Leapșa - Top 10 filme!

Top 10 filme. E un fel de crimă să-mi ceri mie să fac un top din numai zece filme, dar o s-o încerc și pe-asta, pentru că n-am mai pus pâna pe-o leapșă cam de multicel. În ultima vreme scriu de-mi rup degetele pentru orice altceva în afară de blog (și facultate, dar asta-i altă poveste). Deci, să-i dăm drumul:

1.        

1. Preferatul meu din toate timpurile it`s called Arizona Dream (1993). Și nu, nu-i „preferat” neapărat pentru că joacă Johnny Depp, ci pentru că povestea, muzica, morala, psihologia aproape agresivă, Kusturica, Bregovic, Depp, toate la un loc fac cea mai frumoasă producție pe care am văzut-o de când...„m-o făcut mama cinefilă”. Un film despre vise. Un film despre atât de multe vise, încât la un moment dat te pierzi printre ele, printre mandoline, printre pești, printre visele lui Axl și ale unchiului său, printre visele Elainei și printre aeroplanului improvizat, printre visele visele lui Grace, care nu, nu va muri, ci se va reîncarna în broască țestoasă. E un pic greuț, e-adevărat. Comedie nu-i, deși mulți neavizați au râs la el – dacă aș forța nota, aș spune că e o comedie amară. E un film cult care îți dă fiori te bântuie mult timp după ce l-ai văzut (și aici mă refer la ani). Și în final, peștele știe totul... oricare o fi ăla!

2.  2.      Feblețea mea, Tarantino. Mult timp m-am gândit să ridic capodopera copilului rebel pe locul întâi. Vorbesc acum de Pulp Fiction (1994), da, ăla cu Uma și John Travolt, cu peruca brunetă pe care-o poartă tipa și dansul de la barul cu specific rock`n roll, cu „I love you, pumpkin! – I love you, honey-bunny”, cu „Zed`s dead”, și cu o mulțime de alte replici intrate în istorie, pentru că Q.T. numai de-asta știe să scrie. Și da, cu Misirlou ca soundtrack! Spectacol despre spectacolul vieții, amalgam de povești servite cu lingurița, dar nu pe rând, ci intercalate, ca să nu adormi ca un honey-bunny exact când e acțiunea mai interesantă. Și sângele. V-am mai zis de sânge?:D Long live, Tarantino!

3.      3.  Dom Durakon (2002). Film rusesc, care te face să te întrebi, stând și admirând cea mai sentimentală gașcă de nebuni, dacă nu cumva și tu ești un nebun? Război? Dragoste? Sănătate? Viață? Moarte? Nu e totul, în final, o nebunie?

4.       4. Aici nu mă hotărăsc, așa că fac un fel de 2 în 1, cu Pirații din Caraibe și Stăpânul Inelelor. Entertainment, spectacol cinematografic și filosofie mascată. Geniale amândouă seriile!

5.      5. Un alt film cu nebuni, venit din partea unui regizor român care scoate numai filme geniale. Nu cred c-am văzut ceva ce nu mi-a plăcut de la Radu Mihăileanu. Voi așeza pe 5 numitul Train De Vie, plasat în timpul holocaustului, care prezintă încercarea unor evrei dintr-un sat românesc de a scăpa de acoliții lui nea` Hitler. Salvarea vine din partea nebunului satului, care are ideea de a fura un tren și niște uniforme militare naziste și de a-și camufla consătenii în ofițeri naziști și evrei prinși, pe drumul către ... Sion. O comedie foarte deșteaptă despre viață, un haz de necaz pe muzica lui Bregovic, genială și de data asta!

6.       6. Filmul preferat al tatei – Shindler`s list. Tata avea o perioadă când se uita numai la filme cu  naziști și despre holocaust. Dintre toate, ăsta e de departe cel mai bun. Mai e și filmat alb-negru, de parcă tragismul n-ar fi fost de-ajuns. Din cauza unor idioți n-am putut să-l văd în aer liber în cadrul unui festival de film – a fost înlocuit cu Margo, film românesc. Cum frate să-mi iei de sub nas o capodoperă și să-mi pui în loc un film despre... o curvă?!

7.       7. The Departed. Aici l-am descoperit cu adevărat pe Matt Damon. Și nu numai. Ca și Arizona Dream, și The Departed te face să-i dai 7 din 7 stele numai dacă te uiți la regie – Scorsese! și distribuție: Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson. Infiltrare și nu prea, trădare și nu prea, ceva ce se vrea loialitate, cinste, amestecată cu loialitate și cinste adevărată. Film de acțiune, film cult, polițist, care nu te lasă să te relaxezi nicio secundă. Chef d`oeuvre!

8.       8. Taxi Driver, 76 și De Niro, filmul care ne-a lăsat cu „are you talkin` to me?!” în vocabular. Da, mă, mi-aș fi dorit să am pistol și să repet replica asta unui inamic imaginar, dar posibil real. Un film despre curaj și umanitate. Ce mă enervează că nu l-am pus mai sus!

9.      9.  Leon. Vă mai aduceți aminte cum arăta Natalie Portman în Leon? Puștoaica de maxim 11 ani, în pantaloni scurți, tunsă bob, cu pandantivul ăla strâns legat de gât, ținându-se după ucigașul profesionist, doar-doar de-o învăța-o să răzbune moartea părinților săi? E incredibil cum a evoluat tipa. Rățușca și lebăda. Ce mai trece timpul!

10.   10. Hai să (mai) vedem un Tarantinooo spuneau Phoenix într-un cântec. (Mila 2 de lângă 3, cu Baniciu la voce – n-am auzit-o niciodată în concert). Da, hai să mai vedem un Tarantino și să vă prezint locul 10 – Kill Bill. Alt film cult, altă actriță genială, altă coloană sonoră care-ți dă fiori. Bang-bang.. my babe shot me down (Nancy Sinatra). Uma Thurman e acum mireasa, adică Beatrix Kiddo, după cum aflăm mult după debutul filmului, care-a fost ruptă-n bătaie chiar în ziua nunții sale, de fiorosul Bill, cu care are un copill... încă în burtă. (mamă, ce rimează!). Fata se trezește în spital, după mult-mult timp de la incident, fără burtă, dar cu o dorință de răzbunare extremă și cu dragoste de mamă care o face să supraviețuiască celor mai îngrozitoare chinuri pentru copilul ei. Da, și alte tone de sânge, dar fără ele, filmul n-ar mai fi ce este – încă o producție genială din partea lui Q.T.

And.. e gata! Dau leapșa cui vrea s-o ia (și-mi aduc aminte că am o groază de filme de recuperat, când oi găsi un gram de timp liber) – Pace!

Random 9

Vis împlinit : am fost la Phoenix. 

