Unul din păcatele mele de care n-am cum să scap e acela de a mă fi născut în anii imediat următori revoluţiei. În `89, tata a urcat într-un autobuz cu destinaţia Otopeni. Era la Şcoala Militară. Mai are momente când povesteşte evenimentele astea, şi de fiecare dată, o face zâmbind, deşi atunci doar câteva cuvinte l-au scăpat de la execuţie. Au primit subit un ordin şi s-au întors din drum. În locul lor, au fost expediaţi alţi nefericiţi. A aflat mai târziu că cei din autobuz nu s-au mai întors niciodată.
Pe-atunci, mama era singură acasă. Abia se mutaseră, apartamentul încă era vopsit în galben, de la cei dinaintea noastră, n-aveau decât un pat, o masă pliantă şi câteva perdele. Bunicul murise de cancer la plămâni, bunica se balansa într-un scaun în căsoaia de la munte, iar cu mătuşi-mea nu mai vorba de ani buni. Plecase din casă doar cu mandolina pe care-a adus-o bunicul din război şi cu câteva fotografii. Sunt toate alb-negru. Nu ştiu cum, s-au întors din nou în casa bunicii. Ea le-a înrămat. În ele, mama are păr lung şi deschis la culoare, ondulat la vârfuri. Mătuşi-mea e tunsă bob, iar în spatele lor stă bunicul pe trepte, mândru de fetele lui, cu o ţigară în mână.
Revoluţia a trecut, tata şi-a împlinit visul – în sfârşit purta cămaşă albastră şi epoleţi, banii strânşi de ai mei pentru Dacie n-au ajuns decât pentru un televizor şi o altă minune, mai tare decât cutia cu imagini. Era o cutie cu muzică. Mare, neagră, mergea cu bandă, şi la ea, mama agăţa două boxe mai mari decât mine. O chema magnetofon. Când îmi cânta ea, eu ţopăiam în pat pe Beatles, pe Stones, pe Zeppelin. Mama mai avea şi câteva viniluri pe care n-aveam unde să le ascultăm. Ne-ar fi trebuit un pick-up.
În `94 eram încă foarte mică. Mă trimitea mama la munte pe durata verii. Plângeam după ai mei vreo două-trei zile, până se sătura bunica şi-mi trăgea câteva scatoalce. În `94, s-a întâmplat o chestie pe care atunci n-am înţeles-o. Nici ai mei nu s-au chinuit să mi-o explice. Magnetofonul începuse să scoată zgomote din ce în ce mai puternice. Ritmul devenise mai alert, vocea mai răguşită. Nimeni din casă nu vorbea engleză, dar undeva în strigăturile de pe benzi, puteam simţi revolta. Numai eu mă bucuram de agitaţie şi săream prin casă de nebună. Murise Cobain. Ai mei făcuseră rost de nişte benzi cu Nirvana, nici acum nu ştiu de unde. Deşi trecuseră câţiva ani de la revoluţie, veştile nu circulat atât de repede pe cât ar fi trebuit, iar de ştirile din muzică, nu-i păsa nimănui. Înainte de vacanţa aia, tata plecase de-acasă în misiune, iar mama rămăsese cu mine şi cu magnetofonul. În fiecare zi îl punea să cânte. Nu ştiu ce simţea ea, dar eu nu prindeam decât ritmul – nici c-aş fi putut să cer mai mult la vârsta aia. Nebunia a durat până când vecinul de jos ne-a făcut reclamaţie (mama s-a făcut că n-aude bătăile în ţevile de la calorifer care au precedat evenimentul). Tipul începuse să urle pe scara blocului că suntem nişte sălbatici, că la noi în casă e o junglă şi că ai mei n-ar fi trebuit niciodată să plece din mocirlă, la oraş.
Mama a lăsat volumul în pace de-atunci. Dădea mai tare numai la zile de naştere sau la evenimente speciale. Şi-a luat casetofon, mai mic, de-i drept, dar casetele se găseau mai uşor. Cobain m-a marcat fără să-mi dau seama. Am înţeles mult prea târziu cine era şi ce construise prin Nirvana – dăduse tonul unei lumi în care aveam cu toţii dreptul de a ne striga sentimentele fără să ne pese de ordinea publică. Era o lume sinceră, neprefăcută, neascunsă, o lume cu volumul la maxim, cu boxele conectate. Abia târziu mi-am dat seama. Magnetofonul tăcuse şi asta era exact ceea ce nu şi-ar fi dorit El. Lumea era conservatoare şi este şi azi, dar Kurt o să le strige mereu our little group has always been, and always will be until the end.
