Mândrie

Motivul de mândrie dezvoltat asiduu şi declarat de orice om pe care-l prinzi pe stradă disponibil să vorbească este faptul că nu mă uit la televizor! – cu un zâmbet superior pe bot, eventual mişcând capul în stânga şi-n dreapta pe ritmul negaţiei, şi simţindu-se, mai mult ca sigur, parte a unui cerc restrâns de iniţiaţi, care deja dau dovadă de prea multă bunăvoinţă răspunzându-ţi.

La îndepărtarea generală de mijloacele de informare, am contribuit cu toţii - noi ne-am bucurat la început, când au început să se difuzeze Ştirile de la ora 5, pentru că deveniseră un adevărat spectacol. Pe urmă, le-am abandonat, dar ideea era deja desprinsă – TV-ul dăunează grav sănătăţii.

Ziare nu mai cumpără nimeni, că e greu să nimereşti coşul de gunoi pe care scrie hârtie după ce-l citeşti (asta ca să găsesc un motiv decent…), dar mai ales pentru că, aşa cum ne-am format o concepţie despre Ştirile de la 5, am dedus noi câte ceva şi despre ziare – pe toate le-am trecut în categoria ziarelor de scandal, care nu prezintă decât ştiri cu şi despre Bahmuţeanca sau Bote. Că mai există şi-o Dilema Veche pe lângă ele (biata de ea), nu vrea nimeni să ştie.

Presa pe Internet e aproape imposibil de citit, pentru că mereu apare tendinţa de a abandona pagina cu pricina şi de-a deschide site-uri infinit mai interesante – cum ar fi cele de socializare on-line, pe care puştanii să-şi exerseze abilităţile de pregătire a ritualului de împerechere (nu toţi, şi nu toate reţelele de socializare - mai sunt unele care trimit ştiri despre anumite evenimente, alea sunt scuzabile). Cade, aşadar, şi varianta asta.

Ce e mai rău e că mulţi dintre noi îmbrăţişează concluziile astea fără să fi cunoscut vreodată formatul unei emisiuni de ştiri, şi fără să fi simţit vreodată mirosul de plumb al unui ziar proaspăt tipărit. Aşa-i învaţă părinţii, aşa aud la noi, aşa zic şi ei mai departe. E cam aceeaşi chestie pe care am făcut-o eu acum vreo 15 ani, când m-a tras mătuşi-mea de-o aripă la un fel de ceai organizat de-o rubedenie mai îndepărtată – am bătut din picioare ca nebuna şi-am început să urlu că eu nu vreau să mănânc baclava, din simplul motiv că auzisem de la maică-mea că are nuci – în mintea mea de copil, vedeam nucile vârâte-n prăjitură cu tot cu coajă şi nicidecum curăţate şi micăţite. S-au luptat un pic cu mine până să mă facă să gust..

Snobismul e-n floare, aşa că după ce-ţi este trântită în faţă o afirmaţie ca Nu mă interesează ştirile! , s-ar putea să te trezeşti şi cu continuarea – Mai bine iau o carte. Zău? Levantul? Au mai luat-o şi alţii…şi tot o iau, de vreo 10 ani (poate n-au nevoie de 15 ca s-o termine!). Nu-i aşa, tu eşti incultul care se uită la ştiri, ca ştie cât să se împrumute pe la rude dacă mai are chef să mănânce un colţ de pâine după ce i s-au prezentat tăierile salariale, iar el e Emirul (şi toate le are), al cărui unic scop în viaţă e să se cultive prin mijloace inaccesibile publicului larg, dar perfect compatibile cu intelectul său super-mega-extra-hiper-dezvoltat.

Ce dacă habar n-are că lumea e din nou în război sau că Japonia a fost aproape ştearsă de pe hartă de-un cutremur scos parcă din filmele SF?