Vis împlinit stricat de sunetiști : am fost la Phoenix, unde niște sunetiști cretini și o acustică mai mult decât proastă nu m-au lăsat să aud clar piesele copilăriei mele. 

Vis împlinit stricat de sunetiști, dar împlinit : Phoenix sunt geniali în orice situație ! Cel puțin la „Fată verde”, la „Mica țiganiadă” și la „Umbra marelui URSS”, eram pe sub scaune. Am fredonat cu ei fiecare melodie, l-am  văzut pentru prima oară pe Moni Bordeianu ”în acțiune” și omul e un adevărat spectacol. Mai văzusem Phoenix în varianta „Baniciu la voce”, acum câțiva ani, dar n-am vrut să ratez o a doua șansă. Pe lângă Covaci și Țăndărică, cărora știam ce le poate pielea, Bogdan Bradu ar fi putut umple sala cu vocea lui fără niciun fel de stație de amplificare, iar Cristi Gram părea că-și dă sufletul pe loc, pentru noi. M-a intrigat faptul că mulți (și dintre cei care au avut bilet cu loc) au părăsit sala înainte să se termine, mi s-a părut o mare (și gogonată) lipsă de respect față de trupă. Eu n-am regretat nicio secundă. (că veni vorba de public, mesajul sălii s-a auzit destul de tare și clar – „Ciumacenco (vicele), te omor !”, deci ne-am dat seama că nu trupa era de vină, ci organizatorii)

Ciudățenie : Am ajuns icoană ! Un moșuleț se închina la mine pentru că știam versurile.  

Presupusă realizare : cred c-am răcit. Mă doare capul de-mi vine să mi-l dau jos de pe umeri. Vorba unui prieten – iarna poate roată lumea să răcească. E mai interesant când se întâmplă primăvara spre vară.

Nelămurire : Cum poate un fost șoarece devenit peste noapte hienă să ceară cașcaval la restaurant ? Cum aș putea eu să-l servesc după pofta inimii sale, fără să mă uit ciudat la el ?

Amuzament : nu-s simpatice puștoaicele care cad din picioare pentru că le-a întrebat „Prince Charming” cât e ceasul ?  Mie-mi aduc aminte de niște plodoaice de la bloc, care se jucau de-a… ămm… un desen animat cu „adolescente” exact când mă apucam eu de învățat pentru BAC. Desigur, și-au dat seama destul de repede că nu toată lumea bate din palme la teatru – unii mai dau și cu „huo !”

Debut : de sesiune. Eh, da` n-o mătrășesc eu și pe ea odată ?!...

Zei. AC/DC Live at River Plate.

Am început demult să cred că cred în Bob. Bob stă undeva, la etaj. Are părul lung, seamănă cu Jim Morrison și cântă la chitară în timpul liber (care se întâmplă să îi ocupe o mare parte din zi). Știe toate limbile pământului. Nu prea mănâncă el de felul lui, doar seara, înainte de culcare, bea câte-o cană de cafea, ca să poată să adoarmă. Bob e un curios și un iscoditor. Trebuie să știe tot ce se întâmplă, cu cine și unde se întâmplă. Îi plac animalele – ține pe lângă casă un trăsnet, nu în lesă, ca să nu-i îngrădească libertatea. L-a botezat Tir. Tir își face de cap prin lume, dar revine întotdeauna înainte să se culce Bob, ca să-i spună ce-a văzut, pe cine-a trăsnit și pe cine-a speriat. Bob e zeul meu suprem. Îmi place să cred că-l cred, pentru că dacă nu l-aș crede, aș fi o scorpie, așa cum sunt, de fapt (pentru că nu-l cred). Am scris o frază de numa-numa. Nu e filosofie, e doar o frază. Încetați să mai căutați filosofia în fiecare cuvânt!

După ce grecul i-a dat cu piciorul lui Zeus, după ce romanul a renunțat să-i mai plătească lui Jupiter taxele și impozitele, după ce dacul l-a uitat pe Gebeleizis în crâșma de la Sarmizegetusa, pe tronul electric, rămas dintr-o dată vid, au urcat alți zei. O ceată-ntreagă, chiar. Un „comitet” de zei supremi, care și-au împărțit între ei funcțiile înaintașilor lor. Fulgerul le-a revenit lor: foști „pământeni sub acoperire”, unul camuflat în școlar, cu uniformă, șosete albe, cravată și șapcă. Altul, tras din aceeași mamă, permanent cu pletele peste ochi. Un al treilea cărunt, cu nume de stâncă dar cu inima vie. Încă unul, care sfarmă pământul în bucăți lovindu-l doar cu două bețe. Și în fruntea lor, urmași ai altor zei, stau cei mai puternici umeri – ascunși de-o bască, dezvăluiți de-o voce care ucide.

AC/DC au lansat pe 10 mai DVD-ul Live at River Plate. Filmat în Argentina, cu vreo 32 de camere, în format HD, așa cum anunță majoritatea site-urilor (puțin îmi pasă!), materialul vine după turneul mondial demarat după lansarea celui de-al 16-lea album de studio, Black Ice (care-a ajuns în România prin 2008, aducând piese ca „Rock 'n' Roll Train", „Big Jack" sau „Anything Goes”). Premiera a avut loc la Londra, în prezența membrilor trupei și conține pe lângă cele 19 piese înregistrate live și două bonusuri:  „The Fan, The Roadie, The Guitar Tech & The Meat” – adică interviuri luate cântăcioșilor (pe care i-am făcut zei mai devreme), fanilor, stuff-ului, și  „AC/DC Tour Animation” – adică desenul animat cu care se deschide „reprezentați”, ăla cu Angus în chip de Aghiuță și Brian (fără coadă, spre deosebire de colegă-su), care își fac de cap într-un tren.

Abia ce-am pus mâna pe el. Ieri. Nu întrebați de unde, că n-aș putea să vă răspund (din motive obiective). E un fel de mică comoară pe care-aș ține-o sub lacăt.

AC/DC or să rămână mereu la fel – trăsnete, clopote, Angus țopăind ca la cinșpe ani cu minunea aia de chitară în brațe, Brian vibrând din fiecare notă, zguduind pământul cu o forță aproape supranaturală, cu o păcere neomenească de a cânta.

Asta înseamnă viață și dragostea pentru ea. Asta e forma prin care ei au depășit limitele umanului.

