O cursă de șoareci

Actriță de marmură neagră, de ce nu suni la room-service să-ți mai aducă un ceai și niște sarmale? Nu mai plânge, uite, ai primit invitație la bal. Cel puțin ține nu ți-au trimis caronașul într-un plic cu cap de mort, cum i-au trimis Katiei.Odată, într-un tărâm îndepărtat, o prințesă s-a născut, dar curând avea să-și dea seama că, atunci când vine vorba de viața de dincolo de ziduri, ea nu avea să culeagă prea multe ace de siguranță.

Lipton Ice Tea România și Granny O’Grimm te ascultă dacă îi lași. Povestește-le, că le place .așa au aflat și despre Moarte.Ei credeau că nu va veni, dar au pierdut de tot controlul și s-au trezit cu ea la ușă. În rochie roșie, căzută pe umeri, în sandale cu toc înalt și baretă subțire trecută peste gleznă, cu părul proaspăt tuns de cineva care nu se pricepe, pentru că încă se văd între șuvițe bucățile de sticlă pe care le-a folosit drept foarfece. Înaltă și zveltă, a tras un zâmbet și a înaintat în camera lor de hol. S-a așezat la prima masă și s-a prezenta. Mai neîncrezători, i-au cerut legitimația, dar Moartea o uitase pe bancheta din spate a mașinii. Le-a spus în schimb că poate să dovedească identitatea sa. A scos pe masă o cursă de șoareci. I-a întrebat dacă au luat vitaminele dimineață, iar ei s-au întins pe pereți și și-au pus mâinile pe piept, întinzând gâtul spre cer. Da, ea era.

Acum câteva luni, mergeam să culeg soarele. Se zbătea în mâinile mele, se micea și se întindea din toate părțile până îi creștea aripi negre-vineții și se transforma în liliac. Și tot mă certam și mă consumam, pentru că toată lumea-mi spunea că greșesc, și că soarele e acolo și-o să fie mereu, că văd eu prost și nu există niciun fel de aripi. Cu toate astea, tremurau când curentul bătăilor trecea pe lângă ei, dar țineau capul sus și nu mișcau niciun mușchi pe față ca să nu simt eu că se ascunde ceva.

  

Ce chestie. Mi-am dat seama. Greșeala a fost a mea, că le-am spus. Dacă Moartea n-ar fi scos cursa de șoareci, dacă Actrița de marmură neagră n-ar fi plâns, dacă eu n-aș fi spus tuturor că soarelui meu îi cresc aripi negre-vineții, nu s-ar fi consumat nimeni, m-ar fi considerat normală. Trebuia doar să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau mai bine, nici măcar nu trebuia să găsesc soarele. El nu era soare, eu îl vedeam așa. Acum nu-l mai văd. Îmi mai apare câteodată-n vis, cântând la chitară. Nu știu ce urmărește, vrea să mă bântuie probabil. Mă întorc pe cealaltă parte și-mi pun perna pe urechi. Nu sunt slabă, pot și eu să spun că nu-mi pasă. Am să iau curs de șoareci de la Moarte și am să-l închid acolo, să se zbată. Așa se zice, că.. atunci când Janie a fost arestată, avea pistolul lui. Janie`s got a gun. Am și eu pistol. Nu vreau să-l împușc, vreau doar să vadă numai pereți oriunde întoarce aripile.

Janie`s got a gun...

Defect

Hurt people hurt people. E o linie din Greenberg. Parcă am mai scris pe-aici despre el. nu e un film strălucit, ba mai mult, pare unul făcut la beţie. E ironic, la beţie oamenii tind să spună mult mai multe lucruri raţional valabile decât îşi dau seama. Adevăruri. Râd de ele şi de ei, dau pe gât pahar după pahar, până cad sub masă şi atunci încep să plângă şi să se dea cu capul de pereţi, că viaţa-i grea, iar ei beau de necaz. Ridicolul ascunde un tragic acolo, undeva. Am fost certată cu alcoolul şi încă sunt. Am văzut cum a nenorocit familii, copii, şi m-a scârbit. Alţii au simţit pe pielea lor.