Tocmai acum, când putem informaţia circulă mai repede ca oricând, noi ne trezim să-i dăm cu piciorul! Un film genial de prin 2003 spunea povestea (fictivă, cred) unei femei, activistă de partid din RDG, care intră în comă chiar înainte de căderea Zidului Berlinului. Îşi revine câteva luni mai încolo, dar doctorul recomandă familiei să nu o supună unor şocuri puternice, aşa că nu i se spune despre transformările prin care tocmai trecuse naţiunea germană. Ba mai mult, familia încearcă să-i inducă ideea potrivit căreia zidul n-ar fi căzut niciodată, statuile lui Lenin n-ar fi fost niciodată dărâmate, la aprozar s-ar găsi în continuare murături comuniste – fi-su` chiar înregistrează, cu ajutorul unor prieteni, emisiuni de ştiri despre cât de bine o duce comunismul în Europa, ca să nu-i zdruncine din nou sănătatea.

Noi – cei mai mulţi – nu suntem nici recent întorşi din comă, nici genii cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, nici surzi şi muţi şi n-avem nici vreo carapace anti-radiaţii ca să ne ferească de Fukushima reloaded (cel puţin, eu nu dispun de aşa ceva) aşa că ruptura de tot ce se petrece în lume nu ne este tocmai indicată.

Eu zic aşa – bre, lăsaţi naibii snobismul la o parte, sau o să vi-l las eu când n-o să mai suport să vă văd în halul ăsta… (să nu ziceţi că nu v-am spus!) Nu de alta, dar începe mie să-mi fie ruşine de ruşinea unora care declară mândrii că habar n-au pe ce lume se află..

Agenda. Zaz

Dacă stai bine să te gândeşti, lumea e extrem de mică. Pământul, cu totul, adică. După tragedia din Japonia, lumea a început să măsoare din toate părţile kilometrii care despart România de Cercul de Foc. Nu ştiu cât le-a dat. Puţin, oricum. Extrem de puţin. Atât de puţin, încât mai uşor ne e să ne ducem până-n Japonia, decât să coborâm la primul magazin şi să luăm o pâine. E mare deranjul, probabil. Mă despart 2 metri de parfumul din sticluţa neagră, şi cam tot atâţia de un peşte albastru pe care l-am scos la imprimantă şi l-am ţiplat, în timpul unei crize de mine. Vreo 30 până la ghiveciul de la fereastra vecinei, în care nu creşte nimic. Vecină-mea nu mai stă aici demult. A lăsat o familie de chiriaşi şi s-a dus să moară la nepoţi. Cât de aiurea poate fi să primeşti în casă pe cineva pe care ştii că-l vei găsi rece şi ţeapăn în maxim o lună? Nici nu vreau să mă gândesc. Nu ştiu ce să spun. Niciodată n-am ştiut ce să spun în momentele serioase, aşa că am preferat să tac.

Mi-am luat iar mere. Mama şi-a luat nişte iaurt, în care pune dulceaţă de gutui.

Eu vorbesc mult. Vorbesc ca să treacă timpul, sau ca să nu adorm. It`s funny. Unii oameni se simt bine când se-aud vorbind. La un seminar, profesoara trăncănea singură, vrute şi nevrute, şi părea că se bucură aşa de tare că îşi aude vocea, ca şi cum ar fi stat mută o viaţă de crocodil, şi-n dimineaţa respectivă şi-ar fi revenit ca prin minune. Ca o scorpie ce sunt, am întrerupt-o şi am început eu să vorbesc. Am pornit de la subiectul ei, dar m-am îndepărtat într-atât, încât nici eu nu mai ştiam ce spun. Am făcut-o doar ca să nu adorm de tot. Uneori mi se pare că dacă adorm, plec de-aici, şi cineva îmi şterge cu guma poteca din spate. Ce folos că am cheie? Încă o mai port la mine. E aceeaşi cheie pe care-o am din generală. Atunci au schimbat ai mei uşa. Venisem într-o zi de la şcoală, şi broasca murise. Am încercat să descui uşa, dar am rupt cheia înăuntru. Pe-atunci nu erau des portables şi am aşteptat şi eu ca un kinder cuminte ce eram, în faţa blocului, vreo 4-5 ore, până a venit maică-mea. Până seara, tata a dat comandă de altă uşă. De-atunci, păstrez cheia. E în buzunarul din spate de la blugi, acolo unde port şi calendarul cu AC/DC şi încă câteva fiţuici pe care mi-am scris demult numere fabuloase de vopsea de păr sau ojă de unghii. Acum am o agendă pe care n-o folosesc. E verde închis, cu o dungă roşie şi cu sigla AC/DC pe ea. Înăuntru are desenată o oaie cu o puşcă-mitralieră pe umăr. Da, e … aluzie la zodia mea. Şi la caracterul meu. O port la mine doar pentru că-mi place. Chiar dacă aş scrie în ea, aş uita că am scris.