AC/DC Live at River Plate. Enjoy:

01. Rock N Roll Train

 02. Hell Ain't A Bad Place To Be

 03. Back In Black

 04. Big Jack

 05. Dirty Deeds Done Dirt Cheap

 06. Shot Down In Flames

 07. Thunderstruck

 08. Black Ice

 09. The Jack

 10. Hells Bells

 11. Shoot To Thrill

 12. War Machine

 13. Dog Eat Dog

 14. You Shook Me All Night Long

 15. T.N.T.

 16. Whole Lotta Rosie

 17. Let There Be Rock

 18. Highway To Hell

 19. For Those About To Rock (We Salute You)

Eurovision 2011

E deja tradiție să scriu eu despre concursul Eurovision. E deja tradiție să se conteste câștigătorii concursului și să se dea vina pe „geopolitică” pentru locurile fruntașe la care unii participanți n-au reușit să acceadă. E deja tradiție ca noi să blamăm postul public de televiziune pentru că se interesează prea puțin de imaginea României în afară, cel puțin din punct de vedere muzical. Lumea nu știe să vadă manifestarea ca pe un spectacol în care țara-gazdă arată tot ce are ea mai bun.

Din 2009 încoace, eu mă tot raportez la ediția de la Moscova. Spectacol mai grandios ca acolo nu cred c-am să mai văd vreodată în cadrul concursului ESC. Nemții, mi s-a părut mie, și-au organizat show-ul într-un... stadion metamorfozat în arenă acoperită (care semăna mai degrabă cu o debara). Mi s-a părut mic, foarte mic, dar foarte bine filmat și pus în valoare de decoruri. Merkel a arătat că ai ei „supuși” nu se lasă până nu șelefuiesc bine de tot (chiar până la saturație, aș zice), astfel încât să vadă vecinul că-s mai tari decât el, muncesc mai mult și mai bine, au un simț estetic excepțional și, mai presus de toate, la ei lipsește pagina cu termenul „criză” din dicționare. Era și normal. Altfel, am fi asistat la o vizită de-a lu` nea Hitler din mormânt, nu tocmai plăcută.

Piese – ok.

Interpreți – ok.

Reveniri – da:

-   Ungaria, țară a cărei reprezentantă a fost supranumită „următoarea Celine Dion”, dar care mie mi s-a părut un mare „fâs”, cu o voce comună, îmbrăcat într-un cearșaf albastru intrat la apă (zău așa, maică, ungurii n-au stiliști?!)

-   Italia, care-a terminat pe locul 2, pe care am văzut-o doar în seara finalei, ca urmare, dacă mă întrebi acum ce-a cântat așa de fain de-a terminat așa sus, sunt în plop cu totul

-   Austria – nu știu ce-a cântat, dar mi-a plăcut tunsoarea tipei

-   San Marino, care-a venit cu o piesă superbă cap-coadă, cântată de o tipă cam mulatră, dar care n-a trecut de semifinale. Nasol.

Românica i-a trimis pe Hotel FM și zău că n-are nimeni dreptul să conteste rezultatul, în condițiile în care atât piesa, cât și interpreții, sunt un fel de... roșie din aia ornamentală de se așează pe marginea platorurilor cu aperitive, la mesele cu ștaif. Adică a fost bine c-a fost, dar nici dacă n-ar fi fost, n-ar fi fost rău. Un degeaba care zâmbea frumos în pantaloni dungați. Drăguțel. Locul 17. Drăguțel.

Eu am susținut Bosnia. Se pare că de ceva timp încoace, Bosnia are cele mai faine melodii din concurs. Toată lumea știe crush-ul meu pe trupa Regina, pe care am descoperit-o prin intermediul ESC 2008 și de a cărei discografie n-am putut să mă despart o săptămână după prestația de-atunci. Anul ăsta, bosniacii l-au trimis pe nenea Dino Merlin, tipul care le-a scris și imnul național. A fost „melodia de suflet” a concursului, chiar dacă interpretarea putea să fie mai reușită.

Mi-a plăcut și tipul din Suedia, s-ar fi inegrat de minune în gașca adolescenților-minune, alături de Lena și Ryback, dacă ar fi câștigat, Cipru și San Marino (care bineînțeles că n-au intrat în finală), Slovenia și Georgia.

Nemții se pricep cu adevărat să scoată ce-i mai bun din orice le cade în mână. Spectacolul, luat ca un întreg, a fost artă cinematografică. Cel puțin, momentul Lenei Meyer-Landrut, câștigătoarea de anul trecut pe care Merkel (cine alta?!) a mai trimis-o la o ediție, așa, de amorul artei, putea foarte bine să concureze la Oscaruri și să câștige – măcar la scurt-metraje. Pe Lena au șlefuit-o nemții din cap până-n toenails . Au îmbrăcat-o într-un aer de femme fatale, dar i-au păstrat și imaginea de puștoaică aeriană, au pus-o să învețe muzică într-un singur an (tipa n-avea nicio treabă cu muzica, până anul trecut), i-au dat o piesă la care e imposibil să nu ciulești urechile, i-au dictat fiecare mișcare, dar i-au păstrat naturalețea specifică vârstei, melanj demențial filmat și vândut. A terminat pe 10. De fapt, nu prea contează, e vorba de matematică și de finanțe, nu de hazard.

Marele câștigător – Azerbaidjanul, frumos anunțat pe scenă de steagul Turciei! (ai naibii, n-au putut să se abțină). Nu mă întrebați ce-a/au cântat, nu le-am reținut nici melodia, nici mutrele.

Și finally, rămân la părerea mea, cum că ESC e doar un spectacol, și trebuie tratat ca atare.

Random 7

42. Plouă, e frig, urlă vântul de zici că și-a pierdut Iarna un pantof când a plecat de-aici și acum s-a întors înjurând să și-l recupereze. La cât iubesc eu tipul ăsta de vreme, mă gândesc serios să nu mai ies din casă cel puțin două săptămâni…

55. Ador felul unora de-ași exprima sinceritatea – mai ales inconștient. Auzi succes(urile) unui individ pe care nu-l înghiți de nicio culoare și imediat începi să face crize. Ei, ce demnitate mai e asta? Măcar așteaptă să ajungi acasă sau baricadează-te într-o cabină de-aia de veceu ecologic de care-au pus ăștia pe străzi. Știu că miroase ca la … veceu!, dar măcar nu cazi în penibil. O mare favoare societății ar face-o nea` Funebru înființând niște facultăți din care să poți ieși licențiat în imitarea pietrei, că nu-s tocmai puțini cei care vor să învețe să se abțină din a-și mai arăta stările.

Mergând tot pe linia sincerității, dar sub o altă formă, ieri dimineață pe la 10 i-am dat bună seara unei profesoare când am ieșit din sală. Cine-a zis-o pe-aia cu gura păcătosului, a zis-o bine – tanti e mai tare ca orice somnifer.

73. De fapt, toată povestea asta e o chestie ce ține de autocontrol – foarte folositor, dacă nu vrem să ne sărim de gât unul altuia și nu, nu pentru a ne îmbrățișa. Jungla e drăguță acolo unde e, animalele sunt și ele simpatice și, mama mă-sii, sunt de-ajuns, nu e nevoie să li se alăture și jumate (ca să nu zic trei sferturi) din omenire! Cum era reclama aia cu cerbul: gândim problema, că doar nu suntem animale!

