Drept la criogenie

Nu știu dacă aș avea vreodată dreptusă cer ceea ce vreau să cer. N-am cum, îmi e greu numai să mă gândesc și mă simt ca indezirabilul numărul 1, ca cel mai mare tupeist al pământului peste care merită să cadă cerul și să i se spargă-n cap în bucățele. Vreau să strig și să cer ajutor, caut pe cineva dispus să-mi lege mâinile la spate și să-mi pună scotch la gură, ca să nu pot să scriu, să caut sau să vorbesc, pentru că știu că n-aș face decât să cer ceea ce nu trebuie. Cererea mea este una ingrată, care ar răni și ar ține pe loc cursul lucrurilor și nu sunt cu siguranță cea pentru care pământul s-ar putea opri.

Mi-a făcut bine ce-a fost. Don`t you cry tonight, pentru că s-ar putea să mă răzgândesc, să-mi aduc bagajele înapoi și să mă încui în casă. Sunt impulsivă și nebună, aș fi în stare să iau pistolul tatei și să împușc singurul lucru care stă în calea mea și a timpului, singura ființă, căreia i-aș sări în spate și m-aș prinde de ea cu ghearele. Am unghiile date cu ojă, asta știi. N-aș fi eu dacă aș omite detaliul ăsta. Cred că.. am să salvez postul ăsta pentru când o să fiu departe. O să se vadă atunci. N-am cum să cer răbdare, mai bine m-aș împușca decât să fac asta, n-am niciun drept.

Mereu m-a fascinat gheața, frigul. Am vrut să-mi iau bilet la Transsiberian, să plec singură și să stau două săptămâni în frig, să mă călesc. Să nu mai simt altceva și când ajung acasă să găsesc totul schimbat, ma liber și mai aerisit. Să aduc cu mine din răcoarea de acolo. Nu cred că mi-aș fi luat haine groase, mi-ar fi plăcut să simt frigul până-m măduva oaselor, nefiltrat așa, brut, firesc. Poate aș fi fost destul de nebună încât să sar din tren pe la mijlocul călătoriei și să rămân acolo, să mor înghețată. Poate aș mai vrea încă să fac chestia asta, deși nu mai caut rute și prețuri.

Aș vrea să îngheț acum, în plină vară și să mă trezesc peste câteva luni. Când mă trezesc, vreaă să găsesc casa goală, munți de praf peste rafturi și pânze de păianjen la ferestre, în loc de perdele, foile cărților îngălbenite și mâncarea din frigider stricată, cafeaua transformată-n scrum, salcâmul îngălbenit și ars de soare, dar lumea de-afară, la locul ei, vie și neschimbată, veselă. Atunci mi-aș scoate pantofii și mi-aș șterge unghiile cu acetonă, aș arunca puloverul și-aș ieși afară în picioarele goale, ca să simt pietrele cum îmi înțeapă tălpile. Aș vrea să simt asta. Așa m-aș simți vie, liberă.

N-ar mai fi nevoie să gândesc ceea ce vreau acum. N-aș cere. N-aș îndrăzni.

O cursă de șoareci

Actriță de marmură neagră, de ce nu suni la room-service să-ți mai aducă un ceai și niște sarmale? Nu mai plânge, uite, ai primit invitație la bal. Cel puțin ține nu ți-au trimis caronașul într-un plic cu cap de mort, cum i-au trimis Katiei.Odată, într-un tărâm îndepărtat, o prințesă s-a născut, dar curând avea să-și dea seama că, atunci când vine vorba de viața de dincolo de ziduri, ea nu avea să culeagă prea multe ace de siguranță.

Lipton Ice Tea România și Granny O’Grimm te ascultă dacă îi lași. Povestește-le, că le place .așa au aflat și despre Moarte.Ei credeau că nu va veni, dar au pierdut de tot controlul și s-au trezit cu ea la ușă. În rochie roșie, căzută pe umeri, în sandale cu toc înalt și baretă subțire trecută peste gleznă, cu părul proaspăt tuns de cineva care nu se pricepe, pentru că încă se văd între șuvițe bucățile de sticlă pe care le-a folosit drept foarfece. Înaltă și zveltă, a tras un zâmbet și a înaintat în camera lor de hol. S-a așezat la prima masă și s-a prezenta. Mai neîncrezători, i-au cerut legitimația, dar Moartea o uitase pe bancheta din spate a mașinii. Le-a spus în schimb că poate să dovedească identitatea sa. A scos pe masă o cursă de șoareci. I-a întrebat dacă au luat vitaminele dimineață, iar ei s-au întins pe pereți și și-au pus mâinile pe piept, întinzând gâtul spre cer. Da, ea era.