Răniţii îi rănesc pe cei din jur. Fericiţii îi rănesc pe cei din jur. Oamenii rănesc oameni. Ar fi trebuit să fim făcuţi din tablă, să funcţionăm cu fire, cabluri, ca un calculator. Să fim monitoare pe picioroange, cu cheiţă la spate, ca păpuşile muzicale. Când ne stricăm, să vină maestrul păpuşar să ne repare, iar noi să nu simţim defecţiunea. S-o luăm ca pe o pană de curent, să ne dăm seama că s-a întâmplat numai când ştim că a trecut deja, ca să nu ne mai consumăm înainte.

Ce fac, ce spun, ce gândesc cu voce tare, fac doar pentru că aşa simt. Mi-ar fi imposibil să mă dau drept cineva cumpătat şi echilibrat, să-mi controlez gesturile, vorbele, mimica, să mint permanent, să mă dau drept altcineva. Să nu fiu eu, aşa cum îmi spunea un prieten. Zic multe, şi multe din ele sunt prostii. Uitaţi-vă numai câte scriu aici. Uit la fel de multe, pentru că m-am obişnuit să scrijelesc lucrurile frumoase din viaţă. Altele, nu contează. Uit cu tonele. Am mâzgălit în conştiinţă un calendar de puşcăriaş. În el, am tras o linie pentru fiecare eveniment care m-a marcat într-un mod plăcut. Taică-meu îşi făcuse unul la fel cât a fost în ghips. El trăgea câte o linie pentru fiecare zi care trecea, cu un marker albastru. Când se împlinea o săptămână, le tăia pe toate cu o linie pe diagonală. Aşa fac şi eu, doar că nu le tai. Când se adună câte 10, le fac chenare în formă de chitară. Dacă aş pleca acum, cine va avea grijă de mine, să nu mă rănesc când voi face chenare? Îi spuneam unei prietene la telefon că lumea e o curvă, fără să ştiu că eu i-am cumpărat pantofii cu toc. I hurt people.

Mi-ar plăcea să devin un matematician calculat. Aşa, aş putea să controlez tot ce fac, ce zic, ce gândesc. Ei sunt eroii mei. Se ghidează după reguli stricte, probabil au toate hainele călcate, apretate, nu-şi prind părul cu creioane în stil japonez pentru că dau banii pe cafele în loc să-şi cumpere beţe. Au pantaloni la dungă…îşi pregătesc de seara ţinuta pentru a doua zi, asortează culorile, eheee… mie mi s-a întâmplat să iau pe mine primul tricou curat care mi-a ieşit în cale şi prima pereche de blugi. Greşesc. Unora, le iese un machiaj perfect. Lucrează la el.. dau şi fard de pleoape şi alte chestii. Eu nici măcar nu le ştiu denumirea, dar dau şi eu din cap şi răspund afirmativ când mă întreabă cineva, să nu pic de fraieră. Eu am un creion, un rimel şi un ruj. Şi ojă de unghii şi parfum.

Aş vrea să dorm în scorbura unui stejar bătrân şi să aud strigoii jucând cărţi, dar sunt doar un om pe nişte scări.

Random 3

3. Bun venit, 2011! Nu știu de ce mi se pare că intrăm cu toții într-un soi de film SF când văd că se-adună atâtea cifre la 2000. Am sentimentul acesta de câțiva ani, de când ne obliga profa de mate să cumpărăm și să rezolvăm de pe-o zi pe alta celebrele culegeri Mate 2000 +. E, la început, a fost mai decent. Era +2, +3…dar pe urmă s-a îngroșat gluma. Bine c-am scăpat de mateoftică…

8. Că tot veni vorba de filme SF, și în general, de filme, tocmai s-a terminat un an nici slab, nici extrem de bun în domeniul filmelor. Am avut producții comerciale și mai puțin comerciale, continuări teribil de proaste ale unor filme teribil de bune (vezi Paranormal Activity 2 sau Open Season 3), remake-uri de toată jalea (l-ați killărit pe Freddy Kruger din copilăria mea și pentru asta n-am să vă iert! – râs malefic…), mulă minte sucită (Inception, Shutter Island, sunt doar cele mai celebre), sau adaptări (ne)reușite ale unor jocuri video faine (adică PoP). Să vedem lista cu nominalizările la Oscar și câștigătorii de la Globuri, deși cred că o surpriză de genul celei de anul trecut n-are șanse să se mai materializeze și acum. Mizez pe Black Swan, Shutter Island sau Inception…deși nici Social Network nu-i rău. Totuși, dacă Portman nu ia măcar o statuetă, fac urât. Pe cuvântul meu!