Am un obicei bolnav în a-mi face fiţuici de-astea, şi pe toate le păstrez la mine. S-au chinuit ai mei vreo 20 de ani ca să scoată din mine un om organizat. Nimic. Nicio agendă nu s-a lipit de mine. Alarma de la telefon nu ştiu s-o folosesc, şi nici funcţia de memo/memento. Urăsc să-mi fac semne pe mână, mi se pare o insultă adusă tatuajelor. Profa de mate îmi recomanda lecitină când vedea că uitam pe unde puneam caietele/lucrările.

De tine nu cred c-am să uit vreodată. Nu mă întreba. Doar imaginează-ţi că ţi-am răspuns înainte să întrebi. Sau da, întreabă-mă. Să vedem ce spun.

I-am promis Dianei că-mi dau şi eu cu roz pe unghii. Nu m-a ţinut. Am 9 unghii kaki şi una corai. Îmi place nuanţa de corai. Sunt 17 grade afară. E păcat de afară, când noi stăm înăuntru. Poate mâine.

O săptămână. Sau până marţi.

           Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă întrebe mama/tata/un prieten/orice cunoscut despre ceva ce, zic ei, am scris/am schiţat odată, şi eu să mă uit cu o mutră strâmbă la ei şi să întreb „am scris?!”. Probabil am scris, sau am schiţat, sau am văzut, habar n-am, nu stau foarte bine la capitolul amintiri din trecutul propriu şi nici nu cred c-aş vrea. Cam aşa se întâmplă şi cu articolul ăsta. (Aţi observat că nenii de la Microsoft şi-au programat bebeluşul Office 2010 să facă urât când folosesc cuvinte de genul „ăsta”?. Mi-l transformă automat în „acesta”. Mă enervează chestia asta la ei…). Deci cum ziceam, am impresia că am mai scris odată ceva asemănător, sau că am vrut să scriu.

Ideea e că toată lumea vorbeşte zilele astea despre un cutremur devastator care va avea loc în Vrancea până marţi, 28 septembrie anul curent. Noi iniţial am fost atât de „hă? Ci zişi, bre?”, încât au trebuit să ne zică ucrainenii despre zguduitura care ne paşte. De-atunci au început toate babele să-şi amintească de Apocalipsa care o să vină şi-o să ne cureţe pe toţi. Oamenilor le place să creadă într-un cataclism de proporţii uriaşe. Aşa a fost şi prin anii `90, când la televizor apărea un anume domn’ Hâncu, care prezicea şi el niscaiva cutremure. Atunci eram toţi mici şi proşti, abia ieşiţi din revoluţie şi scăpaţi în grădina cu superstiţii. Până şi maică-mea îşi făcuse o geantă „de urgenţe” în care-şi pusese o sticlă cu apă – la sticlă de plastic, că abia o descoperisem – , un aparat de radio, şi-o lanternă. Era atât de împrăştiată, încât nici nu ştia ce să ia, aşa că s-a tot învârtit pe lângă tot felul de prostii nefolositoare, dar cu o anume valoare sentimentală (ceasul din studenţie care nu mai mergea de câţiva ani, dar pe care-l ţin minte şi acum, nişte discuri vechi, de parcă ai mai fi avut unde să asculţi muzică după ce supravieţuiai Armageddonului..). În concluzie, s-a limitat atunci la apă, radio şi lanternă. Nu s-a întâmplat nimic. 

