Decapitarea

Nu semănăm.

Mă uit la tine și văd un copil care refuză să creadă că nu toată lumea joacă după cum îi cântă el. Deși, și în imaginea asta am dubii. Uneori cred că faci pe copilul. Știi, e mitul ăla al ființei pe care nu poate nimeni s-o refuze dacă se uită cu niște ochi mari și inocenți și cu-n zâmbet de căprioară rănită. La mine nu merge. Eu pe-astea, le-aș tăia în bucăți și le-aș pune la murat. Poetic, n-am ce zice.

Acum îmi dau seama. Dacă într-o zi n-o să mai pot răbda și-o să-ți spun tot? O să-ți tai venele? Ai mai încercat. Nici măcar curaj pentru asta nu găsești.

Nu-mi place ciocolata caldă. Nici măcar iarna.

Cine-am fost, cine sunt? Între ele două se cere un alt timp, sau un alt mod. Uite, poate că și de-asta te-nvață la școală mastodoanta aia de gramatică, ca să-ți găsești timpul potrivit. Timpul pierdut, sau cel pe care nu l-ai avut niciodată. Pentru ei, nu știu ce sunt. Pentru mine, ei sunt „cunoștințe” și „cunoștințe vechi”, dintre care, celor din urmă, măcar, încerc să nu le greșesc. Dincolo de „cunoștințe”, există ceva mult mai delicat. Nu, nu e prietenie. Prietenia degenereaz întotdeaun, însă nu despre asta voiam să vorbesc. Era o vreme când scriam coerent.

Există arhitecți pentru sticluțele de parfum? Unele sunt chiar opere de artă. Întotdeauna mi-au plăcut, de când vedeam prin filme damele (de companie) parfumându-se ca să meargă la întâlniri, de când am descoperit cutia mamei, și așa am înțeles de unde venea aroma de scorțișoară de pe eșarfele ei. Mama avea multe eșarfe. Și fulare. Iarna, când mergeam la teatru, mă învelea cu unul din fularele ei. Era prea mare pentru mine, și-mi venea ca un șal. Mă cufundam până la ochi în țesătura de kașmir. Acum mi se pare atât de mic teatrul. Mai trec din când în când pe lângă el. Nu se mai țin decât foarte puține spectacole. Lumea nu mai vine, nu mai are bani. E o clădire gălbuie, cu scări pe dreapta și pe stânga, cu măștile tragicului și comicului care abia se mai disting. E clădirea în care mi-am lăsat niște ani. N-am mai intrat de-atunci. Nu cred c-aș vrea s-o fac. Dacă aș intra acum, probabil mi s-ar părea extrem de mic și neînsemnat, față de cum îl vedeam eu atunci.

Și teatrul are un spirit. S-a prins de mine într-un fel. Se prinde de toată lumea.

Zic să zâmbești, pentru că eu înjur. Așa zic mereu, să zâmbești. Merg cu pacea la gât. Dar știi ce? Mi-am dat seama că îți zic asta în zadar. O fi mai interesant să te știe lumea drept căprioara rănită. Chiar uneori am impresia că-ți ascunzi râsul ca să-ți poți păstra imaginea. Știi ce-i aiurea, unei vulpi n-ai cum să-i faci rău. Va fi mereu cu un pas înaintea ta. Sau doi, trei. Va ghici imediat ce ai de gând. Asta a și făcut, de fapt.

Ieri te-am sugrumat, știi? Ți-ai dat seama, măcar? Iubesc eșarfele, ca și mama. De-aia merg peste tot cu o eșarfă legată de mână, de geantă, în loc de curea, la gât, pe umeri. Și ieri purtam la mine una. Era din mătase, cu motive indie, pe roșu și negru. Ți-am legat-o de gât. Știu să fiu tandră când e nevoie. Ți-am legat-o strâns, apoi și mai strâns, până ai ridicat brațele spre cer și-ai început să gemi. Spuneai că-i de-ajuns, dar eu strângeam mai tare. Te-ai învinețit. Am continuat să strâng, până ți s-a despicat gâtul și capul ți-a alunecat de pe umeri.

Am scututrat puțin eșarfa. De sânge n-o spăl, însă am s-o dau cu parfum, ca să nu-ți mai poarte duhul. Tandră, așa mi se spune.