11. Huidu a căzut și s-a ridicat. Asta pentru că he`s ”about to rock” and ”we salute you!”.

 14. Chestia mișto la un prieten foarte bun cu care vorbești după mult, mult timp, e că oricât de mare ar fi distanța, tot poți să vorbești cu el ca și cum n-ar fi plecat niciodată.

43. Cât dracu` mai durează până termină lumea de întrebat ”ce-ai făcut de Revelion?”. Fuck it! N-am mâncat ca sparta, n-am intrat în comă alcoolică, n-am digerat kitschurile de la Tv, deci nu sunt interesantă. E interesant să te simți ca dracu, să te faci de râs în public, să dai din fund pe manele sau pe muzică de bătut cuie. Eu am stat la bârfă cu familia-una din ocaziile extrem de rare de a ne nimeri în toane bune și-n aceeași încăpere- și m-am simțit bine – banal!

17. Pe 22, începe și la noi sesiunea. Puține examene, doar vreo 10-11.

21. Zilele astea arăta pe la TV un foarte fericit pacient ajuns la spital în comă alcoolică. Comă știa c-o să facă, pentru că cei care nu se pot abține nu se pot nici schimba. La spital știa, de asemenea, c-o să ajungă, dar tot ce spera era să dea de același doctor care l-a zguduit bine și anul trecut, pentru că ”noi ne-nțelegem bine, bre…”. Asta ca să vedem că românul nu renunță niciodată la umor.

45. Scursurile s-au refugiat la munte de sărbători. Mă mir cum nu s-a scufundat pământul cu ei, am fi avut și noi un eveniment cu care să ne mândrim în fața lumii. Un fel de Sodoma + Gomora în variantă românească, cu două-trei victime: marinelu`, The Reaper și blonda de la Cotroceni.

76. Ne-am ales și piesa care ne va reprezenta la Duesseldorf, la  finala Eurovision 2011: copii de la Hotel FM, care cântă despre ce nasol (și aproape imposibil) e să schimbi lumea singur și despre câtă nevoie avem unii de alți, ca să reușim, totuși, să facem ceva. Adică tot un fel de pace+dragoste, dar în variantă 2011. Piesa nu sună rău de tot, dar nici o capodoperă nu e, așa că nimeni nu se înghesuie să dea un pronostic în legătură cu ceea ce se va întâmpla prin mai, la concursul ăl mare. Tipul țopăie și zâmbește. Cel puțin, în spate are chitare și pian, nu platane. Asta-i de bine. Pentru o piesă aleasă în noaptea de Revelion - ca la nimeni, frate!- când nimeni nu mai vedea clar la 2 centimetri în față, și nu mai auzea decât clopoței, nici nu puteam să mă aștept la mai mult.

Și termin, ca de obicei, cu îndemnul:

Pace!

Ce-i nou

Dacă tragi linie şi socoteşti, îţi va da un nimic. Unul mare şi complicat, pe care toată lumea l-a tras în toate părţile, până şi-a pierdut elasticitatea, şi acum doarme aşa, fără vlagă, prea mare ca să ţină aerul, prea fragil ca să îngheţe, prea mic pentru solide. Atunci, era acoperit de caramel şi de picioare de gumă, chiar dacă era frig. Acum e cald, caramelul s-a topit de tot, dar au rămas picioarele să ne aducă aminte de nimicul nostru. Al meu, al tău, al tuturor.

Nu ştiu de ce mi-a fost atât de frică de el, chiar nu era cazul. Probabil, de e frică de ceea ce nu cunoaştem, sau poate ne e frică să cunoaştem, pentru că s-ar putea să ne lovim de nişte „cunoştinţe” cu prea plăcute. Dar frica, frica o simţi numai dacă te împinge dracul să te interesezi de un nimic. Dacă nimicul ţi-ar fi indiferent, n-ai mai simţi nimic. Nici frică.

