Random 10

87. La mulți ani, Drapelule! Mă mir cum nu te-ai ascuns în pământ de rușine. Băse vorbește despre tine, sper că auzi. Cred că ești singurul din țara asta care-ar avea tupeu să-l pălească peste față. Dacă ar fi după tine.. dacă ar fi după noi...

21. Dintre critica biografică, psiho-analitică sau structuralistă, cel mai mult o urăsc pe aia ai cărei reprezentanți sunt convinși că știu totul despre orice, chiar dacă „orice-ul” cu pricina cuprinde pe lângă produs, și un autor. Ce dacă? – E lapte-n frigider/ Iar banii, ciorapii și șapca ta sunt pe calorifer. Sari, și nu știi de ce, dar bine că știu alții. Ai, domnule Jones, de ce nu mai crezi în povești, de ce nu mai asculți radio-ul?

34. Vă vine să credeți că

- [...] politicienii au stâncit.. stânc.. stâlni... stâlcit limba română:

? Îmi place când oamenii fac pe deștepții și-o dau în bară.

7. Domnule 7, te rog frumos, lasă-mă în pace. Dacă mai trag un sigur bilet cu numărul 7 la vreun examen, fac urât. Și eu când vreau să fluier, fluier, deci fii foarte atent.

11. Suita TVR redifuzează emisiunile gen Remix și Timpul Chitarelor. Orarul a apărut pe Metalhead, împreună cu detalii despre fiecare ediție în parte. Chiar mi-era dor de așa ceva.

17. Am terminat în sfârșit cu examenele. De aflat notele, nu se pune problema, madamele de la secretariat au primit un soft nou și până se învață să lucreze cu el, mai durează, că doar nu sunt secretare, nu.. secretare! Nu nou suntem grija lor, asta e evident. O să-mi lipsească nopțile de miercuri, când îmi dădeam seama că joi și vineri urma să am curs, respectiv seminar, cu profa` pe care-o „iubeam” cel mai tare. De fapt, o adoram. Atât de tare, încât o visam pe ghilotină. A avut grijă să nu-mi schimbe impresia despre ea.

23. Vreau să văd cât poți. E doar un test, eu nu mă implic deloc. Doar, sunt curioasă. Curiozitatea, dacă mai ții minte, a omorât pisica, nu vulpea! Un clasic în viață susținea că poți să ai și succesuri, poți să ai și eșecuri. Vreau să văd cum reacționezi la eșec. Cealaltă variantă iese din discuție. Știi, nu te-am înțeles. Dacă ai ținut după tine o gogoașă pufoasă și amețită de vârsta prea mică, de ce trebuia și eu să o alint? Nu prea înțelege ea limbajul meu...

R67. Multă baftă la bac!

Leapșa - Top 10 filme!

Top 10 filme. E un fel de crimă să-mi ceri mie să fac un top din numai zece filme, dar o s-o încerc și pe-asta, pentru că n-am mai pus pâna pe-o leapșă cam de multicel. În ultima vreme scriu de-mi rup degetele pentru orice altceva în afară de blog (și facultate, dar asta-i altă poveste). Deci, să-i dăm drumul:

1.        

1. Preferatul meu din toate timpurile it`s called Arizona Dream (1993). Și nu, nu-i „preferat” neapărat pentru că joacă Johnny Depp, ci pentru că povestea, muzica, morala, psihologia aproape agresivă, Kusturica, Bregovic, Depp, toate la un loc fac cea mai frumoasă producție pe care am văzut-o de când...„m-o făcut mama cinefilă”. Un film despre vise. Un film despre atât de multe vise, încât la un moment dat te pierzi printre ele, printre mandoline, printre pești, printre visele lui Axl și ale unchiului său, printre visele Elainei și printre aeroplanului improvizat, printre visele visele lui Grace, care nu, nu va muri, ci se va reîncarna în broască țestoasă. E un pic greuț, e-adevărat. Comedie nu-i, deși mulți neavizați au râs la el – dacă aș forța nota, aș spune că e o comedie amară. E un film cult care îți dă fiori te bântuie mult timp după ce l-ai văzut (și aici mă refer la ani). Și în final, peștele știe totul... oricare o fi ăla!

