Random 10

87. La mulți ani, Drapelule! Mă mir cum nu te-ai ascuns în pământ de rușine. Băse vorbește despre tine, sper că auzi. Cred că ești singurul din țara asta care-ar avea tupeu să-l pălească peste față. Dacă ar fi după tine.. dacă ar fi după noi...

21. Dintre critica biografică, psiho-analitică sau structuralistă, cel mai mult o urăsc pe aia ai cărei reprezentanți sunt convinși că știu totul despre orice, chiar dacă „orice-ul” cu pricina cuprinde pe lângă produs, și un autor. Ce dacă? – E lapte-n frigider/ Iar banii, ciorapii și șapca ta sunt pe calorifer. Sari, și nu știi de ce, dar bine că știu alții. Ai, domnule Jones, de ce nu mai crezi în povești, de ce nu mai asculți radio-ul?

34. Vă vine să credeți că

- [...] politicienii au stâncit.. stânc.. stâlni... stâlcit limba română:

? Îmi place când oamenii fac pe deștepții și-o dau în bară.

7. Domnule 7, te rog frumos, lasă-mă în pace. Dacă mai trag un sigur bilet cu numărul 7 la vreun examen, fac urât. Și eu când vreau să fluier, fluier, deci fii foarte atent.

11. Suita TVR redifuzează emisiunile gen Remix și Timpul Chitarelor. Orarul a apărut pe Metalhead, împreună cu detalii despre fiecare ediție în parte. Chiar mi-era dor de așa ceva.

17. Am terminat în sfârșit cu examenele. De aflat notele, nu se pune problema, madamele de la secretariat au primit un soft nou și până se învață să lucreze cu el, mai durează, că doar nu sunt secretare, nu.. secretare! Nu nou suntem grija lor, asta e evident. O să-mi lipsească nopțile de miercuri, când îmi dădeam seama că joi și vineri urma să am curs, respectiv seminar, cu profa` pe care-o „iubeam” cel mai tare. De fapt, o adoram. Atât de tare, încât o visam pe ghilotină. A avut grijă să nu-mi schimbe impresia despre ea.

23. Vreau să văd cât poți. E doar un test, eu nu mă implic deloc. Doar, sunt curioasă. Curiozitatea, dacă mai ții minte, a omorât pisica, nu vulpea! Un clasic în viață susținea că poți să ai și succesuri, poți să ai și eșecuri. Vreau să văd cum reacționezi la eșec. Cealaltă variantă iese din discuție. Știi, nu te-am înțeles. Dacă ai ținut după tine o gogoașă pufoasă și amețită de vârsta prea mică, de ce trebuia și eu să o alint? Nu prea înțelege ea limbajul meu...

R67. Multă baftă la bac!

Random 9

Vis împlinit : am fost la Phoenix. 

Vis împlinit stricat de sunetiști : am fost la Phoenix, unde niște sunetiști cretini și o acustică mai mult decât proastă nu m-au lăsat să aud clar piesele copilăriei mele. 

Vis împlinit stricat de sunetiști, dar împlinit : Phoenix sunt geniali în orice situație ! Cel puțin la „Fată verde”, la „Mica țiganiadă” și la „Umbra marelui URSS”, eram pe sub scaune. Am fredonat cu ei fiecare melodie, l-am  văzut pentru prima oară pe Moni Bordeianu ”în acțiune” și omul e un adevărat spectacol. Mai văzusem Phoenix în varianta „Baniciu la voce”, acum câțiva ani, dar n-am vrut să ratez o a doua șansă. Pe lângă Covaci și Țăndărică, cărora știam ce le poate pielea, Bogdan Bradu ar fi putut umple sala cu vocea lui fără niciun fel de stație de amplificare, iar Cristi Gram părea că-și dă sufletul pe loc, pentru noi. M-a intrigat faptul că mulți (și dintre cei care au avut bilet cu loc) au părăsit sala înainte să se termine, mi s-a părut o mare (și gogonată) lipsă de respect față de trupă. Eu n-am regretat nicio secundă. (că veni vorba de public, mesajul sălii s-a auzit destul de tare și clar – „Ciumacenco (vicele), te omor !”, deci ne-am dat seama că nu trupa era de vină, ci organizatorii)

Ciudățenie : Am ajuns icoană ! Un moșuleț se închina la mine pentru că știam versurile.  

Presupusă realizare : cred c-am răcit. Mă doare capul de-mi vine să mi-l dau jos de pe umeri. Vorba unui prieten – iarna poate roată lumea să răcească. E mai interesant când se întâmplă primăvara spre vară.

Nelămurire : Cum poate un fost șoarece devenit peste noapte hienă să ceară cașcaval la restaurant ? Cum aș putea eu să-l servesc după pofta inimii sale, fără să mă uit ciudat la el ?