17. Bucuria, tristețea, disprețul, zvâcniri de orice preț – ține-le pentru tine, sau așează-te lângă un necunoscut pe o bancă și povestește-i. E musai să n-aibă idee cine ești. Toate trăirile astea fac parte din ghiveciul din care suntem construiți moral, din eul nostru, și aruncându-le în stânga și-n dreapta, nu facem decât să le pierdem.

5. Am ascultat încercările de piese care concurează la Eurovision anul ăsta. Câștigă suedezul, dar eu ador piesa Bosniei. Nu știu ce au oamenii ăștia, parcă-s blestemați de vreun zeu al muzicii extrem de morocănos – niciodată nu i-am văzut veseli pe scenă (mă refer la bosniaci).

Au un stil al lor senzațional, grav, care vine din structura poporului probabil, pentru că am descoperit acest ceva la mulți oameni de muzică bosniaci – și încă îmi aduc aminte cât de mult îmi plăceau băieții de la Regina prin 2009. Au o tristețe poetică, o chestie care nu te lasă să zâmbești, oricât de vesele ar fi versurile piesei, și tocmai ăsta e lucrul care te face să îndrăgești piesa:

Peronul tatuaților. Toiagul lui Aaron.

.- fragment - 

Nu-și dădea seama când își revenise. Nu știa nici ce se întâmplase cât fusese inconștientă,. Îi era frică, se blestema că-și lăsase corpul pradă unor momente de paralizie, în care nu mai avusese control asupra ei însăși. Înăuntru era mai rece ca într-un spital românesc. Dacă pășeai pe pardoseală, căldura pașilor ți se imprima pe suprafața înghețată, riscând să rămână acolo pe vecie. Suflul care îți ieșea din plămâni părea aproape solid, și în obraji îți apăreau două pete de purpură cu care ai fi putut concura modelele machiate de mâinile iscusite ale unei cete întregi de stiliști. Din când în când, câte-un suflet de aer răscolea încăperea, punând într-o mișcare bolnavă particulele de ger, care ajungeau să-ți joace ca niște săbii ascuțite pe piele. Barele care atârnau din plafon erau și ele acoperite de o pojghiță de solzi albi. O cană de cafea caldă așezată din întâmplare în chilioara asta de tren s-ar fi solidificat  cu totul, până ar fi ajuns o singură materie, nedefinită, un melanj grosolan.

Sacadat, pe ritmul unei muzici închipuite, se auzea războiul a două materiale solide și țepene.. Bătăile răsunau în gheața holului, anunțând parcă un eveniment solemn, la care ar fi meritat să ia parte întreaga omenire. Din turla unei biserici dacă ar fi sunat, ar fi izbutit să adune în trei mișcări tot satul

Pașii o dirijară către compartimentul din care venea zgomotul. În drum, încercă să le numere și să le rețină. Unu, doi, trei … nouă ... Pierduse șirul. Întorcând capul, își dădu seama că ușa pe care intrase se estompase undeva între compartimente, și că toate chilioarele din jurul ei păreau la fel. În copilărie, întorcându-se cu cheia de gât de la școală, i se întâmplase de câteva ori să nu mai recunoască drumul spre casă. În primii ani, o aducea bunică-sa, o femeie solidă, veșnic rujată cu un tub de ruj verde, celebru în anii de după revoluție, iubit de babe, pentru nuanța roză pe care-o prindea pe buze, duhnind a parfum, cu pălărie și fileu care-i strunea părul decolorat cu apă oxigenată. De fiecare dată când venea la ea să o ducă la școală, o punea să se așeze în genunchi, cu fața spre un colț al camerei care, credea ea, arăta spre Răsărit, și să bolborosească o rugăciune pe care ea o citea cu voce tare, să o audă vecinii. Fata înjura printre dinți toată suita de sfinți, încercând să-și dezmorțească genunchii, în timp ce bunica, pioasă, nu-și ridica privirea din linoleumul de pe jos și dădea din cap în față și-n spate, pe măsură ce citea pomelnicele pentru vii, pentru morți, rugăciunile de dimineață sau feluritele acatiste, ca să-i dea nepoatei un model de bună-purtare creștină. Desigur, scena se petrecea numai după ce baba parfumată își aranja părul pe bigudiuri și consuma un tub de ruj pe buzele ei vinete, ca să nu apară ca o oarecare în fața divinității.

Odată, maică-sa veni mai devreme acasă de la muncă. Găsindu-și odrasla încercând s-o imite pe Maica Tereza și pe soacră-sa lângă ea, funcționând ca exemplu, mai-mai că era pe cale să facă un atac de cord. Fata singură izbuti să scoată ghearele maică-si din buclele bunicii credincioase, împreună cu jumătate din podoaba capilară a celei din urmă.

De-atunci, ea primi cheia casei legată cu un șnur împletit pe care și-o puse la gât, iar babornița nu mai puse piciorul în casă. De rugăciunile ei, nu se mai auzi decât când Lena se îmbolnăvi de pneumonie. În anii de după revoluție, în apartamente era atât de frig pe perioada iernii, încât oamenii înghesuiau pe sub pervazul ferestrelor cârpe, prosoape, burete, ca să împiedice gerul să mai intre. Totuși, fata începu într-o iarnă să tușească, iar părinții o purtaseră prin toți doctorii din oraș. Cu un așa necaz, familia cheltui sute de mii pe medicamente, dar Lena tot nu dădea semne să-și revină. Mamă-sa se refugia câte-o jumătate de oră, seara, ascultând vinilurile vechi în surdină, iar taică-su pleca de-acasă și se plimba pe străzi, încercând să uite. Fata tușea în continuare, atât de rău încât jurai că mai are puțin și-și dă plămânii afară. Iarna, de sărbători, când toți copii din bloc mergeau cu colindul și-și făceau seara socoteala câștigului, copila tremura de febră în pătură trăgându-și înapoi lacrimile de pe obraji. Și-ar fi băgat unghia în gât, sperând să moară ca păsările, doar s-o știe pe mamă-sa liniștită, și pe taică-su, acasă.

În momentele alea, scorpia de bunică-sa se găsi să-și arate înțelepciunea spunând la toată familia că fata e posedată de duhuri rele, din cauza ignorantei de noră-sa, care a îndrăznit să-i alunge credința, dând-o afară din casă. Fu picătura care umpluse paharul. Până și fiu-su o înjură ca la ușa cortului, acuzând-o că nu face decât să-i distrugă familia cu intrigile ei.

Lena fu dusă iar la doctor și i se prescrise un vaccin care costa enorm, dar pe care părinții l-au cumpărat fără să stea pe gânduri. Fata trecu cu bine prin iarnă, iar de curva creștină nu se mai auzi nimic.

