Ancora

Se întâmplă de toate. Se întâmplă lucruri care n-ar trebui să se întâmple, lucruri despre care ştiam acum ceva vreme, lucruri al căror curs îl prevesteam cu reţinere. Cursul lor, eu spuneam despre el, dar tu nu mă ascultai, pentru că ţi se părea prea frumos să te plafonezi în situaţia ta, să-i faci pe alţii să-ţi plângă de milă. Îmi merg mâinile repede pe tastatură, şi scriu rând după rând, cuvinte în care nu trebuie uneori să cauţi un înţeles, pentru că nu ştii când mă adresez ţie, celui de lângă tine, sau unui om pe care nu-l cunoşti. Pe care nu te las eu să-l cunoşti, pentru că deocamdată, vreau să rămână doar al meu. M-ai întrebat de multe ori ce fac, şi ţi-am zis lucruri generale. Ţi le-am spus cu un scop. Ele erau menite să-ţi arate punctul cardinal spre care vreau să mergi. Nu pot să-ţi ordon, asta e clar. Nici nu încerc. Dar direcţia pe care ţi-o arăt e cea mai bună pentru tine acum. M-am lovit de nesimţiţi, nu vreau să mă transform şi eu într-unul.

Se zice că asta e menirea fetei cu păr roşu. Roşul din părul ei se trage dintr-o rană şi nu poate decât să deschidă o alta, prin intrigi şi urzeli, prin farmece şi descântece. Lumea întreagă s-a ferit de ea în istorie. Imaginea ei e la fel ca cea a unui lup. Îi simţi pericolul, mintea ta urlă picioarelor să se întoarcă şi să o ia la goană, dar trupul n-o ascultă. Încremeneşte-n loc şi continuă să-l fixeze cu privirea, să-i dezmierde cu irisul blana deasă şi caldă, colţii netezi, răsuflarea rece şi zgomotoasă de fumător declarat. Lupii nu fumează. Dar cum ar fi dacă ar face-o? Poate... ne-am strica imaginea despre ei. Mereu i-am privit ca pe nişte cavaleri ai munţilor. Un lup cu o ţigară în colţul gurii.. hmm... un fel de Don Vito Corleone printre stânci. Hilar.

M-aş ruga la zei. Nu ştiu la care. Bob face duş, nu mă aude. În ultima vreme, găseşte tot felul de motive, numai să nu stea lângă mine şi să-mi asculte poveştile. Mă părăseşte pentru că l-am plictisit. Îmi era un sprijin, o idee. Mă ancoram de el.

M-aş ancora de maşina de cusut a bunicului dacă aş putea. E mare şi neagră, veche, cu pedală şi masă de lemn. Se zvoneau o mulţime de chestii pe seama ei. Vorbeau babele prin sat de o anumită plăcuţă de platină care-ar fi ascunsă în ea. Nu vreau s-o caut. Maşina asta valorează enorm pentru mine prin simplul fapt că a fost a bunicului. M-aş ruga la el. Pe undeva, pe acolo, mă aude. A fost fumător înrăit, a înjurat, a bătut, a vânat. I-a plăcut vânătoarea şi muzica. I-a plăcut chitara, mandolina. Datorită lui, instrumentele mai zac încă pe şifonierul meu. Bunica le-a urât. Spunea că ele dezbină familia. Eu cred c-a unit-o. Nu l-am cunoscut, deşi asta e una din cele mai mari dorinţe ale mele. Vreau să mă întâlnesc cu el dincolo, oriunde ar fi acest „dincolo”. Vreau să-i spun cum am fost eu. Cum a fost lumea după ce-a plecat.

Aici mă simt în regatul lui. Tabloul cu iele e încă agăţat de perete, soba de teracotă verde e încă acolo unde a lăsat-o. Bunica a schimbat mobila, oamenii au venit şi au plecat, casa a rămas şi odată cu ea, şi spiritul lui. N-am nici o poză cu el. Mama mi-a arătat una când eram foarte mică. Avea figura unui om chinuit, dar a unui luptător.

Mi-am legat de încheietura mâinii o eşarfă cu motive tribale. Îmi lipsesc brăţările mele, dar să le caut, nu pot. Aş vrea să sar peste lunile astea şi să mă trezesc în iarnă, ancorată de zeul Bob, apărată de bunicul meu.

Drept la criogenie

Nu știu dacă aș avea vreodată dreptusă cer ceea ce vreau să cer. N-am cum, îmi e greu numai să mă gândesc și mă simt ca indezirabilul numărul 1, ca cel mai mare tupeist al pământului peste care merită să cadă cerul și să i se spargă-n cap în bucățele. Vreau să strig și să cer ajutor, caut pe cineva dispus să-mi lege mâinile la spate și să-mi pună scotch la gură, ca să nu pot să scriu, să caut sau să vorbesc, pentru că știu că n-aș face decât să cer ceea ce nu trebuie. Cererea mea este una ingrată, care ar răni și ar ține pe loc cursul lucrurilor și nu sunt cu siguranță cea pentru care pământul s-ar putea opri.

Mi-a făcut bine ce-a fost. Don`t you cry tonight, pentru că s-ar putea să mă răzgândesc, să-mi aduc bagajele înapoi și să mă încui în casă. Sunt impulsivă și nebună, aș fi în stare să iau pistolul tatei și să împușc singurul lucru care stă în calea mea și a timpului, singura ființă, căreia i-aș sări în spate și m-aș prinde de ea cu ghearele. Am unghiile date cu ojă, asta știi. N-aș fi eu dacă aș omite detaliul ăsta. Cred că.. am să salvez postul ăsta pentru când o să fiu departe. O să se vadă atunci. N-am cum să cer răbdare, mai bine m-aș împușca decât să fac asta, n-am niciun drept.

Mereu m-a fascinat gheața, frigul. Am vrut să-mi iau bilet la Transsiberian, să plec singură și să stau două săptămâni în frig, să mă călesc. Să nu mai simt altceva și când ajung acasă să găsesc totul schimbat, ma liber și mai aerisit. Să aduc cu mine din răcoarea de acolo. Nu cred că mi-aș fi luat haine groase, mi-ar fi plăcut să simt frigul până-m măduva oaselor, nefiltrat așa, brut, firesc. Poate aș fi fost destul de nebună încât să sar din tren pe la mijlocul călătoriei și să rămân acolo, să mor înghețată. Poate aș mai vrea încă să fac chestia asta, deși nu mai caut rute și prețuri.

Aș vrea să îngheț acum, în plină vară și să mă trezesc peste câteva luni. Când mă trezesc, vreaă să găsesc casa goală, munți de praf peste rafturi și pânze de păianjen la ferestre, în loc de perdele, foile cărților îngălbenite și mâncarea din frigider stricată, cafeaua transformată-n scrum, salcâmul îngălbenit și ars de soare, dar lumea de-afară, la locul ei, vie și neschimbată, veselă. Atunci mi-aș scoate pantofii și mi-aș șterge unghiile cu acetonă, aș arunca puloverul și-aș ieși afară în picioarele goale, ca să simt pietrele cum îmi înțeapă tălpile. Aș vrea să simt asta. Așa m-aș simți vie, liberă.

N-ar mai fi nevoie să gândesc ceea ce vreau acum. N-aș cere. N-aș îndrăzni.

O cursă de șoareci

Actriță de marmură neagră, de ce nu suni la room-service să-ți mai aducă un ceai și niște sarmale? Nu mai plânge, uite, ai primit invitație la bal. Cel puțin ține nu ți-au trimis caronașul într-un plic cu cap de mort, cum i-au trimis Katiei.Odată, într-un tărâm îndepărtat, o prințesă s-a născut, dar curând avea să-și dea seama că, atunci când vine vorba de viața de dincolo de ziduri, ea nu avea să culeagă prea multe ace de siguranță.