Eu îi zic demnitate. Tu n-ai avut așa ceva. Dacă cineva o să-ți lipească la loc capul de gât, și-o să te-ntrebe de ce ai pățit una ca asta, să-i zici „din prostie!”.

Bucătărese

Cel mai important rol al dicționarelor este acela de a da definiții. Pentru orice. Pentru mese, scaune, birouri. Pentru pești, feline, criminali. Pentru Alexandru cel Mare. Bine, exagerez. Pentru Alexandru cel Mare există Wikipedia. Desigur, e un pic grav dacă apelăm la Wiki pentru figuri de teapa lu` nea Alex cel Mare, dar e mai bine decât nimic (și uneori nu greșește deloc!).

Revenind, pericolul cel mai mare e ca atunci când stai cu mâinile-n buzunare în stația de autobuz și te plouă, e că te gândești la ce s-ar putea întâmpla dacă te-ai întâlni cu un loup-garou. Mă întreb cât de ascuțiți îi sunt colții și cât de încurcată îi e blana. Mă întreb ce-ar spune dacă ar putea vorbi. Cred c-ar cere covrigi. Cu lapte. Sau lapte cu covrigi, ca-n reclamă. Poate-i place Lady Caca. Sau poate nu-i place. Poate-i place Beatles. Așa am avea subiect de discuție, cel puțin.

Sau poate ți-ai scoate mâinile din buzunare și le-ai îndrepta spre cer. Ca un fel de strigare, știi. O strigare care abia se abține să nu țâșnească din cărți ca o salvă de tun. Spre fruntea ta. Să-ți lase imprimată scrisoarea către copilul nenăscut. O să-ți taie Bob mâinile, ca pedeapsă. Și-o să te întorci pe călcâie și-o să cânți Iaaarbă prin păr/ Pe obraaajii ei/ Și pe ooochii căprui/ Ce plângeau la zei.

Și de ce, mă rog, să plouă, când eu vreau să râd?! E un aer de confuzie generală și de prea mulți oameni care se înghesuie să explice banalități. Ca la clasa a V-a când îți zicea profa de mate că unghiul drept are 90 de grade și tu beleai ochii ca și cum te-ar fi interesat și ar fi fost cea mai tare chestie pe care-ai auzit-o până atunci. I-auzi, plouă. Eu râd. Ai să mă întrebi de ce? Nasol. Iaaarbă prin păr...

Ne chinuim să dăm un sens fiecărei linii. Poate există și linii care n-au sens. De-alea rătăcite. Grase, cu mutre de bucătărese, de ce să-mi fie mie frică de ele? De ce m-aș lupta eu cu ele? Mă simt bine așa cum sunt, nu încerc să mă schimb. Am părul meu roșu și mi-e bine așa. Nu semăn cu o bucătăreasă. Nici nu știu să fac mâncare. Trăiesc din tot și toate trăiesc din mine. Ele trăiesc din puf. Ea. Ele/le. Iaaarbă prin păr/ Pe obrajii ei/ Și pe ooochii căprui/ Ce plângeau la zei.

Eu n-am probleme, nu mă consum. Nu mă scriu în chip de flori, nu mă cred fluturi, nu jelesc natura. Îmi plac lucrurile clare, nu cele care ridică cinșpe mii de întrebări. Știu povești cu morți. Îmi place să povestesc. Pedant înseamnă erudit wannabe. Asta e pentru o datorie de joi dimineața. Nu sunt pedantă, urăsc teancul de perdele din mătase artificială pe care le trântește bucătăreasa peste conjuncții și prepoziții. În fond, ea doar asta știe să spună. În fond, ce special, dacă nu mâncarea?!

Un loup-garou se vede după colț, chiar în locul unde am lăsat seara trecută șifonierul. L-a mâncat. Nesătulul! Iaaarbă prin păr. Nu mi-e frică. Definițiile sunt clare. Bucătăresele nu sunt clare. Dicționarele cuprind definiții. Dicționarele sunt clare. Oase, oase, oase plângeau la zei.