Cheia îi servise mulți ani ca talisman care îi dădea siguranță pe drum. Se agăța de ea, ca de un colac de salvare, o invoca atunci când auzea urletul vreunui câine sau când vedea vreun vagabond nebun care vorbea cu vreun duh invizibil de pe umărul său.

Astăzi nu avea cheia la gât, dar mâna îi căuta șnurul prin jurul gâtului subțire și alb. Cu vârful degetelor de la picioare, atinse ușa compartimentului din care venea zgomotul.

Murder By Death

          Murder by Death e un film din 1976, despre un nene – putred de bogat, care invită cinci dintre cei mai răsăriți detectivi ai vremii la reședința sa, ca să rezolve un caz de crimă. Un pic de comedie, thriller, dramă e prea mult spus, suspans la greu, o mulțime de indicii date cu pipeta compun – toate la un loc – un debut drăgălaș al lui Robert Moore (tipul avea să mai producă niște încercări tot tragi-comice îmbibate în suspans și detectvistică), dar nu despre asta voiam să scriu azi.

Murder by Death e o trupă americană care împrumută numele filmului din `76 și o caracteristică fundamentală a acestuia – amestecul. Tipii – patru la număr – cântă un rock amestecat cu country, goth, indie, folk, un instrumental fabulos și un aer de muzică narativă, care merge extrem de bine ca soundtrack.

Trupa activează din 2000, dar bineînțeles, la mine ajunge după 10 ani – hai, 11 – de la înființare (tot e bine). I-am auzit prima oară vârâți în soundtrack-ul de la Inglourious Basterds (ce dor îmi e de Tarantino, frate..), cu o piesă care sună demențial de … altfel – Coming Home.

Primele albume urmează un fel de fir narativ, în care personajele sunt niște exemplare dintre cele mai diverse – zombies, lupi, stafii, morți, Satan însuși care trage o cafteală zdravănă (parodică, desigur) cu un sătuc din Mexic, un fel de poveste, basm pentru copii rostit de voce, cu substrat serios, frumos captat de instrumental. Trimiteri la bucăți epice găsim încă din numele albumelor, primul dintre ele, lansat prin 2002 arătând cu degetul spre unul dintre cele mai celebre filme culte ale epocii - Like TheExorcist, But More Breakdancing (pe site e postată și ”povestea pieselor” - câteva rânduri despre cum au fost scrise și/sau interpretate) se integrează perfect, la fel ca și EP-ul I'm Afraid of Who's Afraid of Virginia Woolf.   

Interesant mi se pare, pe lângă poveste și atmosfera de film noir clasic, experimentele vocale ale solistului (la origine, chitarist) – Adam Turla, a cărui manieră de a interpreta se schimbă pe parcursul a celor cinci albume ale trupei, și tipa care cântă la violoncel –Sarah Balliet.

Oamenii ăștia mi se par niște nebuni aleși pe nealese – cât mai pestriți cu putință – ca să povestească, ca la o șezătoare, foarte cald, foarte prietenesc și natural, povești cu stafii și draci. Că doar nu degeaba și-au ales oamenii numele după un film mystery. (nu, nu apare Scooby Doo pe nicăieri).

Ăsta  e Myspace-ul trupei, pe care se pot asculta câteva piese (recomand, totuși, audiția integrală a - cel puțin - ultimelor albume), și aci e Coming Home care mi-a atras atenția anul trecut, după capodopera lui Tarantino:

Random 6

53. And i say: hello, taste! (fără/cu motiv – și nu, nu mă refeream la gust, ci la tastatura de telefon) N-aș putea să înțeleg nici într-o mie de ani de ce se chinuie oamenii apăsând pe un ecran gol niște pătrate care-ar simboliza tastele. Mă depășește domeniul. E ca și cum ai bea apă colorată în maro și-ai zice că-i cafea – ceea ce mi se pare cu totul grotesc, ba mai mult, aproape o insultă la adresa cafelei. Pe cei care se descurcă, îi felicit din tot corasonul meu (mai sunt și unii masochiști cărora le place – îi felicit și pe-ăia, dar mă bucur că nu mă număr printre ei)! Problema mea era că… îmi lua câteva secunde să-mi dau seama care era capul și care era fundul fostului meu telefon – n-avea decât display-ul.

21. De câteva zile bune -de când am citit articolul lui Stephen- am făcut o pasiune pentru ceea ce-nseamnă Madame Hooligan, adică Radu Almășan (ex-Bosquito, pe care l-am auzit și ieri, în emisiunea City Revolution de la City FM, vorbind despre trupă, State, și alte drăgălașe subiecte vis-a-vis de direcția Indie în muzică) și alți copilași talentați – vorba vine, numai copilași nu-s ei. Rar mi se întâmplă să ascult un album continuu și să mi se pară că se potrivește unei suite de miliarde se sentimente și stări. Antiheroes cred că e cea mai recentă capodoperă muzicală. Totuși, de ce trebuie să fie românii atât de bătuți de soartă, încât să nu poată cumpăra dintr-un magazin autohton un album al unei trupe cel puțin jumătate românești?!

2. Mi-am dat seama a mia oară că prefer să șed cuminte la rând la ghilotină, decât să mă încalț cu pantofi.

90. Săptămâna asta am fost dată afară din bibliotecă. E a treia oară la viața mea. Nu făceam nimic, stăteam pe scări. Se pare că până și nimicul deranjează.

43. Încep să mă cam sperii. Știu de ce, dar nu vreau să recunosc. Mă sperii de afară, mă sperii de ceasul electronic, mă trezesc din somn speriată, întorc capul după maxim 10 pași, gândindu-mă că o gură imensă de pește mă urmărește și este gata în orice moment să mă înghită. Mă visez în armată, cu un Kalashnikov pe umăr, cu bocanci grei și cu câțiva centimetri în plus în înălțime, măcar să par și eu mai… periculoasă, doar-doar s-o speria peștele! Știu că gura tot o să mă înghită la un moment dat, dar nu pot să-mi iau gândul de la ea, mai ales acum. Mi se pare a dracului de aproape și aproape că-i simt mirosul de alge și ancore ruginite trase de pe fundul mării.

28. Am ratat un minunat festival de film rusesc (cu intrare gratis, de-asta mi-e ciudă!), dar îmi iau revanșa data viitoare.