Lipton Ice Tea România și Granny O’Grimm te ascultă dacă îi lași. Povestește-le, că le place .așa au aflat și despre Moarte.Ei credeau că nu va veni, dar au pierdut de tot controlul și s-au trezit cu ea la ușă. În rochie roșie, căzută pe umeri, în sandale cu toc înalt și baretă subțire trecută peste gleznă, cu părul proaspăt tuns de cineva care nu se pricepe, pentru că încă se văd între șuvițe bucățile de sticlă pe care le-a folosit drept foarfece. Înaltă și zveltă, a tras un zâmbet și a înaintat în camera lor de hol. S-a așezat la prima masă și s-a prezenta. Mai neîncrezători, i-au cerut legitimația, dar Moartea o uitase pe bancheta din spate a mașinii. Le-a spus în schimb că poate să dovedească identitatea sa. A scos pe masă o cursă de șoareci. I-a întrebat dacă au luat vitaminele dimineață, iar ei s-au întins pe pereți și și-au pus mâinile pe piept, întinzând gâtul spre cer. Da, ea era.

Acum câteva luni, mergeam să culeg soarele. Se zbătea în mâinile mele, se micea și se întindea din toate părțile până îi creștea aripi negre-vineții și se transforma în liliac. Și tot mă certam și mă consumam, pentru că toată lumea-mi spunea că greșesc, și că soarele e acolo și-o să fie mereu, că văd eu prost și nu există niciun fel de aripi. Cu toate astea, tremurau când curentul bătăilor trecea pe lângă ei, dar țineau capul sus și nu mișcau niciun mușchi pe față ca să nu simt eu că se ascunde ceva.

  

Ce chestie. Mi-am dat seama. Greșeala a fost a mea, că le-am spus. Dacă Moartea n-ar fi scos cursa de șoareci, dacă Actrița de marmură neagră n-ar fi plâns, dacă eu n-aș fi spus tuturor că soarelui meu îi cresc aripi negre-vineții, nu s-ar fi consumat nimeni, m-ar fi considerat normală. Trebuia doar să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau mai bine, nici măcar nu trebuia să găsesc soarele. El nu era soare, eu îl vedeam așa. Acum nu-l mai văd. Îmi mai apare câteodată-n vis, cântând la chitară. Nu știu ce urmărește, vrea să mă bântuie probabil. Mă întorc pe cealaltă parte și-mi pun perna pe urechi. Nu sunt slabă, pot și eu să spun că nu-mi pasă. Am să iau curs de șoareci de la Moarte și am să-l închid acolo, să se zbată. Așa se zice, că.. atunci când Janie a fost arestată, avea pistolul lui. Janie`s got a gun. Am și eu pistol. Nu vreau să-l împușc, vreau doar să vadă numai pereți oriunde întoarce aripile.

Janie`s got a gun...

Liniște

Am impresia că de ieri dimineață a trecut de fapt o săptămână, cu toate zilele, cu luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, iar azi ține loc de duminică. Cred că miercuri am suferit un accident de mașină, că am intrat în comă, am fost dusă la spital cu ambulanța, ai mei au venit, m-au văzut și au început să urle unul la altul încercând să găsească vinovatul, nu să-și dea seama în ce stare sunt sau cât mai am de trăit. M-au dus pe un pat de spital și au chemat lângă mine traficanți de pandantive din Mexic, șamani din India, vindecători, înțelepți din Tibet, ca să invoce duhurile lemnului, să mă vindece.

Eu sunt focul. Nu vă-mpiedicați de mine. Sunt doar un om pe niște scări. Nu vreau să plec de-aici, mă simt bine așa. E liniște-n jur, iar eu sunt împăcată. Aș vrea să mă trezesc și să le zic să-i lase în pace pe șamani. Pe traficanți, pe vindecători și pe înțelepți. Nu vreau să fiu trezită, e pentru prima dată când mi-am găsit liniștea. Liniștea mea.. e prea scumpă ca s-o pierd. Mă tem că dacă mă voi trezi ca să le spun asta, ei vor vedea că trăiesc și se vor lupta să mă țină în viață. Prefer să stau așa. Sunt focul latent. Nu ard, doar arunc scântei de după aer, ca să nu mă vadă nimeni.

Nu vreau să se străduiască nimeni, nu vreau să chinui pe nimeni. Vreau s-aud liniștea. Un minut. Cinci minute. Jumătate de oră, dar nu mai mult de-atât, pentru că eu nu sunt omul liniștii. Când îi voi vedea pe toți calmi, mă voi trezi și voi fi din nou haos și neliniște, așa cum mă știu ei. Voi fi neschimbată.

Dar pentru asta, acum trebuie să mă lăsați să dorm pe scări.

BAC 2011

De ieri dimineață vedem pe la canalele de televiziune un „memorial al durerii”, în care elevii amenință cu sinuciderea la microfon, părinții plâng și blamează deja-celebrele camere de supraveghere din cauza cărora odraslele lor – ce nenorocire – n-au putut copia, iar vedetele din media se declară șocațe de rezultate. Nu e niciun șoc. E doar Bacalaureatul anului 2011. E doar adevărata realitate a sistemului de învățământ actual.

Totul pornește de la Testarea Națională pe care elevii o dau la sfârșitul clasei a VIII-a și care nu are nimic în comun cu examenul de Capacitate pe care cei mai mulți dintre noi l-au prins acum câțiva ani. „Proba de foc” constă într-un test la Limba română și la Matematică, care își propune să nu surmeneze elevul, și-i facilitează accesul către formele superioare de învățământ. Așa-numita Testare Națională se dă în școli, sub „atenta observare” a supraveghetorilor școlii respective cu un monitor care închide ochii la fraude. Evident, școala e interesată să „iasă bine” și încurajează copiatul. De fapt, nici nu mai contează notele de la minunata testare, pentru ele vor fi integrate în media cu care se va intra la liceu. Elevii pot lua și nota 1 la ambele probe, căci îi va salva media claselor V-VIII, despre care se știe bine că nu-i tocmai mică, întrucât la ea contribuie șirul de note de 10 de la Desen, Tehnologie, Muzică, Educație Fizică, diferitele opționale.

Cam așa ajung la licee elevi care nu știu să scrie, care nu sunt în stare să citească două rânduri, care nu pot lega câteva cuvinte într-o propoziție, care sfidează profesorii prin ținută și comportament, care bat cluburile de noapte și vin la școală ca la bal. Ei trec, trec... prin mijloacele pe care le știm cu toții.

În ultimii ani s-a dezvoltat concepția eronată potrivit căreia toată lumea trebuie să facă un liceu – musai cu profil teoretic – și pe urmă să urmeze o facultate. Greșit! România nu are nevoie de mii de pseudo-intelectuali dotați cu diplome, pentru în în viitor nu vom mânca hârtii ștampilate. Orice meserie are rostul ei, avem nevoie în egală măsură și de brutari, croitori, mecanici auto, de orice. Mica Testare Națională de la finele clasei a opta nu face decât să trimită în liceele cu profil teoretic elevi doritori de diplome, care nu fac față unui Bacalaureat organizat corect, ca anul acesta, și ajung să se dea de ceasul morții la televizor din cauza notelor de 1 și 2.

Se invocă de atâtea ore camerele de supraveghere din cauza cărora elevii au fost stresați. Mânca-i-ar mama  că tare mi-e milă de ei...

De ce nu vrea nimeni să vadă adevăratele motive care-au cauzat dezastrul național? Oameni buni, vă doresc pace și luciditate. Cu orbi, n-avem ce face...  