2.  2.      Feblețea mea, Tarantino. Mult timp m-am gândit să ridic capodopera copilului rebel pe locul întâi. Vorbesc acum de Pulp Fiction (1994), da, ăla cu Uma și John Travolt, cu peruca brunetă pe care-o poartă tipa și dansul de la barul cu specific rock`n roll, cu „I love you, pumpkin! – I love you, honey-bunny”, cu „Zed`s dead”, și cu o mulțime de alte replici intrate în istorie, pentru că Q.T. numai de-asta știe să scrie. Și da, cu Misirlou ca soundtrack! Spectacol despre spectacolul vieții, amalgam de povești servite cu lingurița, dar nu pe rând, ci intercalate, ca să nu adormi ca un honey-bunny exact când e acțiunea mai interesantă. Și sângele. V-am mai zis de sânge?:D Long live, Tarantino!

3.      3.  Dom Durakon (2002). Film rusesc, care te face să te întrebi, stând și admirând cea mai sentimentală gașcă de nebuni, dacă nu cumva și tu ești un nebun? Război? Dragoste? Sănătate? Viață? Moarte? Nu e totul, în final, o nebunie?

4.       4. Aici nu mă hotărăsc, așa că fac un fel de 2 în 1, cu Pirații din Caraibe și Stăpânul Inelelor. Entertainment, spectacol cinematografic și filosofie mascată. Geniale amândouă seriile!

5.      5. Un alt film cu nebuni, venit din partea unui regizor român care scoate numai filme geniale. Nu cred c-am văzut ceva ce nu mi-a plăcut de la Radu Mihăileanu. Voi așeza pe 5 numitul Train De Vie, plasat în timpul holocaustului, care prezintă încercarea unor evrei dintr-un sat românesc de a scăpa de acoliții lui nea` Hitler. Salvarea vine din partea nebunului satului, care are ideea de a fura un tren și niște uniforme militare naziste și de a-și camufla consătenii în ofițeri naziști și evrei prinși, pe drumul către ... Sion. O comedie foarte deșteaptă despre viață, un haz de necaz pe muzica lui Bregovic, genială și de data asta!

6.       6. Filmul preferat al tatei – Shindler`s list. Tata avea o perioadă când se uita numai la filme cu  naziști și despre holocaust. Dintre toate, ăsta e de departe cel mai bun. Mai e și filmat alb-negru, de parcă tragismul n-ar fi fost de-ajuns. Din cauza unor idioți n-am putut să-l văd în aer liber în cadrul unui festival de film – a fost înlocuit cu Margo, film românesc. Cum frate să-mi iei de sub nas o capodoperă și să-mi pui în loc un film despre... o curvă?!

7.       7. The Departed. Aici l-am descoperit cu adevărat pe Matt Damon. Și nu numai. Ca și Arizona Dream, și The Departed te face să-i dai 7 din 7 stele numai dacă te uiți la regie – Scorsese! și distribuție: Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson. Infiltrare și nu prea, trădare și nu prea, ceva ce se vrea loialitate, cinste, amestecată cu loialitate și cinste adevărată. Film de acțiune, film cult, polițist, care nu te lasă să te relaxezi nicio secundă. Chef d`oeuvre!

8.       8. Taxi Driver, 76 și De Niro, filmul care ne-a lăsat cu „are you talkin` to me?!” în vocabular. Da, mă, mi-aș fi dorit să am pistol și să repet replica asta unui inamic imaginar, dar posibil real. Un film despre curaj și umanitate. Ce mă enervează că nu l-am pus mai sus!

9.      9.  Leon. Vă mai aduceți aminte cum arăta Natalie Portman în Leon? Puștoaica de maxim 11 ani, în pantaloni scurți, tunsă bob, cu pandantivul ăla strâns legat de gât, ținându-se după ucigașul profesionist, doar-doar de-o învăța-o să răzbune moartea părinților săi? E incredibil cum a evoluat tipa. Rățușca și lebăda. Ce mai trece timpul!