77. T-Bone Burnett e un geniu, v-am mai zis asta?

Agenda. Zaz

Dacă stai bine să te gândeşti, lumea e extrem de mică. Pământul, cu totul, adică. După tragedia din Japonia, lumea a început să măsoare din toate părţile kilometrii care despart România de Cercul de Foc. Nu ştiu cât le-a dat. Puţin, oricum. Extrem de puţin. Atât de puţin, încât mai uşor ne e să ne ducem până-n Japonia, decât să coborâm la primul magazin şi să luăm o pâine. E mare deranjul, probabil. Mă despart 2 metri de parfumul din sticluţa neagră, şi cam tot atâţia de un peşte albastru pe care l-am scos la imprimantă şi l-am ţiplat, în timpul unei crize de mine. Vreo 30 până la ghiveciul de la fereastra vecinei, în care nu creşte nimic. Vecină-mea nu mai stă aici demult. A lăsat o familie de chiriaşi şi s-a dus să moară la nepoţi. Cât de aiurea poate fi să primeşti în casă pe cineva pe care ştii că-l vei găsi rece şi ţeapăn în maxim o lună? Nici nu vreau să mă gândesc. Nu ştiu ce să spun. Niciodată n-am ştiut ce să spun în momentele serioase, aşa că am preferat să tac.

Mi-am luat iar mere. Mama şi-a luat nişte iaurt, în care pune dulceaţă de gutui.

Eu vorbesc mult. Vorbesc ca să treacă timpul, sau ca să nu adorm. It`s funny. Unii oameni se simt bine când se-aud vorbind. La un seminar, profesoara trăncănea singură, vrute şi nevrute, şi părea că se bucură aşa de tare că îşi aude vocea, ca şi cum ar fi stat mută o viaţă de crocodil, şi-n dimineaţa respectivă şi-ar fi revenit ca prin minune. Ca o scorpie ce sunt, am întrerupt-o şi am început eu să vorbesc. Am pornit de la subiectul ei, dar m-am îndepărtat într-atât, încât nici eu nu mai ştiam ce spun. Am făcut-o doar ca să nu adorm de tot. Uneori mi se pare că dacă adorm, plec de-aici, şi cineva îmi şterge cu guma poteca din spate. Ce folos că am cheie? Încă o mai port la mine. E aceeaşi cheie pe care-o am din generală. Atunci au schimbat ai mei uşa. Venisem într-o zi de la şcoală, şi broasca murise. Am încercat să descui uşa, dar am rupt cheia înăuntru. Pe-atunci nu erau des portables şi am aşteptat şi eu ca un kinder cuminte ce eram, în faţa blocului, vreo 4-5 ore, până a venit maică-mea. Până seara, tata a dat comandă de altă uşă. De-atunci, păstrez cheia. E în buzunarul din spate de la blugi, acolo unde port şi calendarul cu AC/DC şi încă câteva fiţuici pe care mi-am scris demult numere fabuloase de vopsea de păr sau ojă de unghii. Acum am o agendă pe care n-o folosesc. E verde închis, cu o dungă roşie şi cu sigla AC/DC pe ea. Înăuntru are desenată o oaie cu o puşcă-mitralieră pe umăr. Da, e … aluzie la zodia mea. Şi la caracterul meu. O port la mine doar pentru că-mi place. Chiar dacă aş scrie în ea, aş uita că am scris.

Am un obicei bolnav în a-mi face fiţuici de-astea, şi pe toate le păstrez la mine. S-au chinuit ai mei vreo 20 de ani ca să scoată din mine un om organizat. Nimic. Nicio agendă nu s-a lipit de mine. Alarma de la telefon nu ştiu s-o folosesc, şi nici funcţia de memo/memento. Urăsc să-mi fac semne pe mână, mi se pare o insultă adusă tatuajelor. Profa de mate îmi recomanda lecitină când vedea că uitam pe unde puneam caietele/lucrările.

De tine nu cred c-am să uit vreodată. Nu mă întreba. Doar imaginează-ţi că ţi-am răspuns înainte să întrebi. Sau da, întreabă-mă. Să vedem ce spun.

I-am promis Dianei că-mi dau şi eu cu roz pe unghii. Nu m-a ţinut. Am 9 unghii kaki şi una corai. Îmi place nuanţa de corai. Sunt 17 grade afară. E păcat de afară, când noi stăm înăuntru. Poate mâine.

Cobain. Despre un magnetofon

Unul din păcatele mele de care n-am cum să scap e acela de a mă fi născut în anii imediat următori revoluţiei. În `89, tata a urcat într-un autobuz cu destinaţia Otopeni. Era la Şcoala Militară. Mai are momente când povesteşte evenimentele astea, şi de fiecare dată, o face zâmbind, deşi atunci doar câteva cuvinte l-au scăpat de la execuţie. Au primit subit un ordin şi s-au întors din drum. În locul lor, au fost expediaţi alţi nefericiţi. A aflat mai târziu că cei din autobuz nu s-au mai întors niciodată.

Pe-atunci, mama era singură acasă. Abia se mutaseră, apartamentul încă era vopsit în galben, de la cei dinaintea noastră, n-aveau decât un pat, o masă pliantă şi câteva perdele. Bunicul murise de cancer la plămâni, bunica se balansa într-un scaun în căsoaia de la munte, iar cu mătuşi-mea nu mai vorba de ani buni. Plecase din casă doar cu mandolina pe care-a adus-o bunicul din război şi cu câteva fotografii. Sunt toate alb-negru. Nu ştiu cum, s-au întors din nou în casa bunicii. Ea le-a înrămat. În ele, mama are păr lung şi deschis la culoare, ondulat la vârfuri. Mătuşi-mea e tunsă bob, iar în spatele lor stă bunicul pe trepte, mândru de fetele lui, cu o ţigară în mână.

Revoluţia a trecut, tata şi-a împlinit visul – în sfârşit purta cămaşă albastră şi epoleţi, banii strânşi de ai mei pentru Dacie n-au ajuns decât pentru un televizor şi o altă minune, mai tare decât cutia cu imagini. Era o cutie cu muzică. Mare, neagră, mergea cu bandă, şi la ea, mama agăţa două boxe mai mari decât mine. O chema magnetofon. Când îmi cânta ea, eu ţopăiam în pat pe Beatles, pe Stones, pe Zeppelin. Mama mai avea şi câteva viniluri pe care n-aveam unde să le ascultăm. Ne-ar fi trebuit un pick-up.

În `94 eram încă foarte mică. Mă trimitea mama la munte pe durata verii. Plângeam după ai mei vreo două-trei zile, până se sătura bunica şi-mi trăgea câteva scatoalce. În `94, s-a întâmplat o chestie pe care atunci n-am înţeles-o. Nici ai mei nu s-au chinuit să mi-o explice. Magnetofonul începuse să scoată zgomote din ce în ce mai puternice. Ritmul devenise mai alert, vocea mai răguşită. Nimeni din casă nu vorbea engleză, dar undeva în strigăturile de pe benzi, puteam simţi revolta. Numai eu mă bucuram de agitaţie şi săream prin casă de nebună. Murise Cobain. Ai mei făcuseră rost de nişte benzi cu Nirvana, nici acum nu ştiu de unde. Deşi trecuseră câţiva ani de la revoluţie, veştile nu circulat atât de repede pe cât ar fi trebuit, iar de ştirile din muzică, nu-i păsa nimănui. Înainte de vacanţa aia, tata plecase de-acasă în misiune, iar mama rămăsese cu mine şi cu magnetofonul. În fiecare zi îl punea să cânte. Nu ştiu ce simţea ea, dar eu nu prindeam decât ritmul – nici c-aş fi putut să cer mai mult la vârsta aia. Nebunia a durat până când vecinul de jos ne-a făcut reclamaţie (mama s-a făcut că n-aude bătăile în ţevile de la calorifer care au precedat evenimentul). Tipul începuse să urle pe scara blocului că suntem nişte sălbatici, că la noi în casă e o junglă şi că ai mei n-ar fi trebuit niciodată să plece din mocirlă, la oraş.