Regele

Joc de regi. În orice moment, pe stradă, se poate sparge o farfurie, sau o cană la care cântă Bertrand Cantat proaspăt ieșit din pușcărie. O ador. Ador să compar momentele de zâmbete îngâmfate venite spre mine de undeva de deasupra, cu cele de nervi și de uși trântite. Nu accepți eșecul? Nu. Regii n-au viață lungă. Ei se sinucid imediat ce ajung pe tron. Nu se mulțumesc cu el și țintesc la înălțimi. În secunda imediat următoare, tronul se surpă sub ei și cad. Și-așa se duce povestea.

E timpul cireșelor, când pleacă și restul dintre noi pe stradă, când averile ne apar ca tipsii cu mere coapte. În orice moment, strade poate să se surpe. Ea.. era vrăjitoare. Și el era Rege. Stătea pe unul din locurile din față când mergea cu autobuzul și se uita pe geam la cei de pe stradă. În orice moment, i se părea că pe stradă se putea sparge o farfurie. Regele era în siguranță în autobuz. Nimic nu i se putea întâmpla. În fiecare din nou ură un câine trmurând, care nu poate vorbi de averi. Nici despre viitorul lui tron.

Îl aștepta în stație. Venise în sfârșit în regatul său. Întuneric. Ea strângea între degete capătul unui baston. În câteva minute, avea să-i spună adevăratul său nume. Dar știa, o, cât de bine știa, că în orice moment, pe stradă, se putea sparge o fargurie. În fiecare din nou suflă sticluțele de parfum. Făcuse ochii mari, mai-mai  să n-o creadă. A ezitat câteva clipe, până să se trezească și să-i smulgă din mână bastonul. Era Rege acum. În capătul bastonului se strânsese toată vlaga ei. Acum, ea trebuia să se așeze. Mai jos, tot mai jos, pe scaun, ca să nu înceapă genunchii să-i tremure și să cadă pe stradă, acolo unde, în orice moment se putea sparge o farfurie. Era tare. L-a lăsat să plece și l-a urmărit cu ochii până a ieșit din orizont. Atunci a respirat. Se eliberase. Strângerea de inimă însă, abia acum se încumetase să se arate.  Unde se ducea puterea ei?! Cumva.. în stradă.

Trebuia acolo să aibă loc un joc de regi, în care el trebuia să câștige. Neapărat. În el își pusese toate speranțele, lui îi dăduse toată puterea pe care-o adunase în ultimele sute de ani. Era vorba de numele ei, încredințat cuiva care, toată lumea știa, avea să se cațere pe tron cu ambele picioare și să sprijine cerul pe umeri.

Se îndreptă de spate. Așteptările ei – bastonul. Era bătrână. Ridurile îi urlau pe față, iar mâinile îi tremurau pe genunchi. Preț de câteva clipe, scaunul pe care stătea murmură incantații din fund de lemn, după care se așternu liniștea. Striațiile lemnului și ridurile feței sale se opriză să vadă cerul crăpat și să audă capătul bastonului rostogolindu-se pe trepte. Regele cădea.

Random 10

87. La mulți ani, Drapelule! Mă mir cum nu te-ai ascuns în pământ de rușine. Băse vorbește despre tine, sper că auzi. Cred că ești singurul din țara asta care-ar avea tupeu să-l pălească peste față. Dacă ar fi după tine.. dacă ar fi după noi...

21. Dintre critica biografică, psiho-analitică sau structuralistă, cel mai mult o urăsc pe aia ai cărei reprezentanți sunt convinși că știu totul despre orice, chiar dacă „orice-ul” cu pricina cuprinde pe lângă produs, și un autor. Ce dacă? – E lapte-n frigider/ Iar banii, ciorapii și șapca ta sunt pe calorifer. Sari, și nu știi de ce, dar bine că știu alții. Ai, domnule Jones, de ce nu mai crezi în povești, de ce nu mai asculți radio-ul?

34. Vă vine să credeți că

- [...] politicienii au stâncit.. stânc.. stâlni... stâlcit limba română:

? Îmi place când oamenii fac pe deștepții și-o dau în bară.

7. Domnule 7, te rog frumos, lasă-mă în pace. Dacă mai trag un sigur bilet cu numărul 7 la vreun examen, fac urât. Și eu când vreau să fluier, fluier, deci fii foarte atent.

11. Suita TVR redifuzează emisiunile gen Remix și Timpul Chitarelor. Orarul a apărut pe Metalhead, împreună cu detalii despre fiecare ediție în parte. Chiar mi-era dor de așa ceva.

17. Am terminat în sfârșit cu examenele. De aflat notele, nu se pune problema, madamele de la secretariat au primit un soft nou și până se învață să lucreze cu el, mai durează, că doar nu sunt secretare, nu.. secretare! Nu nou suntem grija lor, asta e evident. O să-mi lipsească nopțile de miercuri, când îmi dădeam seama că joi și vineri urma să am curs, respectiv seminar, cu profa` pe care-o „iubeam” cel mai tare. De fapt, o adoram. Atât de tare, încât o visam pe ghilotină. A avut grijă să nu-mi schimbe impresia despre ea.

23. Vreau să văd cât poți. E doar un test, eu nu mă implic deloc. Doar, sunt curioasă. Curiozitatea, dacă mai ții minte, a omorât pisica, nu vulpea! Un clasic în viață susținea că poți să ai și succesuri, poți să ai și eșecuri. Vreau să văd cum reacționezi la eșec. Cealaltă variantă iese din discuție. Știi, nu te-am înțeles. Dacă ai ținut după tine o gogoașă pufoasă și amețită de vârsta prea mică, de ce trebuia și eu să o alint? Nu prea înțelege ea limbajul meu...

R67. Multă baftă la bac!

Omoară-l pe Amedeu

Mi s-a zis de mii de ori s-o dau pe apă plată, dar mă fac că n-aud. M-am obișnuit așa. Cică orice „învăț” are și „dezvăț”, probabil „dezvățul” meu o să survină când o să descopăr stâncile mele de la rinichi. Poate mai e până atunci. Oricum, mai bună e cafeaua.

HarCovul se interpune între noi. Sau e o scuză. Aș vrea să nu fie nevoie de scuze. Aseară, nu mai știam sigur dacă dormeam sau mă uitam la un teatru inechitabil, absurd, al cărui singur rol e să distrugă un echilibru, marea care se supune unui măscărici care cânta la flaut. La un moment dat chiar am avut impresia că-l văd bine, în unde, pe fereastră, în atmosferă, acolo unde v-am provocat impresia că vă spun totul, în flăcări, Amedeu cântând la flaut. Avea pălărie în colțuri, prinse cu rafie unul de altul, peste care crescuse pânza de păianjen.

Amedeu stătea în sufrageria mea, la masă. Pe scaun, lângă priză. Priza avea două intrări, dintre care, una era ieșire. Putea să încapă și un pahar de apă acolo, sau un fulger care ne ascunde când ne înghite civilizația. Stătea cu picioarele sub el, o poziție turcească, și bombănea aplecându-se de spate, când în dreapta, când în stânga. Parcă spunea versuri. Nu mai știu. Avea scotch la gură. Îl vedeam cum se încruntă pe măsură ce vorbea mai tare, mai tare.

Parcă

Lipsește

Clișeizarea

Amedeu se încrunta și blestema în legea lui de nebun. Din ce în ce mai puternic, până când mâinile lui au început să se plimbe mai sus, pe genunchi, pe trunchi, pe peretele de lângă el, pe lângă priză, între liniile fulgerului am luat ultimul tren care sângera și capul a început să i se despice în două, printre ochi și buze, de unde se trăgea o eșarfă de sânge. Gândiți-vă la o prefectură cu sute de acte normative și la eșarfa roșie de sângele lui nebun, mirosind a toate blestemele murmurate, vorbite, strigate.