10.   10. Hai să (mai) vedem un Tarantinooo spuneau Phoenix într-un cântec. (Mila 2 de lângă 3, cu Baniciu la voce – n-am auzit-o niciodată în concert). Da, hai să mai vedem un Tarantino și să vă prezint locul 10 – Kill Bill. Alt film cult, altă actriță genială, altă coloană sonoră care-ți dă fiori. Bang-bang.. my babe shot me down (Nancy Sinatra). Uma Thurman e acum mireasa, adică Beatrix Kiddo, după cum aflăm mult după debutul filmului, care-a fost ruptă-n bătaie chiar în ziua nunții sale, de fiorosul Bill, cu care are un copill... încă în burtă. (mamă, ce rimează!). Fata se trezește în spital, după mult-mult timp de la incident, fără burtă, dar cu o dorință de răzbunare extremă și cu dragoste de mamă care o face să supraviețuiască celor mai îngrozitoare chinuri pentru copilul ei. Da, și alte tone de sânge, dar fără ele, filmul n-ar mai fi ce este – încă o producție genială din partea lui Q.T.

And.. e gata! Dau leapșa cui vrea s-o ia (și-mi aduc aminte că am o groază de filme de recuperat, când oi găsi un gram de timp liber) – Pace!

Random 8

74. Nu garantez că-i numărul 8. Cred că am pierdut șirul posturilor de gen

12. Clujul este al naibii de mare și curat – ce dacă-i plin de unguri?! - că doar îi controlează Boculeț. Totuși, unde țin oamenii ăia câinii?

29. Am văzut zăpadă. În mai. Am și atins zăpada, i-am făcut și poze. Minunea s-a întâmplat pe drumul de întoarcere, prin Brașov-Întorsura Buzăului-Buzău-Siriu, cam până pe la Nehoiu. O imagine absolut superbă, cu toate anotimpurile amestecate de cel mai sadic mixer, cu un frig de făcea termometrul grevă, și cu mine în tricou cu mânecă scurtă, că la mine acasă sunt vreo 20 de grade – ce face obișnuința din om!

99. Un ”urmaș al lui Preda Buzescu” a primit în instanță cam toată partea de munte a Buzăului, inclusiv ”locuința mea de vară”. S-a făcut recurs. Dacă omul ăsta câștigă și acum, promit că-mi verific și eu arborele genealogic – dacă sunt vreo urmașă de-a lui Hitler, vizez Austria! (omul de-acolo era).

52. Marți se dă startul concursului Eurovision 2011 la Dusseldorf, Germania. Interesant mi se pare faptul că Merkel poate să țină o manifestare de asemenea anvergură în orice orășel, în timp ce noi, dacă – prin absurd – am câștiga, ar trebui să închiriem oraș ca să organizăm și noi ceva mai acătării (și organizatori!). Deja am văzut destul pupincurism săptămâna asta, aștept să mă uimească și ediția ESC 2011.

34. Jeffrey Franks avea pantofii găuriți în talpă – acuma e momentul când voi ziceți ”woooooooooow!”

92. Înainte îmi plăcea Socaciu. Înainte să scoată numai idei tâmpite pe gură. Vorba lu` taică-meu, „era unul din oamenii pe care-l ascultai și nu ziceai nici că-ți place, nici că nu-ți place”. Era ok. Acum mi-a răscolit principiile de cinefilă. Dublarea filmelor în română mi se pare o mare și gogonată tâmpenie – indiferent dacă e doar traducere, sau traducere și interpretare.

Bineînțeles, în cazul celei de-a doua variante aș fi în stare să-l dau pe nea Socaciu în judecată dacă aș auzi

-         „ Zed o dat colțu῾, fa!” în loc de „Zed’s dead, baby”,

-         „Forța, tataie!” în loc de „May the Force be with you!”

-          „Frankly, draga tatii, mă doare-n fund de tine!” în loc de „Frankly, my dear, I don’t give a damn!”

-          (traducerea de la „I have nipples, Greg, would you milk me?” nu vreau să mi-o imaginez...)

Murder By Death

          Murder by Death e un film din 1976, despre un nene – putred de bogat, care invită cinci dintre cei mai răsăriți detectivi ai vremii la reședința sa, ca să rezolve un caz de crimă. Un pic de comedie, thriller, dramă e prea mult spus, suspans la greu, o mulțime de indicii date cu pipeta compun – toate la un loc – un debut drăgălaș al lui Robert Moore (tipul avea să mai producă niște încercări tot tragi-comice îmbibate în suspans și detectvistică), dar nu despre asta voiam să scriu azi.