Amuzament : nu-s simpatice puștoaicele care cad din picioare pentru că le-a întrebat „Prince Charming” cât e ceasul ?  Mie-mi aduc aminte de niște plodoaice de la bloc, care se jucau de-a… ămm… un desen animat cu „adolescente” exact când mă apucam eu de învățat pentru BAC. Desigur, și-au dat seama destul de repede că nu toată lumea bate din palme la teatru – unii mai dau și cu „huo !”

Debut : de sesiune. Eh, da` n-o mătrășesc eu și pe ea odată ?!...

Corespunderi

E foarte greu să antrenezi oamenii într-o acțiune de natură culturală, asta se știe. De fapt, e greu indiferent de natura acțiunii, mai puțin una care se sfârșește printr-o recompensă sau o pedeapsă. De cele mai multe ori, te lovești de un „vin! Cum să nu vin?!”, urmat de „mi-a murit puricele de baltă, mă duc la înmormântare…”. Poate e de vină exemplul care vine de sus, unde toată lumea stă excelent la capitolul „declarații” – Băse promitea acum câțiva ani că se va întâlni cu „alegătorii” lui în fiecare lună, în nu-știu-ce-piață, ca să le asculte ofurile, Bocșor tot amenință cu ieșirea din criză, și câte și mai câte. Da, poate, pentru că „peștele, de la cap se împute!”. Sau poate e de vină lipsa de inițiativă de jos – cum ar putea să crească ceva ce nici măcar nu există?!

Cu sau fără supoziții sau explicații, în sfârșit pot să anunț debutul Cenaclului literar Corespunderi, din cadrul Facultății de Litere, UGAL. Minunea s-a întâmplat zilele astea, ocazie cu care s-a lansat și un blog dedicat Cenaclului, care poate fi vizitat aici. (și o să intre și la lista mea de bloguri, pentru că merită)

       

       
      Mulțumim domnului profesor Cătălin Enică, care a acceptat să ne îndrume în această acțiune, și celor care au participat, și invităm pe oricine scrie, vrea să scrie, sau vrea să vadă cum se scrie să ia parte la ședințele săptămânale (sau aproape săptămânale).

      Calendarul, textele și cronicile pot fi citite pe:
      www.corespunderi-ugal.blogspot.com

Dor

V-am mai spus cât de dor îmi era de creioanele mele?
Suport: prima hârtie pe care-am găsit-o în mapă
Instrument: bătrânul meu 2B, neutilizat de mai bine de două săptămâni
Interval de timp: săptămâna asta, pe la facultate, vreun curs. Nu mai ţin minte exact...
Nu daţi cu toporul, "poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri!"

Ce-i nou

Dacă tragi linie şi socoteşti, îţi va da un nimic. Unul mare şi complicat, pe care toată lumea l-a tras în toate părţile, până şi-a pierdut elasticitatea, şi acum doarme aşa, fără vlagă, prea mare ca să ţină aerul, prea fragil ca să îngheţe, prea mic pentru solide. Atunci, era acoperit de caramel şi de picioare de gumă, chiar dacă era frig. Acum e cald, caramelul s-a topit de tot, dar au rămas picioarele să ne aducă aminte de nimicul nostru. Al meu, al tău, al tuturor.

Nu ştiu de ce mi-a fost atât de frică de el, chiar nu era cazul. Probabil, de e frică de ceea ce nu cunoaştem, sau poate ne e frică să cunoaştem, pentru că s-ar putea să ne lovim de nişte „cunoştinţe” cu prea plăcute. Dar frica, frica o simţi numai dacă te împinge dracul să te interesezi de un nimic. Dacă nimicul ţi-ar fi indiferent, n-ai mai simţi nimic. Nici frică.

…

16. Dragii noştri compatrioţi, sub mâna ocrotitoare a celor din conducerea TVR, vor alege reprezentantul României la Eurovision 2011 în noaptea de Anul Nou. Dragoste şi pace, băieţi, bucurie, şampanie, artificii, găini violate de moşnegi care nu mai nimeresc patul de fericire că trec în noul an, ochi zburând din orbite din cauza petardelor, cracii Andreei Bănică pe scena improvizată în mijlocul comunei, şi nişte copilandri dând SMS-uri la TVR. Cam aşa se va alege câştigătorul. Iartă-i, doamne.. (vă daţi seama de impact, dacă au ieşit cuvintele astea din gura mea).

75. În magazinele mari, o droaie de angajaţi spânzură ghirlande lucitoare pe panourile cu oferte. La intrări stau dormitânde caleşti trase de reni, în care moşneagul care-a şparlit numele sărbătorii pare că a înţepenit la volan. Ştiţi sunetul acela de şofer care adoarme în timp ce conduce şi cade cu capul pe volan? Ăla de scoală şi morţii. Da, cam aşa apare şi Moş Crăciun la cârma trăsuricii, în timp ce eu stau în tricou cu mânecă scurtă şi mă uit la el prin geam. Curios. Parcă-s în America Centrală. Numai ei sărbătoresc Crăciunul la 30 de grade. Bine c-am avut Halloween cu îngheţ.