…

16. Dragii noştri compatrioţi, sub mâna ocrotitoare a celor din conducerea TVR, vor alege reprezentantul României la Eurovision 2011 în noaptea de Anul Nou. Dragoste şi pace, băieţi, bucurie, şampanie, artificii, găini violate de moşnegi care nu mai nimeresc patul de fericire că trec în noul an, ochi zburând din orbite din cauza petardelor, cracii Andreei Bănică pe scena improvizată în mijlocul comunei, şi nişte copilandri dând SMS-uri la TVR. Cam aşa se va alege câştigătorul. Iartă-i, doamne.. (vă daţi seama de impact, dacă au ieşit cuvintele astea din gura mea).

75. În magazinele mari, o droaie de angajaţi spânzură ghirlande lucitoare pe panourile cu oferte. La intrări stau dormitânde caleşti trase de reni, în care moşneagul care-a şparlit numele sărbătorii pare că a înţepenit la volan. Ştiţi sunetul acela de şofer care adoarme în timp ce conduce şi cade cu capul pe volan? Ăla de scoală şi morţii. Da, cam aşa apare şi Moş Crăciun la cârma trăsuricii, în timp ce eu stau în tricou cu mânecă scurtă şi mă uit la el prin geam. Curios. Parcă-s în America Centrală. Numai ei sărbătoresc Crăciunul la 30 de grade. Bine c-am avut Halloween cu îngheţ.

3. Cred că ne scufundăm. Nu, cred că Galaţiul se scufundă. Toate străzile sunt capsate-n draci. Toate au găuroaie enorme înconjurate de bandă dinaia galbenă care cică ar trebui să ţină copii la distanţă. De ce?  Să toarne apă în ele, au loc cu ghiotura. Ar fi o chestie faină să vezi la televizor că sinucigaşii părăsesc Dunărea în favoarea gropilor din Str. Brăilei. „Înecaţi în stradă”. Cul. Nu cred că mai există posibilitatea, undeva în lumea asta, să te îneci într-o stradă. Suntem unici.

9. „Bang Bang You’re Dead” ca punct de plecare pentru un referat la psihopedagogie. Fraţilor, nu v-aţi săturat de filmul ăsta? L-am văzut a cinşpe-mia oară din cauza voastră, cred că-l ştiu pe derost de-acum. Înţeleg că-i bun ca material didactic da’..lumea mai trece peste (…ei cu maşina!). „Entre les murs” e bun, producţie 2008, chiar nominalizat la Oscar, sau mai bine, luaţi un Tarantino..că tot mi-e dor mie atât de tare de filmele lui. Nu găsiţi strategii didactice sau adolescenţi sinucigaşi, ca să fie pe placul uşchiţilor din licee, dar cel puţin aveţi parte de puţină acţiune, nişte sânge pe pereţi, viteză, nebuni. Şi coloană sonoră, of course..

17. Pace, oameni buni. Pace!

Necazul unui drogat. Necazurile noastre.

 -această postare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare-

Într-o casă mare, înconjurată de o grădină minunată...

Tăiaţi!

Asta scria într-o “Cenuşăreasă repovestită” cumpărată prin ’94. Cretină lume.

…

Într-o sticlă mare, înconjurată de o etichetă arogant de roşie, se prăjeau într-o seară două boabe de orez. Orezul era, pe-atunci, ăl mai tare halucinogen din câte îşi făceau veacul pe pământ. Stropit cu oţet, funingine, praf de cărămidă roşie şi pus într-o sticlă, la foc, să se rumenească, se făcea numai bun de consumat când toate pornirile urlau din tine. Individul de la care ştiu reţeta nu mai e demult printre noi. Dispariţia lui coincide cu perioada în care a consumat cocktailul letal, mai-sus-amintit. Nu c-ar avea vreo legătură. Sau poate are, o să povestesc mai târziu. Auzise şi el circulând legende despre substanţa-minune, dar pentru că era mic, timid, căminist, des bătut de colegii de cameră, cu n’şpe mii de ani mai evoluaţi ca el, n-a avut niciodată curajul să încerce. Până atunci..până-n seara cu pricina, acum vreo 20 de ani, când n-a mai avut cum să se lege la mâini şi la picioare ca să-şi tempereze impulsurile şi şi-a pus sticla pe aragaz. A rămas câtva timp lângă ea, ca să vadă ce se întâmplă.