Murder by Death e o trupă americană care împrumută numele filmului din `76 și o caracteristică fundamentală a acestuia – amestecul. Tipii – patru la număr – cântă un rock amestecat cu country, goth, indie, folk, un instrumental fabulos și un aer de muzică narativă, care merge extrem de bine ca soundtrack.

Trupa activează din 2000, dar bineînțeles, la mine ajunge după 10 ani – hai, 11 – de la înființare (tot e bine). I-am auzit prima oară vârâți în soundtrack-ul de la Inglourious Basterds (ce dor îmi e de Tarantino, frate..), cu o piesă care sună demențial de … altfel – Coming Home.

Primele albume urmează un fel de fir narativ, în care personajele sunt niște exemplare dintre cele mai diverse – zombies, lupi, stafii, morți, Satan însuși care trage o cafteală zdravănă (parodică, desigur) cu un sătuc din Mexic, un fel de poveste, basm pentru copii rostit de voce, cu substrat serios, frumos captat de instrumental. Trimiteri la bucăți epice găsim încă din numele albumelor, primul dintre ele, lansat prin 2002 arătând cu degetul spre unul dintre cele mai celebre filme culte ale epocii - Like TheExorcist, But More Breakdancing (pe site e postată și ”povestea pieselor” - câteva rânduri despre cum au fost scrise și/sau interpretate) se integrează perfect, la fel ca și EP-ul I'm Afraid of Who's Afraid of Virginia Woolf.   

Interesant mi se pare, pe lângă poveste și atmosfera de film noir clasic, experimentele vocale ale solistului (la origine, chitarist) – Adam Turla, a cărui manieră de a interpreta se schimbă pe parcursul a celor cinci albume ale trupei, și tipa care cântă la violoncel –Sarah Balliet.

Oamenii ăștia mi se par niște nebuni aleși pe nealese – cât mai pestriți cu putință – ca să povestească, ca la o șezătoare, foarte cald, foarte prietenesc și natural, povești cu stafii și draci. Că doar nu degeaba și-au ales oamenii numele după un film mystery. (nu, nu apare Scooby Doo pe nicăieri).

Ăsta  e Myspace-ul trupei, pe care se pot asculta câteva piese (recomand, totuși, audiția integrală a - cel puțin - ultimelor albume), și aci e Coming Home care mi-a atras atenția anul trecut, după capodopera lui Tarantino:

Când Maşa era moaşă

Suntem peşti în pescărie, aşteptând să fim serviţi, degresaţi şi pe urmă, dezosaţi, fix în ordinea asta, şi nu aşteptăm decât semnul comandantului ca s-o luăm la fugă de pe masa cu gheaţă. Minţim şi ne facem rezerve, facem rezerve şi minţim, pentru că cea mai mare teamă a noastră este singurătatea. Bancuri de peşte sărat şi ciopârţit, bancuri de cafele care râd de noi. Într-un film rusesc, un meteorolog trimis pe la poli primise ca discipol un puştan de vreo douăzeci de ani, Paşa. Parcă aşa în chema. Tipul trebuia să raporteze în fiecare zi la centru, prin staţie, modificările de temperatură. Făceau cu rândul: moşul pleca din când în când după peşte arctic, în timp ce kinderul dădea raportul. Când se întorcea, îl învăţa pe Paşa să pregătească peştii pentru transport. Îi trimitea acasă, la Maşa lui. Le scotea maţele afară şi-i înşira pe sârmă. E bun filmul, îi zice ”Cum mi-am petrecut sfârşitul verii”. Lent şi îngheţat pe deasupra, dar cald ca venele rusului pe dinăuntru.

Butoaiele cu peşti plecau mereu. Pe sârmă, ca noi. Cum stăm noi, goliţi, cu ochii priponiţi în cer, în linie dreaptă, ferindu-ne să spargem şirul, aşteptând să fie mâncaţi.

Ai grijă ce spui! Eu sunt mâţa care-ţi va înghiţi limba. Măcelarul crestează cu toporul buturuga pe care taie peştele. În bură, are icre. Ce folos? E mort. Dar e semn că şi-a făcut rezerve. Se folosesc unii de alţii.

Hai să tăiem şi să mâncăm coliva

Să nu mai doarmă-n burtă ca o hibă

Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Pe vremuri, când Maşa era moaşă

Amiba galben-verde cu cocoaşă

Stătea în uşă, numai. Şi torcea.