Oboseala

M-am gândit de multe ori. Ştii ce cred eu? Cred că nu devii neapărat mai înţelept odată cu vârsta, ci pur şi simplu, oboseşti. Îmi dau seama de asta doar dacă mă uit în jur şi ascult ce spun bătrânii. Sau şi mai bine, dacă stau şi îmi aduc aminte cum erau ei altădată şi cum au ajuns. E drept, înţelepciunea vine direct proporţional cu inteligenţa şi cu deschiderea la nou și la altceva. Dar pe lângă asa, e imposibil să nu vezi oboseala.

Pe brațele unora se văd tatuajele din tinerețe. Pe alții încă îi mai doare spatel de când au căzut de pe motocicletă, dar s-ar aventura din nou „călare pe motoare” ori de câte ori ar avea ocazia, dacă n-ar fi prea obosiți. Unele încă mai au reflexul de a da din cap pe muzică, deși nu atât de zbuciumat ca la șaișpe ani. Alții jelesc orele de tenis de câmp cu prietenii, drumurile lungi cu mașina pe care le făceau fără să adoarmă, zilele de vară când își cărau cortul în spate pe munte și cu chiu cu vai se înduplecau să-l instaleze când se însera, și nopțile când strângeau mâna celui drag și rămâneau cu ochii deschiși spre cer. Ar mai face-o de o mie de ori. Chestia e că.. au obosit.

Nu vreau să obosesc. Mi s-a zis Red Bull într-un timp. Nu vreau să rămân doar cu dorul, cu vorbele și cu reflexele. E absurd, știi. Niciun Gerovital din lume, oricât de puricat ar fi el de Ana Aslan nu te poate face să scapi de oboseală.

Era un timp când îmi doream să mor tânără, ca să nu ajung bătrână și ramolită, cum ziceam eu pe atunci. Acum nu mai vreau. Heh, se pare că totuși a venit și un pic de înțelepciune cu vârsta. Mă încălzesc cu gândul că există oameni care fentează oboseala aia – cei care-și lasă oasele să se odihnească, și sufletul să umble în continuare pe munte. Și se întâmplă chiar ca și oasele lor să o ia din loc și să urmeze sufletul pe coclauri. Nu-i exclus deloc... chiar deloc... Acum nu mai vreau să mor tânără.

E mai. Dimineață a fost frumos. Cică dacă port o șosetă pe dos, se întoarce vremea. De ce-aș face asta? N-am eu destulă putere să înving niște nori?! Am..

E plăcut să adormi fără gânduri. Gândurile continuă uneori în vis. Când îți golești mintea înainte să adormi, cred că Bob dă cu banul – Frate, ce dracu s-o pun pe-asta să viseze? Dacă aș fi normală, aș răspunde nimic. Măcar o dată. E curios. Ceașca se uită la mine. Eu mă uit la ea și mă gândesc. Odată, mă uitam la telefon. Apăsam tasta roșie când intra screensaver-ul, ca să văd ceasul. Așteptam. M-am obișnuit atunci să aștept. Poate încă mai am reflexe. Da, de fapt, încă mai am reflexe – am să-i consum bateria degeaba, așa...

Câmpiile Elizee.

Ei, acum… ce-ți rămâne de făcut? Am un Ford din `52, moștenire de familie, cu pielea de pe banchete roasă de timp și de cerberi. Bunică-meu avea vreo trei din ăștia în curtea din spatele casei. Erau folositori. Nu lătrau la noi, se dădeau numai la cei pe care nu-i cunoșteau. Într-o vară, bunicii mei au plecat în voiaj. Au lăsat cerberii liberi, să păzească împrejurimile, și casa. În noaptea aia, un copil din sat a încercat să intre pe fereastra sufrageriei. Auzise el că bunicii sunt plecați – veștile circulă repede în satele de munte – și a zis că asta-i șansa lui. Și-a adus scara și a proptit-o de perete. Atunci, unul dintre cerberi s-a aruncat în carnea lui și l-a sfâșiat în miliarde de bucăți fine de om. După asta, însă, s-a dat înapoi, și-a șters botul umed și s-a trântit la pământ. A rămas așa până a venit bunica, extenuat, fără vlagă, nemișcat, fixând luna care se rotea și se rotea ca o muscă beată prin fața ochilor lui. Bunica s-a dus în supermarket și i-a cumpărat o lămâie. Un cerber n-are voie să facă decât o victimă pe viață. Pe urmă, a împachetat câteva cămăși de-ale bunicului, o pereche de pantofi, vreo două de blugi, brățara lui, o cordeluță de păr și mandolina. Le-a așezat pe toate lângă cerber. A împletit din rafie un șnur pe care a atârnat o monedă de aur, și i-a pus-o la gât. I-a zis:

…

Eu iau Fordul. Tu, fă-ți o plută. O să mergem într-un loc, unde curge un șnur de apă pe lângă stânci. Acolo, sus, oamenii au săpat o bucată de șosea. Eu pe-acolo merg. În mijlocul drumului, așez un casetofon și dau drumul la muzică. Opresc mașina în drum și mă aplec peste balustradă, ca să te văd.

Tu te chinui cu pluta. Așa-ți trebuie, dacă nu ești în stare să legi două lemne. Ești singur acolo, jos, și nici măcar nu ești în stare să-ți ții echilibrul – și când te gândești că voiai să mai iei pe cineva! Poate-ar fi fost mai bine. Poate aș fi avut ocazia să-i așez și eu acelui cuiva o monedă de aur la gât, pentru vameș.

Plesnesc de răutate și sunt conștientă de asta, dar nu pot să nu mă bucur văzând că până și valurile se trag repede de sub picioarele tale.

Cred c-am să mă întorc la mașină și-am să închid portiera tare, să auzi. Am să pun cheile în contact și-am să-mi iau repede hasta la vista, baby de la stânci. Casetofonul, ți-l las, ca să-ți aduci aminte de mine, iar ăsta să fie ultimul tău gând. Nu te teme, n-ai nimic de aur, n-o să intri. Acolo, o să fiu doar eu, el, bunicul și cerberul. Fordul, o să-l parchez pe undeva, la soare.

(melodia începe pe undeva pe la 0:30)

Defect

Hurt people hurt people. E o linie din Greenberg. Parcă am mai scris pe-aici despre el. nu e un film strălucit, ba mai mult, pare unul făcut la beţie. E ironic, la beţie oamenii tind să spună mult mai multe lucruri raţional valabile decât îşi dau seama. Adevăruri. Râd de ele şi de ei, dau pe gât pahar după pahar, până cad sub masă şi atunci încep să plângă şi să se dea cu capul de pereţi, că viaţa-i grea, iar ei beau de necaz. Ridicolul ascunde un tragic acolo, undeva. Am fost certată cu alcoolul şi încă sunt. Am văzut cum a nenorocit familii, copii, şi m-a scârbit. Alţii au simţit pe pielea lor.

Răniţii îi rănesc pe cei din jur. Fericiţii îi rănesc pe cei din jur. Oamenii rănesc oameni. Ar fi trebuit să fim făcuţi din tablă, să funcţionăm cu fire, cabluri, ca un calculator. Să fim monitoare pe picioroange, cu cheiţă la spate, ca păpuşile muzicale. Când ne stricăm, să vină maestrul păpuşar să ne repare, iar noi să nu simţim defecţiunea. S-o luăm ca pe o pană de curent, să ne dăm seama că s-a întâmplat numai când ştim că a trecut deja, ca să nu ne mai consumăm înainte.

Ce fac, ce spun, ce gândesc cu voce tare, fac doar pentru că aşa simt. Mi-ar fi imposibil să mă dau drept cineva cumpătat şi echilibrat, să-mi controlez gesturile, vorbele, mimica, să mint permanent, să mă dau drept altcineva. Să nu fiu eu, aşa cum îmi spunea un prieten. Zic multe, şi multe din ele sunt prostii. Uitaţi-vă numai câte scriu aici. Uit la fel de multe, pentru că m-am obişnuit să scrijelesc lucrurile frumoase din viaţă. Altele, nu contează. Uit cu tonele. Am mâzgălit în conştiinţă un calendar de puşcăriaş. În el, am tras o linie pentru fiecare eveniment care m-a marcat într-un mod plăcut. Taică-meu îşi făcuse unul la fel cât a fost în ghips. El trăgea câte o linie pentru fiecare zi care trecea, cu un marker albastru. Când se împlinea o săptămână, le tăia pe toate cu o linie pe diagonală. Aşa fac şi eu, doar că nu le tai. Când se adună câte 10, le fac chenare în formă de chitară. Dacă aş pleca acum, cine va avea grijă de mine, să nu mă rănesc când voi face chenare? Îi spuneam unei prietene la telefon că lumea e o curvă, fără să ştiu că eu i-am cumpărat pantofii cu toc. I hurt people.