Acum câteva luni, mergeam să culeg soarele. Se zbătea în mâinile mele, se micea și se întindea din toate părțile până îi creștea aripi negre-vineții și se transforma în liliac. Și tot mă certam și mă consumam, pentru că toată lumea-mi spunea că greșesc, și că soarele e acolo și-o să fie mereu, că văd eu prost și nu există niciun fel de aripi. Cu toate astea, tremurau când curentul bătăilor trecea pe lângă ei, dar țineau capul sus și nu mișcau niciun mușchi pe față ca să nu simt eu că se ascunde ceva.

  

Ce chestie. Mi-am dat seama. Greșeala a fost a mea, că le-am spus. Dacă Moartea n-ar fi scos cursa de șoareci, dacă Actrița de marmură neagră n-ar fi plâns, dacă eu n-aș fi spus tuturor că soarelui meu îi cresc aripi negre-vineții, nu s-ar fi consumat nimeni, m-ar fi considerat normală. Trebuia doar să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau mai bine, nici măcar nu trebuia să găsesc soarele. El nu era soare, eu îl vedeam așa. Acum nu-l mai văd. Îmi mai apare câteodată-n vis, cântând la chitară. Nu știu ce urmărește, vrea să mă bântuie probabil. Mă întorc pe cealaltă parte și-mi pun perna pe urechi. Nu sunt slabă, pot și eu să spun că nu-mi pasă. Am să iau curs de șoareci de la Moarte și am să-l închid acolo, să se zbată. Așa se zice, că.. atunci când Janie a fost arestată, avea pistolul lui. Janie`s got a gun. Am și eu pistol. Nu vreau să-l împușc, vreau doar să vadă numai pereți oriunde întoarce aripile.

Janie`s got a gun...

La Babilon

Avem nevoie de halate apretate. Roşii, ca desfrânata Babilonului, ca Babilonul unde am şezut şi-am plâns, unde am zgâriat nisipul de disperare şi pietrele şi hârtia creponată întinsă cu făcăleţul şi lipită cu aracet pe cer. Unde ne-am scrijelit numele. L-am fotografiat, am rupt fotografia şi am îngropat-o sub apă. Am lăsat-o acolo, şi de ea ştim numai noi. Dacă mi-ar bate cineva la uşă şi mi-ar spune că ştie de fotografia aia, m-aş întoarce lângă apă, aş dezgropa-o, aş aprinde bricheta şi aş da foc bucăţilor, pentru că n-ar mai avea niciun sens.

Acolo am auzit corul şi m-am înclinat pe ritmul muzicii. Nici acum nu mi-a trecut durerea de spate. Am învăţat să trăiesc cu ea, am ajuns chiar să o iubesc, pentru că face parte din mine. Am aprins veioza la care am un bec prea puternic. Mi-e frică să nu se ardă. Aş rămâne în beznă şi n-aş mai găsi bricheta ca să ard fotografia. Asta, bineînţeles, dacă mi-ar bate cineva la uşă. Acum nu-mi bate nimeni, şi mă gândesc să cumpăr halate. Pentru toată lumea. Sau nu, doar pentru cei care au nevoie. Eu am nevoie. Am să trec pe stradă cu un detector de radar şi am să-i depistez pe cei care-mi seamănă. Am să le împart halate. Mai întâi, o să mă duc la o firmă importantă, poate mă sponsorizează. Sau am să caut oferte prin magazinele mari, poate găsesc la bax.

Îmi rânjeşte Babilonul.

În cutie stau cinci iepuri verzi

În găleată

E găleată, nu cutie

Stau la plată.

Nu mai văd bine, ar trebui să fiu mai lucidă. Am confundat cutia cu găleata. Ei stau în găleată, cuminţi ca nişte iepuri. Dacă apa de la robinet o să înceapă să curgă, o să curgă înapoi în timp. O să-i ia cu tot cu găleată şi o să-i ducă pe ape, departe. Nu vor mai şti ce-i cu ei. Se vor trezi prinşi în găleată, ei între ei vor fi singurul sprijin pentru ei între ei, între ei şi între noi. Se vor învârti până vor ameţi şi vor renunţa să se mai uite pe fereastră, la ape. Pe fereastră n-au ce să vadă, decât nişte tufe trecând pe lângă ei, ca într-o melodie despre un vis. Ada ştie. Poate o să treacă şi un salcâm, deşi mai degrabă nişte papură. Salcâmii nu cresc pe lângă ape, nu? Sălcii…papură, stuf. Oricum, ceva din familia asta.

Sunt curioasă, când vor ajunge la Babilon, vor plânge şi ei? Toată lumea plânge. Am să vorbesc cu unul dintre ei să-mi trimită o scrisoare in momentul când vor ajunge, ca să ştiu. Atunci o să mă duc să cumpăr halatele apretate. Roşii. Îmi aleg un grup, mergem cu toţii înapoi la Babilon, ne uităm la ei cum plâng şi începem să râdem. Am să mă depărtez de toţi, să-i văd în acelaşi cadru. Pe toţi. Să caut apa unde am îngropat fotografia, să mă asigur că e acolo şi că nu mai ştie nimeni. Să mă aşez pe piatră, să mă gândesc la ea şi râsul şi plânsul să se mărite în spatele meu, până nu voi mai auzi nimic.