Maşa moşea copiii veseli cu duiumul

Câte 5-6-n oră îşi luau drumul

Maşa scotea un sandviş şi mânca.

Maşa scotea un sandviş şi mânca

Stătea în uşă, numai, şi torcea

Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Copii-copii zburau pe drum în sus

Din mamă mare când ieşeau pâş-pâş

Maşa se odihnea lângă făraş

Amiba-n spate luntre îi sărea

Zglobie, zdravănă, zaruri zorea

În gresia tăioasă de halva.

Stătea un sandviş moale şi torcea

În uşă numai, marginea ciobită-n

Maşa scotea amiba şi mânca.

De-asta fac peştii icre, ca să aibă rezerve. Eu nu.

Random 5

9. Mi-e dor de Dio. Vreau la el la concert dincolo. Or fi scumpe biletele? Poate Bob nu-i aşa un dictator cum e Băse.

3. Maică-mea şi-a făcut un hobby din a cumpăra şerveţele umede – de la toate firmele, pacheţele de toate culorile şi formele, cu toate ciudăţeniile de parfumuri. Când o să vină Armaghedonul şi în ţară o să fie o foarte-fioroasă criză de şerveţele umede, mama o să aibă, sigur, provizii. Asta ca să ştiţi la cine să apelaţi. Asta n-ar fi nimic. Mai îngrijorător e că.. a început să se uite la Codul lui Oreste.

6. Eu mă plimb prin oraş ore în şir în căutarea ojei perfecte. Nu sunt exact tipul de fată care-şi cumpără primul roşu/roz pe care-l întâlneşte în cale. Acum vreo săptămână mi-am luat un kaki foarte fain. Cu el pe unghii mă simt ca la armată – îmi mai lipseşte puşca-mitralieră. V-am zis că dacă o să am un copil, o să aibă musai permis de port-armă, nu? Nu ştiu de ce, e un moft al meu (poate mai am timp în viaţa asta să-l obţin chiar eu..) Mi-am luat şi briceag. E foarte uşor, cu mâner olive sculptat subţire. Practic. Şi lamă elegantă.

15. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la sfârşitul iernii de anul trecut. La noi. Sau la sfârşitul verii? Mai bine m-aş gândi la începutul primăverii de anul acesta. O să mă trezesc într-o zi, înjurându-te singură la semafor. O să creadă lumea că-s nebună. Nu cred că-mi pasă. În prima zi de primăvară, o să mă plimb pe străzi o zi întreagă, aşa, ca să recuperez. Sub maşina din faţă de la M-uri, încă stă pisica aia care tremura iarna trecută, şi iarna asta. O fi masochistă, i-o fi plăcând să se chinuie. Nu intră într-o scară de bloc nici dacă-i tragi un şut. Asta ca să vedem că, dacă pisicile vor să fluiere, fluieră.

27. Când văd pe stradă câte-o familie de gogoşi, cum le zic eu (adică mama, tata, copilul/copila, cântărind în jur de 100 de kile fiecare, rotunzi de ar face gelos un cerc făcut cu compasul şi cu-n pas pentru care ar merita să plătească rovinietă), îmi vine să mă urc pe pereţi! Când vezi că nu mai încapi în oglindă, nici tu, nici bărbac-tu, pentru ce îndopi şi nenorocitul de copil în halul ăla? Crezi că dacă-i cât Godzilla e mai frumos?! Sunt rea, iar.

58. Am văzut "My Soul to Take" acum câteva seri. Nu vă uitaţi, mai bine deschideţi pe Realitatea şi urmăriţi prognoza meteo. Cel puţin, aşa n-aveţi cum să fiţi loviţi de prostia absolută. Într-un fel, mi-a adus aminte de un caz la care-a lucrat taică-meu acum ceva timp şi care m-a amuzat teribil atunci. Un individ furase te-miri-ce din casa unor tipi plecaţi în vacanţă. Prins de poliţie şi adus la secţie, omului în cauză i s-a cerut să vorbească (eventual, să mărturisească…nimeni n-avea chef de el şi-ar fi scăpat mai repede). E, gălăţean cum era el, deşteptul şi-a ţinut maxilarele încleştate la orice întrebare pusă de poliţişti, până când a fost întrebat: "Ce dracu ai, nene, în gură, de nu spui nimic?!". Da… şi-atunci a lovit sec: "Grâuşor" (pentru cine nu ştie, e cea mai celebră otravă de şoareci din Bărăgan). Bate-l ca să scuipe, nu vrea! Fugi cu el în toiul nopţii prin spitale, bagă-l la analize, urlă, zbiară, ţine presa afară, repede pe oricine voia să-l vadă, căci tipul se sinucidea sub ochii poliţiei şi asta era un show la care mai toate microfoanele voiau să asiste. A doua zi dimineaţă se primeşte raportul – n-avea nici pe dracu.