Mi-ar plăcea să devin un matematician calculat. Aşa, aş putea să controlez tot ce fac, ce zic, ce gândesc. Ei sunt eroii mei. Se ghidează după reguli stricte, probabil au toate hainele călcate, apretate, nu-şi prind părul cu creioane în stil japonez pentru că dau banii pe cafele în loc să-şi cumpere beţe. Au pantaloni la dungă…îşi pregătesc de seara ţinuta pentru a doua zi, asortează culorile, eheee… mie mi s-a întâmplat să iau pe mine primul tricou curat care mi-a ieşit în cale şi prima pereche de blugi. Greşesc. Unora, le iese un machiaj perfect. Lucrează la el.. dau şi fard de pleoape şi alte chestii. Eu nici măcar nu le ştiu denumirea, dar dau şi eu din cap şi răspund afirmativ când mă întreabă cineva, să nu pic de fraieră. Eu am un creion, un rimel şi un ruj. Şi ojă de unghii şi parfum.

Aş vrea să dorm în scorbura unui stejar bătrân şi să aud strigoii jucând cărţi, dar sunt doar un om pe nişte scări.

O curvă. O cheamă "Conştiinţă".

            Se întâmplă să visezi aiurea. E un reflex, probabil, un os rămas neputrezit de pe vremea când credeam că Luna e făcută din caşcaval. Se întâmplă să ai un car de ani în spate şi să te trezeşti în miezul nopţii, ca un copil care s-a uitat pentru prima dată la Saw şi a rămas cu sechele, traspirat, agitat, cu limba aproape înghiţită. Ai visat. Ai vrut să strigi, dar nu ţi-a ieşit niciun sunet din gât, deşi, după chinurile pe care ţi se părea că le tragi, mai aveai puţin şi-ţi dădeai plămânii afară. Aiurea, parcă urlai în vid. Te-ai trezit, în sfârşit. Ai deschis larg ochii uscaţi şi-ai văzut că nu era nimeni în cameră. Nu te omora nimeni, nu îţi smulgea nimeni unghiile cu cleştele, dinţii îţi erau la locul lor, picioarele, la fel. Luna nu era mâncată de niciun vârcolac, pe geamul tău nu se căţărau strigoi. Nici măcar în uşă nu se auzeau pumni şi picioare.

           Ţi-ai tras pătura peste umerii reci. Te gândeai..ce dracu’ faci mâine?! Ai visat, vei visa în continuare?! Te gândeai…mă-sa, ce prost eşti! A trecut vârsta când aveai voie să gândeşti aşa.

Ţi-ar prinde bine acum o cafea. Ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu cineva. Dă-ţi pătura jos, nu mă face să ţip la tine! Vrei să vorbeşti acum. Cu cine? That’s right..nici măcar n-ai cu cine. E noaptea de vină sau e ea? Ţi-o imaginezi stând în faţa globului de cristal, invocând strigoi deasupra pentagramei, făcând colecţie de mâţe negre, probabil? Ce face, vorbeşte cu ele? Disecă broaşte şi le pune la fiert în cazanul cu smoală din care ies aburi albaştri? În colţul ferestrei sale aşteaptă Satan rânjind, aşteptând să-şi termine sceneta? E frumoasă? Cu ce e îmbrăcată? Sau mai bine zis..este? Crezi că pe toţi o să-i trimită la tine. Atunci, în vis, n-a fost decât avanpremiera. Acum, că te-ai trezit, o să-ţi dai seama că între vis şi realitate e o linie mai fragilă decât alea de haşiş.

Ţi-ai trage o palmă, măcar să ştii că te doare, şi c-ai terminat măcar cu prima parte din toată şarada. Măcar, să ai garanţia că eşti treaz şi viu. Lângă tine, e peretele. Acolo l-ai lăsat acum câteva ore, când te-ai întins să te odihneşti. Aiurea, ţi-a mai rămas vreun lucru sigur pe lumea asta? Nu te întorci, crezând că-ţi vei vedea propriul corp, chinuindu-se să se descompună. Ce perete, dă-l în mă-sa..