N-am crezut că o să-mi fie dor vreodată. Vreau să-l împușc, mi-aș lua un pistol. Revolver. Sau o pușcă. Ceva care să facă mult zgomot și mult sânge, să-mi împuște încheietura unde mi-am legat eșarfa lui Amedeu.

Pace.

Daune

E curioasă natura umană. Cât de multe poți strica într-o fracțiune de secundă când nu gândești limpede. Poate e scuză. 

Vine miros de pâine caldă de-afară. Terapie. Acum vreo... zece ani, când veneam acasă de la școală treceam pe lângă un chioșc de ziare, unde se vindeau un fel de cartonașe cu Sailor Moon.

Îmi plăceau revistele de benzi desenate. Cum casa bunicii devenise „loc de depozitare” pentru toate tâmpeniile care nu mai încăpeau la mătuși-mea, tanti începuse să ducă cutii de reviste vechi, pe care nu se îndurase să le arunce. Bunică-mea le arunca fără să se uite, are un spirit practic de pici. 

De-aia umblam eu prin ele mai întâi. Aducea benzi desenate cu X-Men. Eh, asta era o raritate pe-atunci. Nu știu de unde făcea rost. Le lua pentru văru-meu, și cum el nu le răsfoia, le punea ”la dus”. Așa ajungeau la mine. Desigur, cu tot statutul meu de „proscrisă” (îi speriasem pisica și mă bătuse crunt pentru asta), n-aveam nicio șansă să pun mâna pe ele cerându-le, așa că mă mulțumeam să le găsesc în cutiile, cu câteva luni întârziere.

Mă uitam la poze cu gașca. Mai târziu, m-au poreclit Rogue. Crescusem.

Zoya are colecție nouă, de vară, foarte delicată. O cheamă Touch. Mie tot Gemma și Dove, din colecția Intimate, și Shawn îmi plac. Bine, din ele nu am decât Dove. E greu să le găsești în România, dar eu când am o obsesie... păi, am o obsesie!

Ieri și azi sunt două zile pe care vreau să le uit, să mă trezesc din ele. Am aruncat o sticluță de ojă, cea cu care am fost dată, pentru că-mi amintea de zilele astea două, deși îmi plăcea enorm culoarea.

Îmi face bine să vorbesc, dar despre cu totul altceva. Să aberez pe alte teme, să mă las dusă de val ore-n șir. Măcar uit pentru câteva momente. Amân cu câteva ore trezirea.

Decapitarea

Nu semănăm.

Mă uit la tine și văd un copil care refuză să creadă că nu toată lumea joacă după cum îi cântă el. Deși, și în imaginea asta am dubii. Uneori cred că faci pe copilul. Știi, e mitul ăla al ființei pe care nu poate nimeni s-o refuze dacă se uită cu niște ochi mari și inocenți și cu-n zâmbet de căprioară rănită. La mine nu merge. Eu pe-astea, le-aș tăia în bucăți și le-aș pune la murat. Poetic, n-am ce zice.

Acum îmi dau seama. Dacă într-o zi n-o să mai pot răbda și-o să-ți spun tot? O să-ți tai venele? Ai mai încercat. Nici măcar curaj pentru asta nu găsești.

Nu-mi place ciocolata caldă. Nici măcar iarna.

Cine-am fost, cine sunt? Între ele două se cere un alt timp, sau un alt mod. Uite, poate că și de-asta te-nvață la școală mastodoanta aia de gramatică, ca să-ți găsești timpul potrivit. Timpul pierdut, sau cel pe care nu l-ai avut niciodată. Pentru ei, nu știu ce sunt. Pentru mine, ei sunt „cunoștințe” și „cunoștințe vechi”, dintre care, celor din urmă, măcar, încerc să nu le greșesc. Dincolo de „cunoștințe”, există ceva mult mai delicat. Nu, nu e prietenie. Prietenia degenereaz întotdeaun, însă nu despre asta voiam să vorbesc. Era o vreme când scriam coerent.

Există arhitecți pentru sticluțele de parfum? Unele sunt chiar opere de artă. Întotdeauna mi-au plăcut, de când vedeam prin filme damele (de companie) parfumându-se ca să meargă la întâlniri, de când am descoperit cutia mamei, și așa am înțeles de unde venea aroma de scorțișoară de pe eșarfele ei. Mama avea multe eșarfe. Și fulare. Iarna, când mergeam la teatru, mă învelea cu unul din fularele ei. Era prea mare pentru mine, și-mi venea ca un șal. Mă cufundam până la ochi în țesătura de kașmir. Acum mi se pare atât de mic teatrul. Mai trec din când în când pe lângă el. Nu se mai țin decât foarte puține spectacole. Lumea nu mai vine, nu mai are bani. E o clădire gălbuie, cu scări pe dreapta și pe stânga, cu măștile tragicului și comicului care abia se mai disting. E clădirea în care mi-am lăsat niște ani. N-am mai intrat de-atunci. Nu cred c-aș vrea s-o fac. Dacă aș intra acum, probabil mi s-ar părea extrem de mic și neînsemnat, față de cum îl vedeam eu atunci.

Și teatrul are un spirit. S-a prins de mine într-un fel. Se prinde de toată lumea.

Zic să zâmbești, pentru că eu înjur. Așa zic mereu, să zâmbești. Merg cu pacea la gât. Dar știi ce? Mi-am dat seama că îți zic asta în zadar. O fi mai interesant să te știe lumea drept căprioara rănită. Chiar uneori am impresia că-ți ascunzi râsul ca să-ți poți păstra imaginea. Știi ce-i aiurea, unei vulpi n-ai cum să-i faci rău. Va fi mereu cu un pas înaintea ta. Sau doi, trei. Va ghici imediat ce ai de gând. Asta a și făcut, de fapt.

Ieri te-am sugrumat, știi? Ți-ai dat seama, măcar? Iubesc eșarfele, ca și mama. De-aia merg peste tot cu o eșarfă legată de mână, de geantă, în loc de curea, la gât, pe umeri. Și ieri purtam la mine una. Era din mătase, cu motive indie, pe roșu și negru. Ți-am legat-o de gât. Știu să fiu tandră când e nevoie. Ți-am legat-o strâns, apoi și mai strâns, până ai ridicat brațele spre cer și-ai început să gemi. Spuneai că-i de-ajuns, dar eu strângeam mai tare. Te-ai învinețit. Am continuat să strâng, până ți s-a despicat gâtul și capul ți-a alunecat de pe umeri.

Am scututrat puțin eșarfa. De sânge n-o spăl, însă am s-o dau cu parfum, ca să nu-ți mai poarte duhul. Tandră, așa mi se spune.

Eu îi zic demnitate. Tu n-ai avut așa ceva. Dacă cineva o să-ți lipească la loc capul de gât, și-o să te-ntrebe de ce ai pățit una ca asta, să-i zici „din prostie!”.

Așa vrea

Azi îmi place Roșu și Negru. De fapt, ăștia-mi plac mereu.

Sunt rare zilele când simt că dacă ridic pleoapele, mi se vor sparge ochii în bucăți de oglindă. Ieri a fost una din ele. Nu e sesiunea de vină, e angajamentul, cuvântul dat pe care vreau să mi-l țin. Eu așa aș fost obișnuită. Când vorbești, nu vorbești niciodată fără acoperire.