3. Cred că ne scufundăm. Nu, cred că Galaţiul se scufundă. Toate străzile sunt capsate-n draci. Toate au găuroaie enorme înconjurate de bandă dinaia galbenă care cică ar trebui să ţină copii la distanţă. De ce?  Să toarne apă în ele, au loc cu ghiotura. Ar fi o chestie faină să vezi la televizor că sinucigaşii părăsesc Dunărea în favoarea gropilor din Str. Brăilei. „Înecaţi în stradă”. Cul. Nu cred că mai există posibilitatea, undeva în lumea asta, să te îneci într-o stradă. Suntem unici.

9. „Bang Bang You’re Dead” ca punct de plecare pentru un referat la psihopedagogie. Fraţilor, nu v-aţi săturat de filmul ăsta? L-am văzut a cinşpe-mia oară din cauza voastră, cred că-l ştiu pe derost de-acum. Înţeleg că-i bun ca material didactic da’..lumea mai trece peste (…ei cu maşina!). „Entre les murs” e bun, producţie 2008, chiar nominalizat la Oscar, sau mai bine, luaţi un Tarantino..că tot mi-e dor mie atât de tare de filmele lui. Nu găsiţi strategii didactice sau adolescenţi sinucigaşi, ca să fie pe placul uşchiţilor din licee, dar cel puţin aveţi parte de puţină acţiune, nişte sânge pe pereţi, viteză, nebuni. Şi coloană sonoră, of course..

17. Pace, oameni buni. Pace!

Masca de jad

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad  – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!

Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.

S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.

S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.

Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.

A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.

Ce-i păsa?-Nu-i păsa!

Ce-i pasă?- Nu-i pasă!

Început. Supă la plic.

Aş vrea să-l cunosc personal pe deşteptul nenea care a inventat începuturile. Nu ca să-i cumpăr un coş cu trandafiri şi să-i spun ce bine enorm a făcut omenirii, nici ca să-i strâng mâna cu căldură şi recunoştinţă. Nu. Ca să-i spun să se lase de meserie. Niciodată nu mi-au plăcut începuturile. Probabil mi se trage din şcoala primară, când orbecăiam cu toţii ca nişte drosofile defecte prin ceaţă după ceea ce trebuia să se numească învăţătoare. O actriţă a naibii de pricepută. Nu simţea momentul, se vedea de la o poştă că sufletul ei –avea aşa ceva?- nu era pe aceeaşi lungime de undă cu ceea ce spunea, dar făcea tot ce putea ca să pară extraordinar de afectată. Îşi freca mâinile, se înălţa pe vârfuri, îşi mişca muşchii feţei până-i dădeau lacrimile, venea lângă noi (pe urmă pleca repejor), toate ca să impresioneze, probabil, părinţii, pentru că noi nu eram, cu siguranţă, uşor de păcălit.

Începuturile sunt inutile întotdeauna. Nu reţii nume, feţe, locuri. Nu faci decât să încerci să pari mai puţin pierdut decât alţii. Nu-ţi reuşeşte întotdeauna. Nu eşti un actor la fel de bun ca fosta mea învăţătoare. Ar trebui ca toate începuturile să se servească la plic, ca supa instant. Să-l bei odată, pe tot, şi pe urmă să te consideri deja iniţiat. Probabil ar avea un gust care te-ar face să strâmbi din nas. Sau unul care nu ştie ce-i cu el. Ce gust ai obţine dacă ai amesteca castraveţi muraţi cu mere, morcovi, ciocolată, aer copt, pâine friptă, copane de prepeliţă şi mustăţi de pisică maronie? Gust de început. Sau mai bine, să-l luăm cu apă, ca pe pastile. Supa se mănâncă greu şi gustul rămâne mai mult. Pastila se duce uşor, cu apă, şi pe urmă nici nu mai ştii c-ai luat-o. Dar îşi face efectul. Garantat. Nu vi s-a întâmplat să uitaţi dacă aţi luat o pastilă? Mie mereu.

E un pic friguţ şi îmi place. Deşi mă enervează hainele groase de toamnă/iarnă. Aş vrea şi aici un fel de combinaţie. Să se dea o lege… temperaturi de iarnă şi haine de vară. Dar ne-ar fi frig. Poate am descoperi un vaccin-minune care să ni se facă la naştere şi să regleze cumva temperatura corpului. Să nu mai simţim dacă e cald sau frig, doar o temperatură potrivită. Aşa ne-am putea îmbrăca în haine de vară şi iarna. Ce idee.

Ne-am ales un drum şi suntem pe cale să servim supa la plic. Poate n-are, totuşi, gust de castraveţi muraţi cu mere, morcovi, ciocolată, aer copt, pâine friptă, copane de prepeliţă şi mustăţi de pisică maronie.

Mult succes tuturor. Şi pace. Mult succes şi pace tuturor!