             Cu spatele la el, cobori din pat. Îţi simţi covorul de lână sub picioare. Te înţeapă uşor. Ce minune! La câţiva paşi mai încolo, o să te întâmpine gresia rece şi poate câteva furnici căutând disperate gemul de caise pe care ai uitat să-l pui în frigider. E, da.. asta înseamnă că te-ai trezit de tot.

             Aprinzi lampa. Pereţii tremură uşor într-o lumină gălbuie. Nu crezi până nu vezi cu ochii tăi. Dai uşor târcoale camerei, storcându-ţi mintea, ca să-ţi aduci aminte ce era în vis şi nu e în cameră, ce e în cameră şi nu era în vis. Nu-ţi aminteşti toate detaliile. Când erai plod, toată lumea te păcălea. Bunică-ta îţi citea rugăciuni către zeul-pământ, chiar dacă tu urlai la ea că nu asta te învăţa la şcoală, la orele de religie. Ştiai că urli în van, pentru că ea avea deja banda înregistrată cu textuleţe fioros de serioase despre iniţierea ta, care o să vină când vei împlini 12 ani. Zeii mă-sii de sectantă. Când o chemau părinţii să stea cu tine, ca să nu-ţi rupi gâtul căzând din şifonier cât ei erau la muncă, îţi împuia capul cu toate zeităţile posibile. Îţi dădea talismane şi brăţări hidoase din fire de lângă, pietroaie „sacre” pe care tu scuipai când îşi făcea ea drum în altă parte. Odată ţi-a zis un lucru –posibil- serios, cât se poate de banal. Ea numai banalităţile le spunea serios. Cică dacă te uiţi la fereastră după ce te trezeşti dintr-un vis, îl uiţi. Arată-i că greşea.

Pe geam, vezi numai luna, e seceră. Parcă începe şi să ningă. O fi ger. Posibil. Transpiraţia începe să ţi se răcească pe piele, o simţi ca pe un cadavru greoi şi rece pe care nu poţi să-l dai jos de pe umeri. Stai, bre. Mâinile îţi sunt la loc, nu e niciun ucigaş sub masa de lucru. Îţi verifici chitara. N-are praf pe ea, ceea ce înseamnă că n-ai dormit ani de zile. Poate, nici ore. Poate, minute. Cafeaua din cana de pe masă e încă caldă, înseamnă c-ai făcut-o recent. Bei un strop. Prea mult zahăr, o laşi jos. Pereţii tăi sunt la fel de adormiţi şi tăcuţi, în lumina lămpii, galben-portocalie, cum erau şi până acum. În hol, becul e tot ars. O să-l schimbi mâine, sau poimâine, sau când o să te înduri să cumperi un bec.

             Ce idiot ai fost. Ea nu face vrăji sub atenta îndrumare a lui Satan. Nici măcar glob de cristal nu are. Mai degrabă, se droghează cu vreun film sau rumegă vreo carte, cum face de obicei la ora asta. Cum făcea. Nu mai ştii demult. Da..totul e sigur.

             Te întorci în pat. Trânteşti pătura jos, n-ai nevoie de ea. N-ai să mai fii atât de prost încât să visezi tâmpenii până dimineaţă. Mai bine dormi întors spre peretele cu fereastra, ca să nu mai reţii ce visezi. Cine ştie..

            Stai – luna..
            Unde a dispărut secera?!

           -ştii măcar cine-a mâncat-o? eu ştiu. o curvă. o cheamă Conştiinţă-

Derivări

Sunt curioasă. Cum se transformă apa-n ceas? În ceas electronic, n-ar fi deloc indicat să se transforme, pentru că probabil ar păstra câte-un pic din proprietăţile amândurora. Curentul electric, poate. Şi cu apa, ar face un pic de fum prin preajmă. Ceas de mână, da. În ceas de mână, aş vrea să se transforme. Să păstrăm fiecare câte-o picătură de apă chioară într-o sticluţă dinaia de parfum, pe care s-o turnăm la încheietură când vrem să ştim cât e ceasul. Şi ea să se prindă pe loc de oasele noastre, ca o cureluşă de piele, să mişte minutare, cât de multe, şi să înceapă să ticăie. De fapt, apa e deja un ceas. Are picături, putem să spunem că-s secunde sau minute. Putem să dăm drumul câte unei picături la intervale regulate de timp, o secundă, de exemplu, şi numărându-le, putem să descoperim cât e ceasul. Dar e mult de lucru, multă migală, multă răbdare. Poate să se inventeze o meserie specială. S-avem aquoceasornicari. Bine plătiţi.

