Masca de jad

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad  – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!

Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.

S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.

S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.

Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.

A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.

Ce-i păsa?-Nu-i păsa!

Ce-i pasă?- Nu-i pasă!

Răzbunări, rememorări

         Later Edit: O cheama RedJuice, (nume de care m-am indragostit pe loc), "nasa" fiind Docica. Multumiiiiim, Docica!:))

       Ieri aproape am uitat. Veneam acasă cu maxi. Fără să vreau, mă uitam pe fereastră după o clădire impunătoare, din cărămidă roşie, care mi-a suferit toate ifosele vreme de 4 ani. Mă uitam după Peda. Am coborât, până la urmă, dar abia mi-am stăpânit impulsul de a merge în faţa liceului, de a mă aşeza pe banca din faţă şi de a sta acolo ore întregi cu capul în mâini, moartă de frig, dar încântată de imaginea sa. L-am iubit mult şi încă îl mai iubesc.

        La Peda am început (nu neg, în ore), să desenez un personaj pe care voi îl cunoaşteţi. O individă slabă, mică, roşcată, însoţită peste tot de o pisică mov, cu blana zburlită. Am aşezat-o în cele mai ciudate situaţii, de multe ori imagni naive, cu rol de mască pentru...nici ea nu ştie ce.  N-are nume. E pur şi simplu un personaj clădit din contur de creion, carioca, acuarelă, tuş şi câteodată ulei. Aş vrea să-i găsesc, totuşi, un nume, pentru că nu-mi plac anonimii. E dificil. 

      Născută în Peda, crescută în Peda, individa mea începe să bântuie şi Literele. Să rememoreze şi să răzbune. E Halloween! (cel putin, pentru ea), so, ce alegeti? Trick'r treat? Buhuhu...

Vreau să tac strigând

Mi-am regăsit gramul de fericire. L-am regăsit alaltăieri..sau ieri. Sau acum o lună, sau două. Nu contează. M-a primit, ca un gram ce era. A fost atât de frig afară, încât îngheţau şi furnicile mici şi roşii. De ce-or fi îngheţând furnicile roşii? Ele n-au auzit că dacă porţi roşu, te încălzeşti? Eu n-am purtat atunci roşu, dar probabil sângele a avut acelaşi efect. Gramul mi-a încălzit sângele, iar sângele meu a încălzit soarele.

Acum e cald. Atât de cald, încât simt nevoia să anunţ pe toată lumea, ca să ieşim cu toţii şi să râdem la soare. Şi soarele râde la noi. Noi suntem o comunitate mare, suntem atâţia! Putem fi noi, cei din România, sau noi, cei de pe Pământ. Avem de unde alege câte noi vrem.

Eu sunt rea şi egoistă, şi mă tot gândesc de ieri cât aş vrea să nu mai anunţ pe nimeni că s-a încălzit afară. Aş vrea să mă bucur numai eu de soarele încălzit de gramul meu. N-am pretenţii, nu mă supăr dacă primesc doar un ciob de rază de la el, dacă primesc două, sau dacă mi le trimite pe toate într-un colet, pe care vreun angajat de la poştă o să mi-l lase la uşă până voi semna pentru el. Mă bucur, doar, că îl văd. Totuşi, o parte din mine vrea să strige, vrea să anunţe, vrea să oprească lumea pe stradă, să se aşeze lângă oricine va trece şi să-i arate soarele.

Cum ar fi să vedem soarele fără lumină? Se spune că soarele îşi pierde încet-încet din putere, că din steaua aia vestită va mai rămâne o pitică albă, sau şi mai rău, o gaură neagră. Eu aş vrea să ştiu dinainte când se va produce schimbarea. Nu vreau să-l văd aşa. E ca şi cum ai sta lângă un pat de spital în care zace cineva drag şi l-ai privi în timp ce i se macină carnea de pe oase, mai mult, în timp ce oasele i se strâng unele-n altele şi urlă de durere, încă puţin, până când măduva i se carbonizează şi i se transformă în cenuşă şi ţeasta. E macabru. Aş vrea să nu fiu aici când soarele îşi va pierde de tot lumina. Aş vrea să fiu în vacanţă, în altă lume. Ar trebui să fac rost de adresa lui, cu strada şi codul poştal, ca să corespondăm ca doi prieteni, şi să-mi zică momentul când are de gând să-şi trimită lumina la culcare.