Limite. Fizice si mentale.

E grav. Ni se impun limite fizice. De tot felul. Limite care ne determină să fim într-un fel în care, probabil, nu ne-am dori. Limite care schimbă, din cine suntem, în cine putem fi. Toţi le vedem, toţi le simţim, toţi ne enervăm din cauza lor. Dar în loc să critice limitele, şi în loc să întreprindă ceva ca să le “avorteze”, snobii critică produsele lor. Sunt pe lumea asta o grămadă de snobi care ne “citesc” personalitatea după case/masini/haine/pantofi/locul unde ne petrecem vacanţa. Câţi dintre noi îşi cumpără cu adevărat ceea ce vor şi se duc în vacanţă unde vor? Or, aşa-zişii cititori în outfituri n-au decât scopul de a-i înjosi? Ştiţi, nu cred ca nu ne-am lua cu toţii Land Rover-uri sau Ferrari-uri, dar ne mai mulţumim şi cu-n Opel sau o Dacie de-aia după care claxonează tot cârnatul din spate când se opreşte fix la trecerea de pietoni.

Uneori suntem siliţi să ne comportăm ca nişte bolnavi pe jumătate imobilizaţi. Niciodată n-am putut să mă uit la ei, tocmai pentru că situaţia lor mi se părea mult prea groaznică. Să nu poţi să te mişti, să nu poţi să te ridici din scaun ca să mergi până la colţul blocului, să depinzi de altul ca să te speli şi să mănânci, e un calvar. De-aia n-am fost niciodată de acord cu salvarea sinucigaşilor. Unii vor să-şi ducă treaba până la capăt, ca să ştie un capitol încheiat, ca să se lipsească de tot ce li se părea rău, meschin, nelalocul lui în viaţa pe care-o duceau. Şi dintr-o dată, bau!- un idiot îl salvează. Îl salvează de la o căzătură în gol care i-ar fi putut aduce un „display” negru pour toujours, dar îl condamnă la o viaţă plină de chinuri într-un scaun cu rotile. Ăştia care îndură toate grozăviile „salvării” sunt adevăraţi eroi. Ar trebui judecaţi şi condamnaţi cei care se pretează la acte dinastea de eroism în numele vieţii – ce viaţă mai poate avea „salvatul”?!

Dar m-am îndepărat iar de la subiect. Plecasem de la cititorii în outfituri.  Nu sunt ei cea mai mare problemă. Nici măcar limitele impuse de bani/timp/alţii. Astea-s limitele palpabile.

Mai grav e că există specimene printre noi care-şi impun limite şi în gândire. De ce-am vrea să ne purtăm ca ei, noi, care ne permitem încă să ne mişcăm în voie? Nu apucăm bine să mâzgălim o linie pe o hârtie, că trebuie să o ştergem. Nu trec două secunde după ce-am spus o vorbă mai dură cuiva, că trebuie să ne retragem cuvintele, sau să o îndulcim cumva. Ne impunem un autocontrol cu care sunt de acord. Ne abolim pornirile care ies din sfera bunului simţ. De acord. Dar pe celelalte? Pe cele nevinovate de ce trebuie să le omorâm încă din primele secunde de la naştere? Ne trebuie curaj ca să acceptăm faptul că poartă amprenta noastră. Nu suntem spontani deloc.

Spontaneitatea depinde de multe lucruri, printre care eternele „bani/ timp/alţii”. Greşim când ne reproşăm lipsa ei. Bineînţeles, în anumite circumstanţe. Câţi dintre noi n-ar vrea acum să ia un bilet de avion fără să se uite la destinaţie şi să se ducă de nebun oriunde îl poartă inerţia asta dulce? Nu asta e spontaneitatea. Ăsta-i un capriciu care urlă „ia uite cine sunt şi ce fac!” Până la urmă toţi suntem imobilizaţi cumva. Cel puţin noi, oamenii simpli, ăşta care trebuie să muncim ca să ne câştigăm traiul. Singurii care-şi permit să fie „spontani în practică” sunt cei care n-au grija zilei de mâine. Există şi spirite fericite care-şi permit câte-o escapadă din când în când (Deea, m-auzi, da?:)) 

Noi ne acceptăm condiţia de imobilizaţi la sol şi ne lăsăm spontaneitatea să zburde în gândire. Încă, şi aici unii îşi întorc gândurile din zbor. Aici e cea mai mare tragedie. Tragedia amputării gândurilor care nu costă. Trebuie să fii extrem de închis la minte ca să faci asta.