...

Citiţi printre rânduri

…

Neiniţiatul nostru şi-a tras atunci un scaun lângă aragaz, a agăţat coada unei lanterne şi s-a ţinut de ea cu toată puterea, ca de o ancoră care l-ar putea readuce la pământ dacă se întâmpla ceva nelalocul lui. Nici n-avea curaj să aprindă lumina. Ar fi murit de ruşine dacă s-ar fi întors, cumva, colegii şi l-ar fi găsit apelând la cea mai josnică variantă. A rămas aşa câteva minute, până când boabele de orez au încetat să mai joase pe fundul sticlei şi oţetul s-a lăsat de sfârâit. Amestecul, nu prea omogen, cică avea un miros de te prăbuşeai, dar pentru că nu voia să moară fraier, săracu’ om şi-a făcut curaj şi a băut cocktailul până la capăt. Parcă băuse motorină. Îi venea rău, scuipa, vomita, înjura. Ameţeala de motor îi umplu creierul şi nu-şi mai simţi mâinile şi picioarele. În urechi îi vârâse dracul două ciomege care îi sufocase oxigenul înăuntru şi ţineau la o parte zgomotele de afară. Ceva îl trăgea în sus de nas şi-l ridica de pe scaun. Vorba vine, pentru că numai ridicat nu era. Senzaţia de mişcare părându-i-se foarte reală, nefericitul încercă să meargă, dar nu izbuti decât să-şi dărâme scaunul şi să cadă grămadă pe gresie. Treaba mergea. Nu în sensul în care credea el c-o să meargă, dar mergea.

…

Târându-se-n coate şi-n genunchi, copilul nostru şi-a făcut drum până la uşă, pe urmă a luat-o în jos pe scări, pe potecă, până la ieşire din campus, şi acolo s-a rezemat de primul stâlp de telegraf ca să vadă mai bine cum zburau păianjenii pe lângă degetele lui. Păianjeni, furnici sau gândaci, nici nu mai făcea diferenţa. Îi urmărea cu ochii ca un pisoi care urmăreşte o dâră de lumină şi crede că-i coada unui şoarece. Şi tot urmărindu-i, tot urmărindu-i, imediat îi zvâcniră genunchii, i se ridicară tălpile şi-o luă la goană pe potecă, respirând ca un nesătul aerul rece de seară. Alergă dărâmând bolovani până când capul i se poticni în tocul unei uşi de lemn, groasă şi prăfoasă. Orezul să fi fost? Oţetul? 

N-a mai ştiut să-mi zică. Dar ceva din amestecul acela l-a făcut să îndruge cele mai dulci rime pe care le-a scos cineva de-a lungul timpului. Simţea că-i şopteşte Julietei despre naşterea stelelor, despre miere şi lapte, iar Julieta lui… o nălucire din faţă, îşi tot întorcea tăcută chipul către el. Nu schiţa, totuşi, niciun muşchi. 

S-a trezit a doua zi, împuns de-un fermier cu furca  de întors fânul. Adormise ca ultimul om, în noroi, lângă o scroafă cu trăsături, ce-i drept, fine, dar departe de a fi Julieta lui din vis.

Mai râzând, mai plângând, n-a mai apucat decât să-mi povestească necazul lui. S-a aruncat de pe un pod, acolo unde era apa mai repede şi bolovanii mai ascuţiţi. De necaz. De necaz, pentru că în câteva zile, fermierul ducea la laboratorul medical din regiune singurul exemplar de homoporcus poetus existent pe-atunci. Partea nasoală e că...necazul unui drogat s-a transformat în necazurile noastre. Progenitura încă trăieşte..

Eco-snobism

Am să mă înec în verde. Nu de bună voie, nu sunt sinucigaşă! Dar pe toate străzile trebuie să dau, măcar odată la un drum, de afişe cu şi despre ecologizare, cluburi eco, proteste eco, marşuri eco, reviste eco. 