„Oamenii cedează la un moment dat și ceilalți se uită indiferenți la ceea ce se întâmplă”. Ar trebui să ne pese? Bunul-simț mă împinge să răspund fără să mă gândesc: da! Deși bunul-simț e un fel de OZN dacă stai bine să te gândești. Mutra pe care-o fac ai noștri companioni când te-aud vorbind de așa ceva echivalează cu mutra pe care-ar face-o locuitorii unui sat de munte, uitat de timp, dacă s-ar trezi într-un supermarket. De-aia îmi plac mie OZN-urile. Mie-mi plac lucrurile ieșite din comun.

Un prieten mi-a zis odată că sunt mai simpatică atunci când sunt obosită. Pentru că mi-e prea greu să arunc cu săbii? Probabil. Din păcate pentru alții, la mine oboseala nu ține mult. La mine nu ține mult nici cafeaua.

La mine nu ține mult nici răbdarea. Ăsta e defectul meu major (printre celelalte defecte majore... ). Ar fi trebuit să mă învețe cineva cum e cu răbdarea. You know, e o secvență (mai multe) în Kill Bill, când Uma învață să se lupte cu sabia de la chinezoiul cu mustăți lungi și albe, proces care se întinde pe mult-mult timp. Asta e răbdare.

Am început să mă plictisesc din ce în ce mai des. Probabil îmbătrânesc. Ce chestie. Îmi plac copilăriile, dar nu-mi place să se exagereze. Râd și mă bucur de râs, dar de multe ori râsul meu înseamnă „mai termină odată, că deja ai făcut circ și m-ai băgat și pe mine ca dresoare de elefanți fără voie!”. Ce e mult strică, dar câteodată nu poți să tragi o manetă de alarmă sau să apeși un buton de stop ca să înceteze circul.

Mă uit la ce scriu și-mi e din ce în ce mai clar. Odată, mă bucuram de zilele în care râsul dura de dimineață până seara. Vine o vârstă la care nu-ți mai stă bine să faci circ. Vine o vârstă... vine o vârstă?! Așa vrea lumea. Să vină o vârstă.

Random 9

Vis împlinit : am fost la Phoenix. 

Vis împlinit stricat de sunetiști : am fost la Phoenix, unde niște sunetiști cretini și o acustică mai mult decât proastă nu m-au lăsat să aud clar piesele copilăriei mele. 

Vis împlinit stricat de sunetiști, dar împlinit : Phoenix sunt geniali în orice situație ! Cel puțin la „Fată verde”, la „Mica țiganiadă” și la „Umbra marelui URSS”, eram pe sub scaune. Am fredonat cu ei fiecare melodie, l-am  văzut pentru prima oară pe Moni Bordeianu ”în acțiune” și omul e un adevărat spectacol. Mai văzusem Phoenix în varianta „Baniciu la voce”, acum câțiva ani, dar n-am vrut să ratez o a doua șansă. Pe lângă Covaci și Țăndărică, cărora știam ce le poate pielea, Bogdan Bradu ar fi putut umple sala cu vocea lui fără niciun fel de stație de amplificare, iar Cristi Gram părea că-și dă sufletul pe loc, pentru noi. M-a intrigat faptul că mulți (și dintre cei care au avut bilet cu loc) au părăsit sala înainte să se termine, mi s-a părut o mare (și gogonată) lipsă de respect față de trupă. Eu n-am regretat nicio secundă. (că veni vorba de public, mesajul sălii s-a auzit destul de tare și clar – „Ciumacenco (vicele), te omor !”, deci ne-am dat seama că nu trupa era de vină, ci organizatorii)

Ciudățenie : Am ajuns icoană ! Un moșuleț se închina la mine pentru că știam versurile.  

Presupusă realizare : cred c-am răcit. Mă doare capul de-mi vine să mi-l dau jos de pe umeri. Vorba unui prieten – iarna poate roată lumea să răcească. E mai interesant când se întâmplă primăvara spre vară.

Nelămurire : Cum poate un fost șoarece devenit peste noapte hienă să ceară cașcaval la restaurant ? Cum aș putea eu să-l servesc după pofta inimii sale, fără să mă uit ciudat la el ?

Amuzament : nu-s simpatice puștoaicele care cad din picioare pentru că le-a întrebat „Prince Charming” cât e ceasul ?  Mie-mi aduc aminte de niște plodoaice de la bloc, care se jucau de-a… ămm… un desen animat cu „adolescente” exact când mă apucam eu de învățat pentru BAC. Desigur, și-au dat seama destul de repede că nu toată lumea bate din palme la teatru – unii mai dau și cu „huo !”

Debut : de sesiune. Eh, da` n-o mătrășesc eu și pe ea odată ?!...

Circ

Circ - un loc în care caii, poneii şi elefanţii pot vedea bărbaţi, femei şi copii care se comportă prosteşte. (Bierce Ambrose, Dicționarul Diavolului) 

Cati se plângea deseori pe la mesele festive că nicio pereche de pantofi nu-i vine bine. Începea să se smiorcăie mai ales când vedea că servitoarea se ridică să aducă porumbul. Atunci, știa sigur că pericolul ieșea din cameră, și că la masă rămânea doar ea, cu stră-stră-bunica ei și cu soțul acesteia, care stătea liniștit cu capul rezemat de spătarul scaunului, aplecat într-o parte, gânditor și slab, dar cam vânăt la față probabil din cauza încăperii neaerisite. De fiecare dată când servitoarea se întorcea, lua cel mai bun porumb de pe tavă, îl curăța de boabe, și toca în felii știuletele, băgând câte o feliuță între maxilarele stră-stră-bunicului, deși știa bine că omul nu era înnebunit după mâncare, pentru că renunțase să mai mestece de aproximativ 20 de ani. Așa că fata, tânără și răbdătoare, aștepta câteva minute ca să-i dea timp bătrânului să simtă gustul bucatelor, după care i le scotea dintre dinți și le arunca la gunoi. Câteodată mai rămâneau firimituri, care cădeau printre oasele lui, pe scaun, și atunci începea un complicat proces de mutare a stră-stră-bunicului de pe scaun, măturare a firimiturilor, și asamblare a bătrânului în poziția inițială.

Moșul o iubea pe Cati. Nu mișca un deget când vorbea ea. În urmă cu vreo 50 de ani, când el era bătrân-bătrân și cărunt, o mătușă îndepărtată le spusese la o masă că nu e politicos să stai nemișcat când cineva îți vobește, de parcă nu te-ar interesa. Moșul a uitat repede, dar stră-stră-bunica avea grijă de fiecare dată să deschidă toate geamurile și toate ușile, ca să se facă curent, iar degetele moșului să se miște cumva. Ba, când era ger afară, sau dimpotrivă, o toropeală cumplită, baba chema un băiețaș de prin vecin ca să-i miște moșului oasele. Numai Cati făcea excepție. Ea știa că stră-stră-bunicul o iubește, așa că nu era nevoie să se mai miște ca să-i dovedească asta.

Cati vobea repede și tare, și întotdeauna despre pantofi. Purta 75 la dreptul și 57 la stângul, și avusese odată o tentativă de a depune plângere la poliție, pentru că singura fabrică de pantofi din oraș nu scotea decât perechi de 57 la dreptul și 75 la stângul, dar s-a întors din drum pentru că era o zi de Joi și își uitase cheia pe dinăuntru.

Desigur, magazinul din colțul de vest vinea o marcă de pantofi produsă în statul vecin, care beneficia de măsurile 75 la dreptul și 57 la stângul, dar Cati nu mergea niciodată spre vest, pentru că îi purta ghinion.

