Random 9

Vis împlinit : am fost la Phoenix. 

Vis împlinit stricat de sunetiști : am fost la Phoenix, unde niște sunetiști cretini și o acustică mai mult decât proastă nu m-au lăsat să aud clar piesele copilăriei mele. 

Vis împlinit stricat de sunetiști, dar împlinit : Phoenix sunt geniali în orice situație ! Cel puțin la „Fată verde”, la „Mica țiganiadă” și la „Umbra marelui URSS”, eram pe sub scaune. Am fredonat cu ei fiecare melodie, l-am  văzut pentru prima oară pe Moni Bordeianu ”în acțiune” și omul e un adevărat spectacol. Mai văzusem Phoenix în varianta „Baniciu la voce”, acum câțiva ani, dar n-am vrut să ratez o a doua șansă. Pe lângă Covaci și Țăndărică, cărora știam ce le poate pielea, Bogdan Bradu ar fi putut umple sala cu vocea lui fără niciun fel de stație de amplificare, iar Cristi Gram părea că-și dă sufletul pe loc, pentru noi. M-a intrigat faptul că mulți (și dintre cei care au avut bilet cu loc) au părăsit sala înainte să se termine, mi s-a părut o mare (și gogonată) lipsă de respect față de trupă. Eu n-am regretat nicio secundă. (că veni vorba de public, mesajul sălii s-a auzit destul de tare și clar – „Ciumacenco (vicele), te omor !”, deci ne-am dat seama că nu trupa era de vină, ci organizatorii)

Ciudățenie : Am ajuns icoană ! Un moșuleț se închina la mine pentru că știam versurile.  

Presupusă realizare : cred c-am răcit. Mă doare capul de-mi vine să mi-l dau jos de pe umeri. Vorba unui prieten – iarna poate roată lumea să răcească. E mai interesant când se întâmplă primăvara spre vară.

Nelămurire : Cum poate un fost șoarece devenit peste noapte hienă să ceară cașcaval la restaurant ? Cum aș putea eu să-l servesc după pofta inimii sale, fără să mă uit ciudat la el ?

Amuzament : nu-s simpatice puștoaicele care cad din picioare pentru că le-a întrebat „Prince Charming” cât e ceasul ?  Mie-mi aduc aminte de niște plodoaice de la bloc, care se jucau de-a… ămm… un desen animat cu „adolescente” exact când mă apucam eu de învățat pentru BAC. Desigur, și-au dat seama destul de repede că nu toată lumea bate din palme la teatru – unii mai dau și cu „huo !”

Debut : de sesiune. Eh, da` n-o mătrășesc eu și pe ea odată ?!...

Zei. AC/DC Live at River Plate.

Am început demult să cred că cred în Bob. Bob stă undeva, la etaj. Are părul lung, seamănă cu Jim Morrison și cântă la chitară în timpul liber (care se întâmplă să îi ocupe o mare parte din zi). Știe toate limbile pământului. Nu prea mănâncă el de felul lui, doar seara, înainte de culcare, bea câte-o cană de cafea, ca să poată să adoarmă. Bob e un curios și un iscoditor. Trebuie să știe tot ce se întâmplă, cu cine și unde se întâmplă. Îi plac animalele – ține pe lângă casă un trăsnet, nu în lesă, ca să nu-i îngrădească libertatea. L-a botezat Tir. Tir își face de cap prin lume, dar revine întotdeauna înainte să se culce Bob, ca să-i spună ce-a văzut, pe cine-a trăsnit și pe cine-a speriat. Bob e zeul meu suprem. Îmi place să cred că-l cred, pentru că dacă nu l-aș crede, aș fi o scorpie, așa cum sunt, de fapt (pentru că nu-l cred). Am scris o frază de numa-numa. Nu e filosofie, e doar o frază. Încetați să mai căutați filosofia în fiecare cuvânt!

După ce grecul i-a dat cu piciorul lui Zeus, după ce romanul a renunțat să-i mai plătească lui Jupiter taxele și impozitele, după ce dacul l-a uitat pe Gebeleizis în crâșma de la Sarmizegetusa, pe tronul electric, rămas dintr-o dată vid, au urcat alți zei. O ceată-ntreagă, chiar. Un „comitet” de zei supremi, care și-au împărțit între ei funcțiile înaintașilor lor. Fulgerul le-a revenit lor: foști „pământeni sub acoperire”, unul camuflat în școlar, cu uniformă, șosete albe, cravată și șapcă. Altul, tras din aceeași mamă, permanent cu pletele peste ochi. Un al treilea cărunt, cu nume de stâncă dar cu inima vie. Încă unul, care sfarmă pământul în bucăți lovindu-l doar cu două bețe. Și în fruntea lor, urmași ai altor zei, stau cei mai puternici umeri – ascunși de-o bască, dezvăluiți de-o voce care ucide.

AC/DC au lansat pe 10 mai DVD-ul Live at River Plate. Filmat în Argentina, cu vreo 32 de camere, în format HD, așa cum anunță majoritatea site-urilor (puțin îmi pasă!), materialul vine după turneul mondial demarat după lansarea celui de-al 16-lea album de studio, Black Ice (care-a ajuns în România prin 2008, aducând piese ca „Rock 'n' Roll Train", „Big Jack" sau „Anything Goes”). Premiera a avut loc la Londra, în prezența membrilor trupei și conține pe lângă cele 19 piese înregistrate live și două bonusuri:  „The Fan, The Roadie, The Guitar Tech & The Meat” – adică interviuri luate cântăcioșilor (pe care i-am făcut zei mai devreme), fanilor, stuff-ului, și  „AC/DC Tour Animation” – adică desenul animat cu care se deschide „reprezentați”, ăla cu Angus în chip de Aghiuță și Brian (fără coadă, spre deosebire de colegă-su), care își fac de cap într-un tren.

Abia ce-am pus mâna pe el. Ieri. Nu întrebați de unde, că n-aș putea să vă răspund (din motive obiective). E un fel de mică comoară pe care-aș ține-o sub lacăt.

AC/DC or să rămână mereu la fel – trăsnete, clopote, Angus țopăind ca la cinșpe ani cu minunea aia de chitară în brațe, Brian vibrând din fiecare notă, zguduind pământul cu o forță aproape supranaturală, cu o păcere neomenească de a cânta.

Asta înseamnă viață și dragostea pentru ea. Asta e forma prin care ei au depășit limitele umanului.

AC/DC Live at River Plate. Enjoy:

01. Rock N Roll Train

 02. Hell Ain't A Bad Place To Be

 03. Back In Black

 04. Big Jack

 05. Dirty Deeds Done Dirt Cheap

 06. Shot Down In Flames

 07. Thunderstruck

 08. Black Ice

 09. The Jack

 10. Hells Bells

 11. Shoot To Thrill

 12. War Machine

 13. Dog Eat Dog

 14. You Shook Me All Night Long

 15. T.N.T.

 16. Whole Lotta Rosie

 17. Let There Be Rock

 18. Highway To Hell

 19. For Those About To Rock (We Salute You)