Acum ceva timp, venise în oraş un târg de produse – cică - comestibile, eco (sau bio, sunt total pe lângă atunci când vine vorba de termenii specifici). Fără chimicale, direct de la producător..suna bine. Dar stai un pic. Târgul acela avea loc într-un week-end. Adică (pentru cei ca mine, care au nevoie de calendar ca să se convingă că e week-end), sâmbătă şi duminică. Dacă suntem, numai dacă suntem norocoşi –şi vrem să nu ne vină deja rău- nu punem la socoteală şi vinerea. Concluzia? Brânzeturile alea, ouăle alea de prepeliţă, găinuşă de munte sau oricare zburătoare/reptilă, că merge şi-asa, caşcavalul ăla afumat – şi mai rău, produsele din carne (afumate sau nu), atârnau pe nişte sfori de dimineaţă până seara, timp de două zile, în bătaia aripilor..de muşte. Oh, well, cred că-i tare bine să mănânci de la târguri eco/bio! Nu neg, c-ar fi o idee extraordinară, dacă cineva cu mintea clară s-ar îngriji să organizeze târgurile de gen în condiţii cel puţin decente, dacă nu excelente. Că doar vrem să mâncăm sănătos, nu ne trebuie bilete numai "dus" la urgenţe.

E o modă nouă, probabil. Toată lumea se înscrie în partide verzi. Unfortunately, lumea se laudă pe urmă, arătând carnetul de partid, în loc să pună mâna pe mătură şi făraş şi să-şi facă un petic de asfalt curat în faţa blocului. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar am impresia că titlul filmului era „Eu când vreau să fluier, fluier”, nu „Eu când vreau să fluier, dorm”. Cinste cui pune umărul la treabă serioasă!

Eco-mania are un efect similar cu ascultarea unei melodii pe repeat. Şi iar vorbeşte melomanul din mine. Treaba stă cam aşa: îţi place un cântec. E bine. Îţi place mult – e şi mai bine. Îţi place atât de tare încât l-ai fredonat toată ziua la serviciu, pe drumul spre casă, în scara blocului, şi la bucătărie, cât înghiţeai chiftele – extraordinar. Înainte de culcare, ţi-l pui pe repeat şi-ţi îndeşi căştile în urechi, ca să adormi tot pe acordurile lui. Spune-mi mie că după 12 ore de ascultare continuă, nu ţi se face greaţă de el!

Tocăniţa eco are acelaşi mod de preparare, numai că alte ingrediente. A pornit ca un curent benefic, la alţii, prin anii 60, la noi, prin 2000, dar nu-i mare întârzierea, nu? Hippioţii au militat pe atunci (pe lângă protestele împotriva războiului din Vietnam), pentru întoarcerea la natură, pentru diferenţele culturale, pentru alte şi alte minuni naturale. Ei n-aveau nicio vină, săracii, pentru ce aveau să ajungă eco-partidiştii. E drept, militanţii 2.0 au destule modele. Vedete care-şi cumpără maşini eco, pentru că emisia de gaze omoară garoafa din glastra bunicii. How sweet. Bine că le stă în gât ţeava de eşapament, şi trec cu zâmbetul pe buze pe lângă coloşii japonezi, chinezi sau americani. Bine că împart pliante verzi, dar niciunul din ei nu se apleacă să le adune după ce sunt mototolite de cocalarii care le primesc şi care nu reuşesc să deosebească asfaltul de coşul de gunoi.

Aşa, ne integrăm, sau încercăm pentru a mia oară să ne integrăm într-o comunitate de oameni care nu numai că nu ne vrea, dar face tot ce-i stă în putinţă să ne facă de ruşine cu orice ocazie – vezi „salutul românesc” pe care-l prezentau franţuzii într-o emisiune de..probabil divertisment. Ne îmbătăm cu gândul că dacă scriem la o revistă vreun articolaş drăguţ despre cât de binevoitoare e mama UE şi cât de eco e ea, o s-avem ceva de câştigat – nu contează ce, românul se mulţumeşte şi cu o pungă de plastic dacă e gratis. Eu a trebuit să-mi ţin intestinele la loc un an de zile, cât învăţam la istorie despre beneficiile integrării în UE, căci ameninţau să dea pe-afară. Pe urmă, m-au invitat frumos să scriu despre aşa ceva! Şi-am zis pas! Îmi ajunsese. – cu vârf şi-ndesat, chiar.