Mi s-a spus că sunt mereu calmă. Am găsit că-i de bine. Ieri s-au împlinit 3o de ani de la moartea lui John Lennon. Ni l-au luat. Ni l-a luat. Nici nu merită să-i rostim numele, nu e om, e animal. Nu e nici animal, pentru că până şi ele simt, ştiu eu sigur.  Nu ştiu ce e, e un gunoi. Da, asta e. Animalele care au nume sunt mai apropiate de oameni, nu? Anyway, Imagine all the people. Mi s-a spus aseară că sunt mereu calmă. Eu am scris la începutul paragrafului chestia asta. E ok, nu? Pe-afară. Cică unii, prin cercuri de yoghini, controlau temperatura corpului. „Hipertermie voluntară”. Înseamnă că şi la mine e o chestie asemănătoare. Îmi controlez…numărul nervilor care ajung la suprafaţă. De ce să-i mai vadă şi ceilalţi, când ei sunt numai problema mea? Nu trebuie să le pese lor că am în mine o pistă de raliuri, unde toate maşinile sunt condusă de şoferi beţi şi se lovesc de coastele mele până ies scântei. Aşa se nasc nervii. Se lovesc maşinile. Între ele, de coaste. Ce fraiere sunt, cred că sunt parapeţi dinăia cu reclame de la Shell şi Duracell. Se-agită, se mărită, se lovesc, se fac praf. Degajă lumină şi căldură, febră, draci. Afectivitate pe dracu. Îţi trece. Cât poţi să te chinui aşa, câteva zile. În viaţă, durează doar contractele. Afectivitatea nu e un contract. Social. Săracul. Jean Jaques Rousseau, „Contractul social”.

„…nu te cert, nu regret”. Aşa zice Cristi.

A, a început „În derivă”. Marcel Iureş e ok. Mie nu-mi place de nicio culoare Maria Dinulescu. Luni, la primul episod din seria „Nora”, mi s-a părut total pe lângă în primele minute. Parcă era o puştoaică de 12 ani care se chinuia s-o joace pe coana Joiţica în faţa mă-sii, ca să-i arate cât de bine a învăţat rolul pentru sceneta şcolii. Pe la jumate mi s-a părut mai detaşată. Probabil voma aia i-a prins bine. Dupaia, chiar când începusem să mă obişnuiesc, o văd că iese pe uşă. Păi stai aşa, fătucă, te-ai plictisit deja?! Aiurea, la „Nora” nu mă mai uit.

Am vrut să mă uit la  seria cu Victor. Am citit în revistuţa aia de la HBO povestioara şi mi s-a părut faină, dar am ratat momentul. Poate recuperez şi eu. Oricum, decât stupizenia cu femme-fatale speriată de măritiş, pe care-a trăsnit-o amorul pentru nefericitul plătit să-i asculte miorlăielile, chestia cu soldatul bântuit de stafiile bombelor afgane mi se pare mult mai răsărită.

Şi fetişcana de miercuri, care-a jucat-o pe Diana gimnasta mi s-a părut ok. Sinucigaşă fără să ştie. inspirat.

S-au pus câteva tone de speranţe în serialul ăsta. N-ar fi indicat să cadă în derizoriu. Deja, Supernatural nu mai e. E doar o „ceva” în locul lui. „Lie to me” se duce şi el pentru că nu se uită americanu’ însetat de Leidi Caca şi n-are rating.

Singura producţie faină care mi-a mai rămas – faină rău, faină în adevăratul sens al cuvântului – e Dexter. Mamă-mamă, ar trebui să fie băgat în manuale. Aşa se scrie un scenariu de serial, Kinderi.

Ieri le-am zis „copii” unora din anul 2 sau 3. Ai mei colegi mi-au zis să-s nebună. Oi fi. Tot ei îmi zic că-s şi calmă. Oi fi şi aşa. Ce ziceţi, mi-ar sta bine pe canapeaua lui Iureş?