Mama a lăsat volumul în pace de-atunci. Dădea mai tare numai la zile de naştere sau la evenimente speciale. Şi-a luat casetofon, mai mic, de-i drept, dar casetele se găseau mai uşor. Cobain m-a marcat fără să-mi dau seama. Am înţeles mult prea târziu cine era şi ce construise prin Nirvana – dăduse tonul unei lumi în care aveam cu toţii dreptul de a ne striga sentimentele fără să ne pese de ordinea publică. Era o lume sinceră, neprefăcută, neascunsă, o lume cu volumul la maxim, cu boxele conectate. Abia târziu mi-am dat seama. Magnetofonul tăcuse şi asta era exact ceea ce nu şi-ar fi dorit El. Lumea era conservatoare şi este şi azi, dar Kurt o să le strige mereu our little group has always been, and always will be until the end.

Leapşa – ce mă binedispune:

De câteva zile, Andra a trimis o leapşă tare drăgălaşă. E vorba despre lucrurile care ne binedispun. Hmm, destul de plăcut, având în vedere că numai o leapşă dinasta te poate face să scrii şi ceva de bine în condiţiile în care, pe vreme de caniculă/furtună, numai de bine n-ai chef să scrii. Aşa că, să-i dăm drumul

• Mă binedispun plimbările lungi, în care uiţi de tine şi te trezeşti după mult-mult timp, constatând viteza incredibilă cu care zboară gândul, mă binedispun persoanele spontane, brăţările cu zorzoane în culori şterse (v-am spus că mi-am luat geantă împletită?), matrioştele, Beatleşii, bufniţele, dar de astea deja ştiţi.
  
• Mă binedispune orice film marca Tarantino, indiferent de momentul vizionării. Cred că dacă cineva m-ar trezi în miezul nopţii şi mi-ar pune o bucată din Pulp Fiction, Four Rooms, Kill Bill sau săracii Bastarzi, aş gusta filmele cu aceeaşi plăcere cu care le-am văzut prima oară. Ok, sunt de acord că-ţi trebuie...antrenament ca să suporţi abundenţă de... lichid roşu şi dens, dacă intenţionezi să treci brusc de la producţii Disney la Q.T., dar odată obişnuit, e imposibil să nu rămâi impresionat de geniul cu care micul rebel de la hollywood îmbină sângele, comedia, drama, thrillerul clasic, muzica incredibilă şi replicile imaculate. La prima vedere, nu-s chestii profunde adică nu cred c-o să apuc ziua în care Tarantino va face un film despre importanţa salvării balenelor, dar Andra m-a întrebat ce mă binedispune, right? E, pe mine nu prea mă binedispune filozofia, de felul ei...
  Revenind la regizor, tipul are un fel de a-şi alege actorii încât nu ţi-ai imagina altă figură în rolul personajelor. Well, imagine The Bride, Beatrix Kiddo – aţi vedea pe altcineva în rolul ei în afară de Uma Thurman, blondă, în costum galben, jumate plină de sânge, jumate plină de dorinţă de răzbunare, mânuind sabia ca şi cum ar fi făcut asta din faşă? Sau ar putea cineva să-l interpreteze mai bine pe nemilosul şi cinicul Hans Landa decât Christoph Waltz?
  
  Dialogurile - "Royale with chese", Jules (Samuel Jackson) – Vincent Vega (John Travolta), "Black mamba", între Elle Driver şi Budd (Kill Bill), adică mai mult un monolog, pentru că Elle îi citeşte lui Budd, muşcat de viperă, rândurile pe care le găsise pe internet cu privire la..repeziciunea cu care ar trebui să mori în caz că eşti compostat de o minunăţie dinaia mică – sadic, ha?, sau "delicious milk", între impecabilul Hans Landa şi bietul om care-i ascundea pe evrei sub podeaua casei, în Inglourious Basterds, sunt rânduri pe care le-ai recunoaşte oriunde (chiar scoase din context).
  
  Şi nu în ultimul rând, situaţiile în care sunt puse personajele – John Travolta dansează twist cu o Uma Thurman cam aburită în Pulp Fiction şi câştigă un trofeu pentru asta, un pic mai încolo împuşcă accidental un puşti pe bancheta din spate a maşinii în timpul unei discuţii banale, o mână de mafioţi între care se infiltrează un poliţist sub acoperire se omoară între ei din cauza eşecului unui jaf din care nu vedem nici măcar câteva secunde, doi spărgători de ocazie, îndrăgostiţi unul de altul (Pumpkin şi Honney Bunny) se hotărăsc pe moment să dea o lovitură într-un bar, dar sunt opriţi de un Samuel Jackson incredibil de sincer (portofelul inscripţionat "bad motherfucker" chiar era inscripţionat "bad motherfucker"), fac un deliciu din filmele sale...cel puţin pentru mine.
  
  That..and the music, of course:
  
  
  
  
• Mă binedispune Radu Mazăre de fiecare dată când îl văd la TV. Acuma, sincer, tipu şi-a greşit meseria şi o ştie. Trebuia să se facă actor de comedie, sau de nazist, nu mă hotărăsc... ori să cânte la Fără Zahăr, sau măcar să facă figuraţie, pentru că are o mutră atât de serioasă când vorbeşte şi face cele mai mari tâmpenii, încât e imposibil să nu te urci pe pereţi de râs!
  
  
   
• Mă binedispun florile nemuritoare – sunt singurele chestii din lumea asta care suportă trecerea anilor, nu fac riduri, nu albesc...şi nici nu poluează apele, ca să moară balenele şi alte chestioare drăgălaşe pentru care se luptă entuziaştii ecologişti (nu punem la socoteală vecinii cu colţi, amatori de amurguri, care se hrănesc cu lichidul intens folosit în peliculele lui Tarantino, că doar nu suntem preadolescente în călduri!)  
• Mă binedispun cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu (adevărate "lecturi criminale), şi în special cuplul Melania Lupu, super infractoarea trecută de prima (şi a doua) tinereţe – Mirciulică – motanul negru. Ca şi în cazul filmelor de care am vorbit mai sus, cărţile ei au un farmec aparte, de la dialogurile închipuite ale Melaniei cu pisoiul – sfaturi, opinii, poveşti cu albe-ca-troiene, înscenări, spargeri -, cu maiorul Cristescu ( în care "Mela" îi toacă nervii, iar el...suportă să i se toace nervii), la situaţii – goana după pisici negre prin Bucureşti (320 de pisici negre), "statuificarea" mortului (Cianură pentru un surâs). Umor, thriller, inedit şi Melania – cine ştie, cunoaşte!
  