 Ia ghiciţi – nu-mi pasă cât de eco şi friendly (să le vezi pe-asta două scrise cu cratimă e ca şi cum ai mânca dulceaţă şi pe urmă miere) e mama UE. Nu vreau la ea. Nu-mi pasă câte carnete de partid verde au cei din jur, nu vreau nici măcar un colţ din el, pentru că sunt în stare să dau cu o mătură şi să ridic un ambalaj de îngheţată de jos şi fără să posed o bucată de carton! Nu-mi pasă nici cât de bio e caşcavalul cu aromă de muşte, tot brânză sărată luată de unde ştiu eu că e (aproximativ) nealterată, voi mânca. 

Sfârşit. Oh, zâmbeşte, eu m-am calmat!

Iepurii, Strâmbu' şi Plosc

A fost odată ca niciodată o fermă de iepuri. Stăteau în cuşti suprapuse, ca nişte iepuri ce erau. Cuştile erau cumpărate la mâna a doua, cum se întâmplă de obicei, şi de-asta n-aveau nici plafon, şi nici podea. Erau doar cuşti făcute din zăbrele de oţel prin care cădeau toate cele de la un etaj la altul. Da, e drept că era o fermă foarte săracă. Nici morcovi nu cultivau, deşi aveau cel mai fertil teren din zonă şi pentru asta era invidiată de toţi vecinii.

Când fostul proprietaj a murit, la cârma fermei a venit un om hapsân şi cam strâmb de felul lui. Strâmb aşa cum era el, se plimba de două ori pe săptămână printre cuştile iepurilor ca să se mândrească cu deşteptăciunea şi puterea lui prin care făcuse rost de coroana fermei. Curând, însă, iepurii din toate cuştile, în lipsă de morcovi, au început să-i arate coada când trecea prin dreptul lor. Ba, unii îl şi scuipau. E, de scârba lor, pentru că, fie vorba între noi, tipul numai iubitor de iepuri nu era (dar îi plăcea să conducă..ar fi condus şi-o fermă de wc-uri dacă i s-ar fi ivit ocazia), strâmbul a renunţat să se mai arate în public. Îl enerva faptul că îi scăzuse popularitatea. Dar nu s-a dat bătut...nu, nu, pentru că un prost şi un strâmb persistă în prostie şi strâmbenie indiferent ce i s-ar spune.

Strâmbul şi-a angajat un consilier ca să facă turul pentru el. L-a luat pe Plosc. Plosc era un omuleţ de familie săracă, dar crescând lângă Strâmbul prinsese şi el gustul conducerii. Numai că lui Plosc nu prea îi priau ieşirile în aer liber. Din nu se ştie ce motive, aerul îl făcea pe bietul omuleţ să arate şi mai mic decât era în realitate. Atât de mic, încât abia se mai vedea printre cuştile cu iepuri. Aşa că Plosc şi-a cumpărat rapid, din banii din care trebuia să plătească morcovii iepurilor, un scaun şi-o masă. Şi-a luat trei sub-sfătuitori care să facă turul cuştilor în locul lui, şi cu banii care i-au mai rămas, şi-a închiriat o duzină de filme cu Arnold Schwarzenegger. E cunoscut faptul că chelul vrea să aibă plete, nu? Generos cum era (cu banii destinaţi morcovilor), îi plătea pe sfătuitori cum nu se putea mai bine. Şi sfătuitorii erau atât de mulţumiţi de el, încât nu se puteau îndura să-i aducă la urechi veştile proaste din teritoriu.

Într-adevăr, la cuştile cu iepuri, treaba nu era chiar roz. Iepurii, de foame, începuseră să se răzvrătească. Răsturnau ceştile cu apă când treceau sfătuitorii, drept în capul lor, îi scuipau ca pe cei mai mari duşmani, ba unii le puneau şi piedici şi zvârleau în ei cu pietre. Sfătuitorii, însă, se duceau frumuşel la Plosc şi-i spuneau fel de fel de poveşti fantasmagorice despre „cât de bine o duce ferma”. Şi Plosc era încântat. I se spunea că iepurii sunt atât de fericiţi, încât le aduc cele mai frumoase urări când se duc în patrulare. Atât de recunoscători, încât nu încetează niciodată să-l cinstească şi chiar ar da orice să-l vadă întorcându-se printre cuşti în locul sfătuitorilor. E, un gram de adevăt tot era în asta ultimă afirmaţie.

