Căzături

Uite c-ai venit şi tu. Trebuia să vii, într-un final. Trebuia să cazi. Îmi place cum cazi tu, cu încetinitorul, ca în secvenţele alea din reclame, când arată cum se toarnă corect detergentul peste rufe. Ştii, am câteodată impresia că ei toarnă acolo kilograme întregi de detergent. Poate le şi toarnă. Oricum, chestiile astea sunt degeaba, pentru că hainele nu uită niciodată că au fost mânjite, indiferent câte cutii de detergent o să bagi în apa în care le speli. Tu sau maşina..

Dar vorbeam de tine. Cazi. Cazi, acolo, mic şi alb. Nu te uita la mine, eu îmi văd de treaba mea. Nu vreau să-mi întorc privirea şi să descopăr că te-ai speriat şi te-ai oprit din voiaj. Ar fi nasol, ştii, pentru că eşti pe undeva pe la mijlocul drumului, deci mai ai un pic de căzut până jos, iar sus nu mai ai cum să te întorci. Ai rămâne în imponderabilitate, paralizat undeva între început şi sfârşit. Mulţi şi-ar dori să rămână acolo, în uitare, în paralizie, dulce a naibii! Dar tu trebuie să cazi. Şi-aşa, nu ştiu cât o să mai rămână din tine până jos. Nici măcar solid în adevăratul sens al cuvântului nu eşti. Eşti jumate solid, jumate lichid. Eşti o chestie făcută din două chestii, dar le-ai uitat pe amândouă, normal. Mai au un pas, şi uiţi şi de tine! Dar cazi acolo, nu te uita la mine.

Eu am să mă aplec, un moment, să caut dopul de la sticla cu sirop de portocale. Am cumpărat-o acum o săptămână şi abia azi mi-am adus aminte de ea. Mi-am făcut un sirop rapid. Probabil am pierdut dopul, pe undeva..pe sub masă. Sau în sertar. Nu, de fapt, în sertar nu avea cum să ajungă, îl ţin permanent sub cheie. Doar dacă s-ar face cumva mic, mic de tot, şi-ar intra prin gaura cheii, sau prin spaţiul ăla care rămâne între sertar şi placa de sus a biroului. Nu, garantat nu avea cum să intre pe acolo. Sigur e jos, pe parchet. Dacă o să-l vadă pisica înaintea mea, n-o să-i mai dea drumul o săptămână întreagă! O să creadă că-i vreun ciucure căzut de la fularele mele. Ce încântată eram când mi-am luat primul fular cu ciucuri! Mai ceva ca Nebuna. Mi se părea o minune. Îl puneam la gât dimineaţa şi scăpam şi două picături de parfum. Pe urmă, ieşeam în ger aşa. Putea să ningă, să plouă, să cadă meteoriţi, nu-mi păsa!

Şi totuşi..dopul de la sticla de sirop. Ce culoare era, oare? Nici ce formă avea nu mai ştiu. Cred că semăna cu-n biscuit …

Cazi! Să nu te prind în spatele meu! Mai degrabă găsesc eu dopul înainte să termini tu drumul până jos, că văd că nu te grăbeşti deloc. N-ai nicio datorie la mine, nu trebuie să mă aştepţi sau să te opreşti să te asiguri că mă uit unde trebuie. În plus, mai important e să atingi tu pământul. Eu pot să fac rost de alt dop.

Tu trebuie să faci buf! Grăbeşte-te, că-mi pierd răbdarea!

Să facem curăţenie!

Dacă vrei să te-apuci de făcut curăţenie, n-ai nevoie de nişte zile din calendar alese anume pentru activităţi de genul ăsta. „Curăţenia de primăvară”/”toamnă”/”de înainte de Crăciun/Paşte”, toate sunt prostii, pentru că mereu trebuie să ne ocupăm de mizerii, ca să nu se adune în grămezi mari-mari-mari. De obicei, mizeriile nu se adună unde vrei tu. Nicidecum nu se vor duce în coşurile de gunoi, la reciclare sau la tomberonul din spatele casei/pitit după colţul blocului, pentru că altfel nu s-ar mai numi „mizerii”, ci „chestii cuminţi”. De fapt, e o denumire relativă, pentru că n-am văzut niciodată „chestii cuminţi”, deci nu ştiu nici cum arată, nici cum se comportă, dar dacă a văzut cineva, sau a auzit mituri prin vecini, poate-mi spune şi mie, ca să nu mor proastă.

Mizeriile se adună din miliarde de motive. Poţi să le aduci tu. De afară, pentru că nimic nu mai e curat zilele astea, indiferent unde te duci, deci oricum se lipeşte de tine vreo nenorocită de scamă, praf, microbi, bacterii, noroaie. Pot veni prin telefon, pentru că mulţi dintre noi vorbesc la telefon mai mult decât mănâncă, şi în timpul ăsta agaţă o mulţime de mizerii. Pot veni prin Internet, da, niciun mediu de comunicare nu e scutit. Şi nu există niciun antidot, niciun vaccin-minune, niciun sprez dezinfectant, nici botniţă dinaia de care-şi pun doctorii când operează.

Unele dintre ele pot veni şi singure, fără să aibă nevoie de intermediari. E de ajuns doar să te gândeşti la ele şi apar ca prin farmec, de parcă le-ar fi adus Samantha (da, vrajitoarea..haideţi, n-ai văzut „Bewitched”? – ăla vechi!). Nu poţi să le învinuieşti, asta e meseria lor. Probabil au şi ele vreun şef care le ordonează unde să se ducă şi ce să facă. Poate.

Singura soluţie e să faci curăţenie de câte ori simţi nevoia, indiferent dacă urmează sărbători sau nu. Aşa că te înarmezi cu răbdare şi mănuşi, cauţi toate mizeriile din toate colţurile casei (am eu o metodă bună de a le aduna pe toate – prinzi una, pe cea mai vulnerabilă, şi ea o să înceapă să plângă şi să-şi pârască colegi – hi-hi-hi!), şi le arunci fix la g-u-n-o-i !

Şi pe urmă e pace...