  
  So...leapşa merge la oricine e dispus să înşire pe blog lucrurile care îl binedispun.

Slash - Slash (2010)

Zilele trecute am dat peste albumul lui Slash. Nici să nu te gândeşti să întrebi „Care Slash?”, că ai de furcă cu mine! Albumul a ieşit prin aprilie, şi se pare că e prima producţie de studio în care chitaristul încerarcă şi altceva decât Guns sau Velvet Revolver. Totuşi, „altceva”-ul se referă doar la nişte clandestine piese în colaborare cu Fergie (da, surpriză! Şi nu, nu vă gândiţi că piesa la care mă refer aduce cu uşor dezamăgitoarea versiune a Paradise City, „scăpată” pe internet cu ceva timp în urmă), sau cu Adam Levine de la Maroon 5 (eu tot sceptică rămân în privinţa lui). 

Însă, greul albumului vine de la piesele cu deja legendarii Ozzy, Ozzy Osbourne (a sunat ca „Bond, James Bond”?) - Crucify the Dead,  şi Iggy Pop - We're All Gonna Die, sau cu  Dave Grohl -Watch This, şi mai vechea noastră cunoştinţă, Myles Kennedy (Alter Bridge) – Starlight şi Back From Cali.

Şi-acum c-am scăpat de „privirea generală”, să trecem la subiectivitate. Slash a demostrat de mii de ori că se descurcă imecabil ieşit de sub „tutela” lui Rose, care, în treacăt fie vorba, nu ne arată că stăpâneşte aceeaşi abilitate. Că tot veni vorba de Rose, „Chinese Democracy” mi-a părut un mare „mai bine nu!”. Albumul lui Slash, în schimb, care beneficiază de un nume extrem de inspirat – Slash! – e o probă de profesionalism de la un cap la altul. Omul cântă pentru că-i place, nu pentru că are o imagine de apărat (cum fac unii) şi noi îl ascultăm tot de-aia!

Albumul debutează cu Ghost, o piesă în colaborare cu Ian Astbury (pe care-l ştim de la The Cult, nu-i aşa?), un fel de „bun-venit” în lumea eliberării lui Slash, o piesă care aduce aminte de good old times, pe ritmuri clasice de rock’n’roll, adică exact ce ne place nouă.

 Pe urmă curg Crucify the Dead, cu Ozzy (mai încearcă cineva să-l comenteze pe Ozzy?) şi Beautiful Dangerous cu Fergie. Fergie, asta, cred că-şi roade unghiile de nervi că s-a lansat cu specimenele de la ...îmi scapă..trupa aia care prin 2000 ne cânta „Where is the love”, când vocea îi permitea să cânte ceva..decent. Fătuca face faţă destul de bine energiei chitaristului şi se adaptează cu brio personalităţii sale, deşi unii dintre noi remarcă scăpările de rapper-girl-wannabe-rockstar.

Back from Cali cu Myles Kennedy e una din preferatele mele. După piesa asta am înţeles motivele pentru care tipul cu pricina a fost remarcat şi de Page şi Plant. Piesa plesneşte de ritm şi voce, deşi eu aş fi schimbat un pic versurile – „Mama grab me by the feet/And just drag me home” – a-a, not for me!.

Promise, cu Chris Cornell, hipnotizează prin ritm, trezeşte prin cuvinte, te prinde fără să-ţi dai seama într-un fel de rollercoaster, din care ţi-ar părea rău să fii dat jos – „Promise me / You won't let them put out your fire”

By the Sword cu Andrew Stockdale şi Gotten (cu Adam Levine), integrate în vijelia colectivă, pot să pară un moment de linişte zgomotoasă, deşi Gotten mai poate dovedi şi un alt rol – să-i dovedească lui Levine că cel mai bine-i stă lângă ai lui colegi Maroonii.

Doctor Alibi, cu Lemmy Kilmeister (Motörhead) e exact ceea ce căutăm după piesa cu Levine. E uimitor să-ţi dai seama că Slash poate suna extraordinar lângă voci atât de diferite - răguşeala lui Lemmy se armonizează perfect cu strigătul corzilor sale şi ne pregăteşte pentru Watch this cu Dave Grohl (sincer, acuma, nu vă era dor de el?) şi Duff McKagan. A, reuniune de familie, isn’t that cute? Pariez că şi Axl gândeşte la fel.

Kid Rock intervine pe I Hold On  - nu, nu o transformă într-o „Sweet home, Alabama”, iar pe Nothing to Say, avem parte de prima prezenţă exotica de pe album,  M. Shadows – no offence, habar n-am cine-i tipul, dar se pricepe. Şi daca Slash l-a ales pentru piesa asta, înseamnă că ştie el ce ştie.

Starlight e botezată piesa la care ţin eu cel mai mult de pe albumul ăsta. E greu să diseci în cuvinte ceva ce-ţi place foarte tare, pentru că intervine viziunea subiectivă. Cert e că după piesa asta, nu pot să nu-i mulţumesc lui Slash că există şi că l-a ales pe Myles Kennedy să-i stea alături pe piesa asta – „Oh starlight/ don’t you cry we’re gonna find a place where we belong”. Versuri care te bagă în mormânt şi pe urmă te trezesc şi te trag de-acolo înapoi în lumină. Ce e asta dacă nu viaţa însăşi? Toate combinate cu un solo care emană „Slash” prin toţi porii, dacă pot spune aşa... Ar trebui să fie imnul meu.

Saint is a Sinner Too. Slash şi Rocco DeLuca (acuma vă dau voie să vă întrebaţi „cine-i ăla”). Piesa este genul de cântec din care n-ai vrea să te trezeşti. Calmă şi dură în acelaşi timp, e doar muzică, e Slash.

Albumul se termină optimist - We're All Gonna Die, da, e optimist, pentru că-i cu Iggy, bre...şi unde e Iggy e şi buna dispoziţie. Passenger-ul ne poatră prin piesă ca prin propriul teren, unde se simte el mai bine şi cum se simte el mai bine – „we’re all gonna die, so let’s get high”.

Totul se rezumă la o călătorie în care ţi se spun 14 poveşti aparent fără legătură între ele, 14 stări de spirit, 14 probe de preţuire a muzicii.