Dar am uitat de gram. Gramul meu de fericire a încălzit şi mâine soarele, poate îl va încălzi şi ieri. Poate de data asta, îl va încălzi numai pentru mine şi-mi va spune explicit, ca să nu mă mai întreb eu dacă e bine să-i anunţ şi pe alţii, şi să nu mă mai chinui. Sunt indecisă. Vreau să tac strigând.

Început. Supă la plic.

Aş vrea să-l cunosc personal pe deşteptul nenea care a inventat începuturile. Nu ca să-i cumpăr un coş cu trandafiri şi să-i spun ce bine enorm a făcut omenirii, nici ca să-i strâng mâna cu căldură şi recunoştinţă. Nu. Ca să-i spun să se lase de meserie. Niciodată nu mi-au plăcut începuturile. Probabil mi se trage din şcoala primară, când orbecăiam cu toţii ca nişte drosofile defecte prin ceaţă după ceea ce trebuia să se numească învăţătoare. O actriţă a naibii de pricepută. Nu simţea momentul, se vedea de la o poştă că sufletul ei –avea aşa ceva?- nu era pe aceeaşi lungime de undă cu ceea ce spunea, dar făcea tot ce putea ca să pară extraordinar de afectată. Îşi freca mâinile, se înălţa pe vârfuri, îşi mişca muşchii feţei până-i dădeau lacrimile, venea lângă noi (pe urmă pleca repejor), toate ca să impresioneze, probabil, părinţii, pentru că noi nu eram, cu siguranţă, uşor de păcălit.

Începuturile sunt inutile întotdeauna. Nu reţii nume, feţe, locuri. Nu faci decât să încerci să pari mai puţin pierdut decât alţii. Nu-ţi reuşeşte întotdeauna. Nu eşti un actor la fel de bun ca fosta mea învăţătoare. Ar trebui ca toate începuturile să se servească la plic, ca supa instant. Să-l bei odată, pe tot, şi pe urmă să te consideri deja iniţiat. Probabil ar avea un gust care te-ar face să strâmbi din nas. Sau unul care nu ştie ce-i cu el. Ce gust ai obţine dacă ai amesteca castraveţi muraţi cu mere, morcovi, ciocolată, aer copt, pâine friptă, copane de prepeliţă şi mustăţi de pisică maronie? Gust de început. Sau mai bine, să-l luăm cu apă, ca pe pastile. Supa se mănâncă greu şi gustul rămâne mai mult. Pastila se duce uşor, cu apă, şi pe urmă nici nu mai ştii c-ai luat-o. Dar îşi face efectul. Garantat. Nu vi s-a întâmplat să uitaţi dacă aţi luat o pastilă? Mie mereu.

E un pic friguţ şi îmi place. Deşi mă enervează hainele groase de toamnă/iarnă. Aş vrea şi aici un fel de combinaţie. Să se dea o lege… temperaturi de iarnă şi haine de vară. Dar ne-ar fi frig. Poate am descoperi un vaccin-minune care să ni se facă la naştere şi să regleze cumva temperatura corpului. Să nu mai simţim dacă e cald sau frig, doar o temperatură potrivită. Aşa ne-am putea îmbrăca în haine de vară şi iarna. Ce idee.

Ne-am ales un drum şi suntem pe cale să servim supa la plic. Poate n-are, totuşi, gust de castraveţi muraţi cu mere, morcovi, ciocolată, aer copt, pâine friptă, copane de prepeliţă şi mustăţi de pisică maronie.

Mult succes tuturor. Şi pace. Mult succes şi pace tuturor!