Stră-stră-bunica i-a promis la masă că va da comandă de o pereche de pantofi pe măsura ei, iar Cati a început să plângă de fericire. Baba a izbucnit și ea în lacrimi. Și-a adus aminte că ultima oară când a plâns atât de tare, a fost acum 50 de ani, când după ce au terminat de mâncat porumb, s-au urcat în mașină să se ducă la magazinul de pantofi. Din nefericire, le-a ieșit în față un drum, iar mașina a făcut accident. Stră-stră-bunicul a murit pe loc, iar Cati a rămas fără picioare.

Și-a șters lacrimile și a chemat servitoarea:

Liliano, cheamă-l pe Cățel să-l mai miște puțin! Cred c-a înțepenit săracul de când stă.

De la zero.

Dependenții îi spun „moment de luciditate”. Eu l-am remarcat prin filme, acum mult-mult timp, dar pentru că eram prea mică și prea necoaptă ca să-l înțeleg, nu i-am dat prea mare importanță. M-am gândit totuși la el. Mi-am imaginat cum o fi, am încercat să-l imit în jocurile din fața blocului. Habar n-am cât de bine mi-a ieșit, dar bănuiesc că nu eram chiar o specialistă într-ale lui.

L-am regăsit, pe urmă, pe la 14-15 ani, când am început să pricep ce se întâmpla, de fapt, cu idolii mei. Mama se închina la el ca la icoane. Eu, la vârsta teribilismului, îl credeam un fel de somn pe care-l dormi „degeaba”. Un timp pierdut, o imagine glorioasă înmuiată de o oboseală de moment. Credeam că zeii mei nu mor, nu obosesc niciodată. Că nu au nevoie de ajutor, că pot să ridice un deget, doar, și lumea le stă la picioare. L-am citit pe Anthony Kiedis, scris de Anthony Kiedis. Omul de fier al Pepperșilor își începea povestea așteptând asistenta care îi făcea în fiecare dimineață injecția „de purificare”. Devenise vulnerabil. M-am speriat, dar am citit mai departe, și mi-am dat seama la sfârșit că puterea de a recunoaște și de a povesti motivele care l-au împins să se odihnească l-a acoperit cu o nouă armură de fier, mai puternică decât cea veche.

Invoc și eu un moment de luciditate.

Vreau să șterg tot ce m-a intrigat și să iau totul de la zero. Vreau să mă simt ca într-un oraș străin, să mă plimb pe străzi ca un copil prost, cu gura căscată la fațadele clădirilor, la parcuri, la copaci, la oameni, fără să-mi aduc aminte de ceva anume. Vreau să fiu străină printre străini, la fel de străină cum sunt acum pentru tine. Să înghesui într-un sicriu ce-a fost urât și să-i dau foc. Să iau cu mine ce trebuie luat. Și n-am prea multe chestii, doar cât să-mi încapă în geantă.

Vreau să mă trezesc mâine odihnită și tânără.

Apocalipsa. Pam-pam.

Cele mai reușite reclame sunt alea care îți împrimă pe creier textul lor. Din cauza lor ajungi s-o anunți pe bunica despre mirobolanta veste că „RedBull îți dă aaaripi”, chiar dacă nu-i pasă, sau să întrebi un prieten din generală „tu cu cine faci banking?”. Saaau, poți să le parafrazezi și să te întrebi „tu ce faci de Apocalipsă”?

Îmi sunt simpatici nenii ăștia de se ocupă cu toate ciudățeniile de culte religioase. Am stricat demult relațiile cu mătuși-mea, din varii motive, dar încă mai țin minte întrunirile cu diverși preoți respectabili la care participa, cu tot familionul, și pentru care gătea săraca bunică-mea cazane de sarmale, că tipii erau vegetarieni doar la slujbe, pandantivele colorate pe care și le punea unul peste altul la gât, spirulina pe care o mânca în loc de mic dejun, prânz sau seară, pentru că așa i se zicea că e bine (și mesele gătite de maică-mea pentru ea, pe care le dădea la câini), ciorile salvate de pe drum și crescute în casă, și viziunea despre viitorul imperiu colonial al grecilor (care evident, ne cuprindea și pe noi), din cauza căreia a trebuit vărul meu să învețe greaca.

Da, atunci am început să mă obișnuiesc cu nebunia.

Fiind deja călită din cauza unchilor mei, am găsit-o simpatică chiar și pe tipa care făcea reclamații la poliție pentru că nu era luată în serios atunci când vorbea despre invazia extratereștrilor. Tanti, o femeie bine ancorată în pământ (cel puțin, din punct de vedere fizic), dădea detalii dintre cele mai surprinzătoare despre armele de distrugere în masă pe care le foloseau omuleții ARGINTII ! care aveau, desigur, bază și la Galați. Estem sau nu estem tari?

Cică azi (sau mâine) o să vedem Apocalipsa. Uuu, ce palpitant! Partea nasoală este că niște nerecunoscători care au avut norocul să se nască mai aproape de New York or s-o vadă înaintea noastă. Al naibii glob pământesc cu ale lui diferențe de fus orar! Cică mai întâi o să ne zguduie un maaare și periculos cutremur, pe urmă or să mai aibă loc niște calamități, războaie, alea-alea, sos de tomate, maioneză, o cădere a valorilor morale, eventual un suc de coacăze negre, și la sfârșit vine Dumnezeu. Ei, asta e! Aici îmi sare țandăra! De ce să vină Dumnezeu, și să nu vină Bob, Mohamed, Allah, Buddha, Jah-Jah sau alții?

Aproape am emoții. Oare or să pice din cer și Kurt Cobain și Jim Morrison? Și pe urmă? O să ne ia colo „sus în deal (i-o casă)?”

Cică unii și-au dat demisia de pe la slujbe, și-au vândut toată agoniseala, casele, proprietățile, mașinile, s-au refugiat pe undeva, într-un loc sigur, și și-au făcut provizii de baterii pentru telecomandă, ca să vadă Apocalipsa live!

Eu... cred că o să continui portretul lui Ozzy. Pe urmă, poate ies la o cafea, dar înainte îmi încarc telefonul, nu de alta, dar dacă vor începe să cadă zeități din cer, vreau să-i trag în poze, să vadă și nepoții mei.

Tu ce faci de Apocalipsă?

Bucătărese

Cel mai important rol al dicționarelor este acela de a da definiții. Pentru orice. Pentru mese, scaune, birouri. Pentru pești, feline, criminali. Pentru Alexandru cel Mare. Bine, exagerez. Pentru Alexandru cel Mare există Wikipedia. Desigur, e un pic grav dacă apelăm la Wiki pentru figuri de teapa lu` nea Alex cel Mare, dar e mai bine decât nimic (și uneori nu greșește deloc!).

Revenind, pericolul cel mai mare e ca atunci când stai cu mâinile-n buzunare în stația de autobuz și te plouă, e că te gândești la ce s-ar putea întâmpla dacă te-ai întâlni cu un loup-garou. Mă întreb cât de ascuțiți îi sunt colții și cât de încurcată îi e blana. Mă întreb ce-ar spune dacă ar putea vorbi. Cred c-ar cere covrigi. Cu lapte. Sau lapte cu covrigi, ca-n reclamă. Poate-i place Lady Caca. Sau poate nu-i place. Poate-i place Beatles. Așa am avea subiect de discuție, cel puțin.

Sau poate ți-ai scoate mâinile din buzunare și le-ai îndrepta spre cer. Ca un fel de strigare, știi. O strigare care abia se abține să nu țâșnească din cărți ca o salvă de tun. Spre fruntea ta. Să-ți lase imprimată scrisoarea către copilul nenăscut. O să-ți taie Bob mâinile, ca pedeapsă. Și-o să te întorci pe călcâie și-o să cânți Iaaarbă prin păr/ Pe obraaajii ei/ Și pe ooochii căprui/ Ce plângeau la zei.