După domn’ Hâncu, alţi deştepţi s-au gândit că eram pe punctul de a trece în anul 2000, deci atunci trebuia să se întâmple. Bineînţeles că nu ne-am trezit nici în prima dimineaţă a anului într-o mare de cenuşă şi foc. Dar, ca un pas înainte, mama nu şi-a mai făcut gentuţa. După fatidicul 2000, băieţii şi-au dat seama că, de fapt, în 2001 se făcea trecerea dintre milenii. Alte avertismente, alte distracţii.

Acum ne apropiem, cică, de o chestie mare, aproape la fel de mare ca cea din `77, pentru că motanul pe care pluteşte zona Vrancei o să se lase de moţăit şi-o să se trezească brusc. Şi-atunci să te ţii, nenică!...

Nu ştiu..chiar avem nevoie de avertismentul unei păcătoase zile când ne vom trezi cu toţii plutind deasupra noastră, imateriali, aproximativ invizibili şi incolori? De unde ştim că până atunci nu ni se va întâmpla nimic? E un fel de înţelegere cosmică între bine şi rău, între oameni şi duhuri? Au jurat, cumva sfinţii, într-o noapte de beţie că nu se vor atinge de noi până într-o anumită zi, când ne vor strivi cu adidaşii lor Nike uriaşi?! Există contract? Dacă da, aş vrea şi eu să-l văd..

Probabil, sună mai bine când ni se promite că se va stinge lumina peste toţi de-odată, şi nu pe rând. E mai fain. E o tragedie. Tragediile sunt faine. Nu-i nasol când se stinge un bec? Este. E, dar când se sting 1000 de becuri? Probabil e la fel de fain, pentru că, în fond, cu toţii avem un moment când ne gândim numai la noi. Da, probabil e egoism. Sau instinct de conservare. Autoconservare.

Coincidenţă sau nu, am văzut zilele astea unul din cele mai frumoase producţii canadiene ever. „One week”, din 2008 e povestea unui tânăr care primeşte vestea unui început de tragedie – cancer. Gradul 4. Cel mai fioros dintre toate. Tipul ăsta dă drumul nebuniei să zburde, îşi cumpără o motocicletă şi cutreieră Canada de la un cap la altul, aşa cum şi-a dorit întotdeauna. Peisaje care-ţi taie răsuflarea, acele „munţi pe dreapta, munţi pe stânga”, aşa cum îmi place mie să le numesc şi o coloană sonoră care nu te iartă dacă nu dai volumul la maxim, toate fac un tacâm care ţi-e pregătit odată la 20 de ani, în cel mai bun caz. 

În fond, acum realizez că au şi avertismentele astea ceva bun în ele: ne liniştesc, cumva. Dacă se poate numi linişte – ne „asigură” că nu ne vom vedea numai becul nostru stingându-se. e drăguţă ideea asta de siguranţă, însă eu tot cred că am fi putut să ne liniştim şi fără să fim atât de prăpăstioşi. Tare cred că n-avem nevoie de gentuţe de urgenţă. Asta e numai o sintagmă de care te agăţi ca de un colac de salvare când ai în faţă perspectiva beznei colective. După mine, bezna individuală e mai dulce, tocmai pentru că nu e precedată de bocet, ci de muzică, la fel ca în „One Week”. Pentru că nu îţi este livrată ca picătura chinezească, ci te ia cu totul, fără să-ţi dai seama. E mai bine aşa.

Da’ parcă-i şi mai bine să râdem, să glumim, şi să facem mişto de Băse!
Aveţi aici o frântură din festinul muzical pe care-l serveşte filmul: Wintersleep, o trupă canadiana, cu piesa Weighty Ghost.