Încrezător în vorbele lor şi nerăbdător de a fi aclamat, Plosc organiză într-o zi o întrunire în faţa casei în care el, sfătuitorii şi Strâmbul îşi făceau veacul. Iepurii veniră, într-adevăr, în număr mare. Numai că socotelile de la masă şi din faţa filmelor cu Arnie nu s-au potrivit cu cele ale iepurilor flămânzi. Iepurii făcură rost, nu se ştie de unde (deşi se zvonea prin zonă c-au avut ajutor de la fermele vecine), de lansatoare de flăcări. Şi cât ai clipi, întraga casă a Strâmbului a luat foc. Şi-au ars acolo şi Strâmbul-şef, şi Plosc, şi sfătuitorii, şi se prăpădeau şi ţipau şi se înjurau grozav între ei din cauza întrunirii. Numai iepurii, acum răzbunaţi, râdeau de necazul lor şi se veseleau.

Şi datorită lor, ferma era acum liberă şi putea fi condusă de unii dintre ei, unii care cunoscuseră necazurile şi luptaseră pentru libertate.

« Să mănânce cozonac ! »

       Cred că am descoperit soluţia de ieşire din criză pe care au găsit-o cei care s-au votat singuri la alegeri şi se intitulează "aleşii poporului". Ştiţi când mi-am dat seama? Când mi-era ziua mai dragă, ieri după-amiază, după ce mai mâzgălisem un portret, băusem juma de kil de cafea şi mă pregăteam de cealaltă jumătate. Eram aproximativ liniştită: vorbisem cu un prieten de care nu mai auzisem nimic de mult timp. Şi uşor amuzată: nea' Funeriu anunţase că vrea să mute probele orale de la bac la sfârşitul anului.

       Dar legile cinismului spun că atunci când eşti liniştit, îţi găseşti de lucru. Da. Şi-aşa am deschis televizorul. Şi atunci am avut revelaţia. Mi s-a luminat mintea şi mi-am dat seama – de fapt, ăştia nu vor să ne scoată din rahat. Vor să ne omoare pe toţi şi să ne lase acolo, sau eventual să ne îndese mai adânc şi mai adânc, până n-o să se mai vadă nimic din noi. Şi cum noi suntem cam puţin, s-au gândit să-i aranjeze şi pe copii copiilor copiiilor noşti, prin 6 drăguţe de împrumuturi la FMI, pe care, ghiciţi cine le va achita. A, şi apropo, se pregătesc de al 7-lea.

       Factorul declanşator al revelaţiei mele a fost următorul: în condiţiile în care noul an şcolar va găsi, ca de obicei, şcolile în paragină din lipsă de fonduri, profesorii hămesiţi şi clasele aproape goale (într-un sat din Galaţi nu s-a născut niciun copil din 2009, deci vă imaginaţi ce "înghesuială" va fi la şcoli peste câţiva ani), onorabilul ministru Funebru plănuieşte să cumpere păpuşi cu handicap pentru fiecare grădiniţă din ţară, ca să se înveţe copilul cu diversitatea. Cu o mână, un picior rupt, pe-amândouă, eventual, chinezi, japonezi, africani, ţigani, diversitatea contează, şi mai ales iniţiativa de a extermina rasismul.

       Da, exact iniţiativa de care aveam acum nevoie. Probabil după ce-o să ne omoare pe toţi, fizic şi psihic, prin idei dinastea lăudabile, mai-marii vor să ne arunce la o groapă comună, indiferent de trăsături şi culoarea pielii, şi nu vrea să se nască între noi conflicte după moarte. Alţi bani, altă distracţie. Probabil tot din seria "cornul şi laptele", care s-a transformat de atunci în "untul şi biscuiţii", meniu pe care copii îl folosesc ca să "zugrăvească" pereţii şcolii.
   

        God save him! Aduceţi de urgenţă psihologi, sau mai bine-o ghilotină, căci se vede bine că nea' Funebru e fan Maria Antoaneta: "N-au pâine, să mănânce cozonac!"