Și de ce, mă rog, să plouă, când eu vreau să râd?! E un aer de confuzie generală și de prea mulți oameni care se înghesuie să explice banalități. Ca la clasa a V-a când îți zicea profa de mate că unghiul drept are 90 de grade și tu beleai ochii ca și cum te-ar fi interesat și ar fi fost cea mai tare chestie pe care-ai auzit-o până atunci. I-auzi, plouă. Eu râd. Ai să mă întrebi de ce? Nasol. Iaaarbă prin păr...

Ne chinuim să dăm un sens fiecărei linii. Poate există și linii care n-au sens. De-alea rătăcite. Grase, cu mutre de bucătărese, de ce să-mi fie mie frică de ele? De ce m-aș lupta eu cu ele? Mă simt bine așa cum sunt, nu încerc să mă schimb. Am părul meu roșu și mi-e bine așa. Nu semăn cu o bucătăreasă. Nici nu știu să fac mâncare. Trăiesc din tot și toate trăiesc din mine. Ele trăiesc din puf. Ea. Ele/le. Iaaarbă prin păr/ Pe obrajii ei/ Și pe ooochii căprui/ Ce plângeau la zei.

Eu n-am probleme, nu mă consum. Nu mă scriu în chip de flori, nu mă cred fluturi, nu jelesc natura. Îmi plac lucrurile clare, nu cele care ridică cinșpe mii de întrebări. Știu povești cu morți. Îmi place să povestesc. Pedant înseamnă erudit wannabe. Asta e pentru o datorie de joi dimineața. Nu sunt pedantă, urăsc teancul de perdele din mătase artificială pe care le trântește bucătăreasa peste conjuncții și prepoziții. În fond, ea doar asta știe să spună. În fond, ce special, dacă nu mâncarea?!

Un loup-garou se vede după colț, chiar în locul unde am lăsat seara trecută șifonierul. L-a mâncat. Nesătulul! Iaaarbă prin păr. Nu mi-e frică. Definițiile sunt clare. Bucătăresele nu sunt clare. Dicționarele cuprind definiții. Dicționarele sunt clare. Oase, oase, oase plângeau la zei.

Război.

Aș fi vrut să scriu ceva. Au ațipit și nopțile. Sunt pe cale să ațipesc și eu. Aș vrea să dorm măcar o dată, să văd cum e. Mi-am pictat unghiile în culori de armată. Stilul ăla, camuflaj, de zice lumea c-am aterizat din Afganistan. Asta probabil înseamnă că mă pregătesc de război. Cică... da.

Tot încerc să leg o propoziție cap-coadă, dar am atât de multe de spus, atâtea de reproșat și atâtea de confesat, încât nu încap în lume. Dacă le-aș da drumul din mine, ar ocupa tot spațiul pe care-l vedem cu ochii. Carcasa de la ceas, debaraua, telefonul, adidașii, mallul, Dunărea mea, imprimanta, chiar și bateriile de la lanternă. Tare dor mi-a fost de Dunărea mea, deși n-am fost așa prietenă cu ea mereu. Știi, când dai de alții, te gândești cu drag chiar și la cei care ți-au fost indiferenți, dar pe care i-ai cunoscut din vedere. Faci asocieri – „a, da` aia de vindea ea castraveți ce-o mai fi făcând? Da` cum o fi chemând-o?!”  Mi-e că dacă aș începe să vorbesc, m-ar da Bob în judecată, pentru că i-am invadat locul de joacă.

Mai simplu ar fi să construiesc un baraj. Știți, cu tobogan din ăla pe unde se dă drumul la apă din când în când, ca să nu se adune prea multă în spatele lui și să se crape. Da. Sau mai bine, mi-aș închiria un tobogan. Aș lăsa și eu să iasă câte-o idee, câte-un gând. Tupeistele, ideile, gândurile, ideurile, gândele, gândurile, gândurile...

Mă las pe-o coardă, pe-un acord. Am șters de praf chitara. Cine-i motociclistul care-a scris o carte despre cele 7 mări? Spune-mi, cine-i el? John the revelator... Spune-mi, cine-i el? În fața unei ecuații cu o necunoscută, când te pierzi, de multe ori o iei prin excludere. Tot excluzând, poate te prinzi că de fapt nu necunoscuta e a naibii, ci tu cauți două răspunsuri în loc de unul. Pe unul îl aplici, pe celălalt îl ții de.. „în caz că nu merge celălalt”.

Dar dacă în loc de răspunsuri ar fi iepuri? Dar dacă în loc de răspunsuri ar fi palme? Dar dacă în loc de iepuri ar fi aeroplane și în loc de palme aș fi eu? M-am pregătit de război...

Oboseala

M-am gândit de multe ori. Ştii ce cred eu? Cred că nu devii neapărat mai înţelept odată cu vârsta, ci pur şi simplu, oboseşti. Îmi dau seama de asta doar dacă mă uit în jur şi ascult ce spun bătrânii. Sau şi mai bine, dacă stau şi îmi aduc aminte cum erau ei altădată şi cum au ajuns. E drept, înţelepciunea vine direct proporţional cu inteligenţa şi cu deschiderea la nou și la altceva. Dar pe lângă asa, e imposibil să nu vezi oboseala.

Pe brațele unora se văd tatuajele din tinerețe. Pe alții încă îi mai doare spatel de când au căzut de pe motocicletă, dar s-ar aventura din nou „călare pe motoare” ori de câte ori ar avea ocazia, dacă n-ar fi prea obosiți. Unele încă mai au reflexul de a da din cap pe muzică, deși nu atât de zbuciumat ca la șaișpe ani. Alții jelesc orele de tenis de câmp cu prietenii, drumurile lungi cu mașina pe care le făceau fără să adoarmă, zilele de vară când își cărau cortul în spate pe munte și cu chiu cu vai se înduplecau să-l instaleze când se însera, și nopțile când strângeau mâna celui drag și rămâneau cu ochii deschiși spre cer. Ar mai face-o de o mie de ori. Chestia e că.. au obosit.

Nu vreau să obosesc. Mi s-a zis Red Bull într-un timp. Nu vreau să rămân doar cu dorul, cu vorbele și cu reflexele. E absurd, știi. Niciun Gerovital din lume, oricât de puricat ar fi el de Ana Aslan nu te poate face să scapi de oboseală.

Era un timp când îmi doream să mor tânără, ca să nu ajung bătrână și ramolită, cum ziceam eu pe atunci. Acum nu mai vreau. Heh, se pare că totuși a venit și un pic de înțelepciune cu vârsta. Mă încălzesc cu gândul că există oameni care fentează oboseala aia – cei care-și lasă oasele să se odihnească, și sufletul să umble în continuare pe munte. Și se întâmplă chiar ca și oasele lor să o ia din loc și să urmeze sufletul pe coclauri. Nu-i exclus deloc... chiar deloc... Acum nu mai vreau să mor tânără.

E mai. Dimineață a fost frumos. Cică dacă port o șosetă pe dos, se întoarce vremea. De ce-aș face asta? N-am eu destulă putere să înving niște nori?! Am..

E plăcut să adormi fără gânduri. Gândurile continuă uneori în vis. Când îți golești mintea înainte să adormi, cred că Bob dă cu banul – Frate, ce dracu s-o pun pe-asta să viseze? Dacă aș fi normală, aș răspunde nimic. Măcar o dată. E curios. Ceașca se uită la mine. Eu mă uit la ea și mă gândesc. Odată, mă uitam la telefon. Apăsam tasta roșie când intra screensaver-ul, ca să văd ceasul. Așteptam. M-am obișnuit atunci să aștept. Poate încă mai am reflexe. Da, de fapt, încă mai am reflexe – am să-i consum bateria degeaba, așa...

