dimineaţă: s-a cocoţat în vârful dealului să prindă o undă de semnal ca să ne poată vorbi de pe mobil. Efortul ei a dat roade! Peripeţiile ei au fost multe! A ajuns cu trenul 'la ţara ei' după ce au dat peste O VACĂ! Sadici oameni... A plouat cu găleată şi norii negri tot dau târcoale!
Mulţumim că te-ai gândit la noi, Kid! S-auzim de bine!