Mămăliga universală

Dramatizăm. Ne imaginăm pe scenă, în fața unei săli pline de spectatori, îmbrăcați în costume sclipicioase de care se împiedică camerele de luat vederi, machiați de cei mai talentați stiliști, ca pentru carnaval, eventual cu-n craniu în mână, urlându-i ”a fi sau a nu fi”. Mărim ochii la cei din fața noastră și lăcrimăm spunând discursuri despre cât de prețioși suntem. Indispensabili lumii. De o valoare incomensurabilă. Cât de mult ne chinuim pentru ei, câte sacrificii facem, câte laude ne așteptăm să primim, și cu cât de puține recunoașteri ne alegem.

Și ei stau în fața noastră, reci.

Ne strofocăm și le vorbim ca și cum ni s-ar înnoda lacrimile-n gât, cu patos, ca-n telenovele. Mai-mai că le sărim la gât încercând să-i facem să înțeleagă.

Ei stau în fața noastră, reci.

Fiecare are rolul său la un moment dat în viață. Poate – doar poate – fiecare din noi trebuie să gătească o bucată din mămăliga universală, să umple un loc, la un moment dat. Problema pe care nimeni nu vrea s-o recunoască e că momentul nu durează la nesfârșit. De obicei, când o construcție se dărâmă, se construiește alta în loc. E legea firii. Mai mult ca sigur, nu va fi la fel ca cea de dinaintea ei. va avea, probabil, acoperișul de altă culoare, ferestrele mai mari, eventual tăiate în alt stil, o arhitectură futuristă, sau dimpotrivă, una care imită stilul renascentist. Ziceau niște băieți: „acestea îs detalii, nu merită discutate”. Ideea e că noua clădire va sta exact pe locul celei vechi. Îi va umple golul, îi va prelua sarcinile, astfel încât mămăliga cosmică să continue să crească.

Nu suntem de neînlocuit, doar ne imaginăm asta. Cineva va plânge după noi. Ne va simți lipsa. Un timp, poate mai mult. Poate mai puțin. Se va da cu capul de pereți, în cel mai fericit caz (ca să ne umflăm puțin în pene). Pe urmă, îi va trece, va vedea că încă se gătește mămăliga, că are cine să se ocupe de ea, se va liniști și-și va pune un plasture peste rănile de la cap.

Va uita, în cele din urmă, de toată drama noastră.

Mândrie

Motivul de mândrie dezvoltat asiduu şi declarat de orice om pe care-l prinzi pe stradă disponibil să vorbească este faptul că nu mă uit la televizor! – cu un zâmbet superior pe bot, eventual mişcând capul în stânga şi-n dreapta pe ritmul negaţiei, şi simţindu-se, mai mult ca sigur, parte a unui cerc restrâns de iniţiaţi, care deja dau dovadă de prea multă bunăvoinţă răspunzându-ţi.

La îndepărtarea generală de mijloacele de informare, am contribuit cu toţii - noi ne-am bucurat la început, când au început să se difuzeze Ştirile de la ora 5, pentru că deveniseră un adevărat spectacol. Pe urmă, le-am abandonat, dar ideea era deja desprinsă – TV-ul dăunează grav sănătăţii.

Ziare nu mai cumpără nimeni, că e greu să nimereşti coşul de gunoi pe care scrie hârtie după ce-l citeşti (asta ca să găsesc un motiv decent…), dar mai ales pentru că, aşa cum ne-am format o concepţie despre Ştirile de la 5, am dedus noi câte ceva şi despre ziare – pe toate le-am trecut în categoria ziarelor de scandal, care nu prezintă decât ştiri cu şi despre Bahmuţeanca sau Bote. Că mai există şi-o Dilema Veche pe lângă ele (biata de ea), nu vrea nimeni să ştie.

Presa pe Internet e aproape imposibil de citit, pentru că mereu apare tendinţa de a abandona pagina cu pricina şi de-a deschide site-uri infinit mai interesante – cum ar fi cele de socializare on-line, pe care puştanii să-şi exerseze abilităţile de pregătire a ritualului de împerechere (nu toţi, şi nu toate reţelele de socializare - mai sunt unele care trimit ştiri despre anumite evenimente, alea sunt scuzabile). Cade, aşadar, şi varianta asta.

Ce e mai rău e că mulţi dintre noi îmbrăţişează concluziile astea fără să fi cunoscut vreodată formatul unei emisiuni de ştiri, şi fără să fi simţit vreodată mirosul de plumb al unui ziar proaspăt tipărit. Aşa-i învaţă părinţii, aşa aud la noi, aşa zic şi ei mai departe. E cam aceeaşi chestie pe care am făcut-o eu acum vreo 15 ani, când m-a tras mătuşi-mea de-o aripă la un fel de ceai organizat de-o rubedenie mai îndepărtată – am bătut din picioare ca nebuna şi-am început să urlu că eu nu vreau să mănânc baclava, din simplul motiv că auzisem de la maică-mea că are nuci – în mintea mea de copil, vedeam nucile vârâte-n prăjitură cu tot cu coajă şi nicidecum curăţate şi micăţite. S-au luptat un pic cu mine până să mă facă să gust..

Snobismul e-n floare, aşa că după ce-ţi este trântită în faţă o afirmaţie ca Nu mă interesează ştirile! , s-ar putea să te trezeşti şi cu continuarea – Mai bine iau o carte. Zău? Levantul? Au mai luat-o şi alţii…şi tot o iau, de vreo 10 ani (poate n-au nevoie de 15 ca s-o termine!). Nu-i aşa, tu eşti incultul care se uită la ştiri, ca ştie cât să se împrumute pe la rude dacă mai are chef să mănânce un colţ de pâine după ce i s-au prezentat tăierile salariale, iar el e Emirul (şi toate le are), al cărui unic scop în viaţă e să se cultive prin mijloace inaccesibile publicului larg, dar perfect compatibile cu intelectul său super-mega-extra-hiper-dezvoltat.

Ce dacă habar n-are că lumea e din nou în război sau că Japonia a fost aproape ştearsă de pe hartă de-un cutremur scos parcă din filmele SF?

Tocmai acum, când putem informaţia circulă mai repede ca oricând, noi ne trezim să-i dăm cu piciorul! Un film genial de prin 2003 spunea povestea (fictivă, cred) unei femei, activistă de partid din RDG, care intră în comă chiar înainte de căderea Zidului Berlinului. Îşi revine câteva luni mai încolo, dar doctorul recomandă familiei să nu o supună unor şocuri puternice, aşa că nu i se spune despre transformările prin care tocmai trecuse naţiunea germană. Ba mai mult, familia încearcă să-i inducă ideea potrivit căreia zidul n-ar fi căzut niciodată, statuile lui Lenin n-ar fi fost niciodată dărâmate, la aprozar s-ar găsi în continuare murături comuniste – fi-su` chiar înregistrează, cu ajutorul unor prieteni, emisiuni de ştiri despre cât de bine o duce comunismul în Europa, ca să nu-i zdruncine din nou sănătatea.

Noi – cei mai mulţi – nu suntem nici recent întorşi din comă, nici genii cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, nici surzi şi muţi şi n-avem nici vreo carapace anti-radiaţii ca să ne ferească de Fukushima reloaded (cel puţin, eu nu dispun de aşa ceva) aşa că ruptura de tot ce se petrece în lume nu ne este tocmai indicată.

Eu zic aşa – bre, lăsaţi naibii snobismul la o parte, sau o să vi-l las eu când n-o să mai suport să vă văd în halul ăsta… (să nu ziceţi că nu v-am spus!) Nu de alta, dar începe mie să-mi fie ruşine de ruşinea unora care declară mândrii că habar n-au pe ce lume se află..