Revenind la film, ca să vă faceţi o idee, iată nişte replici:

A: "Vrei să bem ceva?

B: Ai otravă de şobolani?"

Sau..

A: "Cine-i la telefon?

B: Spintecătooorul (cu o voce uşor răguşită, pentru atmosferă)

A: Aaa…ok. Mi-o dai te rog pe X? Am ceva important să-i spun."

Nu ştiu cine l-a regizat şi nici c-aş vrea să aflu, pentru că s-ar putea să rămân cu sechele, dar dacă se-ntâmplă să aveţi otravă de şobolani pe-acasă, luaţi adresa regizorului de pe IMDB şi trimiteţi-i, să nu cumva să moară de poftă..

Hai să bem o cafea când o să vină soarele, noi. Pe urmă, o să stăm iar de vorbă, noi.

Nominalizări Oscar 2011

       Abia am deschis pagina de Word și deja mi se pare că-i un pic imoral subiectul pe care o să-l abordez, cât se poate de lejer, în condițiile în care mai toți suntem asediați de mult-invocata sesiune. Oh, well, nu e prima dată când mi se întâmplă să fiu nepermis de sfidătoare – dacă n-aș fi, nu mi s-ar mai recunoaște stilul. Acestea fiind zice, mai iau o înghițitură de cafea și încep să vorbesc despre singurul subiect care mă mai destinde zilele astea – (nu, nu oja de la Seventeen), nominalizările la Oscaruri.

      Filmele nominalizate la premii au fost anunțate marți, pe la 3 jumate, ora României. Fie vorba-ntre noi, dacă ar fi fost după mine, anul ăsta aș fi preferat să nu se mai țină ceremonia – cu câteva excepții, 2010 a fost un fel de Vale a Plângerii de pe domeniul Regelui Cinema, adică a fost degeaba, și cred că nimeni nu și-ar fi dat seama dacă am fi sărit peste, direct la Oscar 2012 (poate nu zic aceeași chestie și anul viitor prin perioada asta…).
       Repet, cu câteva excepții, cum ar fi Le Concert al lui Radu Mihăileanu (care, bineînțeles, nu și-a găsit locul printre nominalizații la Oscar și-a pierdut și Globul "Lucitor", că doar nu era să spargă el acum tradiția. But, a mai observat cineva că i-a luat fața lui Polanski la Globuri? E, da, ăsta e unul din motivele pentru care mă mândresc că sunt româncă. Alte excepții ar fi The Fighter, Black Swan, The Town, Winter`s Bone, Shutter Island, nordicele The Girl With The Dradon Tattoo și chiar The Social Network, dar pe-astea o să le iau la "despicage" (citit pe ton franțuz, despicaj, inovație personală de moment) mai încolo.

         Surprize peste surprize, filme așteptate – sau nu, nedreptăți, ca în fiecare an, toate servite în fața unei mumii gălbejite de-i zice Oscar, cam așa se servește lista nominalizărilor:

Categoria "Cel mai bun film" e, ca de obicei, cea mai lungă și mai… well, discutată/discutabilă:

          10 producții: Black Swan, The Fighter, Inception, The Kids Are All Right, The King's Speech, 127 Hours, The Social Network, Toy Story 3, True Grit, Winter's Bone se bat pe mumia TBC-istă. Nu întrebați ce caută animația Toy Story 3 printre ele, că habar n-am. A fost un film bun, ce-i drept, cu subiect telenovelistic (gen "nu mă lăsa, copchile, că mor – ba te las, fraiere, c-am crescut și mă doare-n cot de tine"), cu final lacrimogen, care mai-mai că m-a sensibilizat și pe mine, dar de-aici și până la a-i bătătorii calea către trofeu, e cale lungă. În cazul comediei The Kids Are Alright, problema e la mine – pur și simplu, mi-e scârbă de subiect.    
         E, și dacă am nominalizat o animație și o pseudo-comedie, de ce să nu băgăm și-un documentar, și să-i facem lui nea Oscar o mini-grădină zoologică? 127 Hours e la datorie! Eu aș fi scos astea trei producții și-aș fi umplut gaura cu:

         

          - The Town – încă mi se pare o superbitate de film, în regia lui Ben Affleck, are tot ce-i trebuie: thriller, social, suspans, un pic de romantism, un joc actoricesc genial al lui Ben Affleck și interpretarea lui Jeremy Renner care onorează câștigătorul de anul trecut, The Hurt Locker, cadre filmate cu minuțiozitate, încordare și destindere, un soi de afecțiune pe care o dezvolți inevitabil pentru personaje, oricât ar ilustra ele bandiți de onoare sau polițiști fără scupule. Omiterea lui mi se pare prima mare nedreptate de la ediția asta a Oscarurilor.

       -  Rabbit Hole – dramă, pur și simplu, dramă, și aproape că atinge nivelul lamentărilor Lebedei Bicolore. Nicole, Nicole, ce ți-au făcut?! Asta ar fi a doua nedreptate (nu e vorba de simpatia unei roșcate pentru o altă roșcată). Efectul cathartic al aceste pelicule mi s-a părut extraordinar. Pur și simplu, îi dai drumul, cu gândul că vei vedea o altă producție full de efecte speciale, sau de momente gen "my heart will go on", care să te facă să consumi o cutie întreagă de șervețele (eventual să-i înjuri pe-ăia de la firmă, pentru că n-au serviciu de catering, ca să-ți mai livreze și ei încă vreo două), și te trezești că stai încordat, întrebându-te "Ce dracu face femeia aia, și –mai ales- cum?!" Să vezi o mamă stând pe bancă, în parc, lângă cel care i-a luat singurul copil, purtând o conversație cu el, și mai presus de toate, rămânând calmă, fără să-i sară la beregată, te face să te întrebi dacă nu cumva cineva ți-a schimbat filmul în timp ce te uitai la el. Kidman e singura care poate să interpreteze într-un mod de-a dreptul regal o femeie ruptă-n două de durere, cu inima stându-i în gât, care discută despre benzi desenate cu ucigașul fiului său și se căznește să nu pară o extraterestră.

           -  Shutter Island – cum să-l treci cu vederea pe Scorsesse?! Dacă m-ar fi pus cineva să aleg între Inception și Shutter Island, aș fi renunțat fără să clipesc la încrengătura suprasolicitată de vise. Leo și Scorsesse fac un cuplu al dracului de reușit, chestie pe care-am remarcat-o cu toții de la Aviator încoace. Tocănița miraculoasă e așa: anii 50, insula Shutter care parcă iese dintr-un roman de Stephen King, un biet US Marshall, aparent trimis unde nici dracul nu se duce, să ancheteze dispariția unei demente dispărute (scuzați-mi vocabularul colorat, săraca femeie ori avea probleme psihice, ori era singura sănătoasă dintr-o gașcă de oameni cu probleme psihice, ori era de umplutură, și în acest caz o foarte bună actriță, ne vom da seama mai spre sfârșitul filmului). Maestrul Scorsesse livrează un film magic, antrenant, thriller polițist, cu accente de film noir – god, cât îmi era dor de-un film noir! – și un pic de horror, adică o producție peste care nu se trece cu vederea! Cam complicată, ce-i drept, cu un sfârșit "întors pe dos", dar incomparabil superioară lui Inception (by the way, ce ziceți, peste 10 ani ne arată Nolan ce mai face titirezul ăla minune?!)

           Revenind la nominalizați, am o vagă impresie că The Fighter - repet, film de 10 curat! -The King`s Speech – bâlbâiala perfectă a regelui George VI, The Social Network – mărețul Feisșit și dramele sale,l - va lua trofeul. Plăcințica lui Darren Aronofsky și Natalie Portman, Black Swan, a reușit să se rumenească la cuptor, până a devenit "perfectă", dar alea trei de mai sus au, după mine, mai multe șanse. 

   

Am văzut și eu, în sfârșit, The Fighter, și odată cu el a venit și singura modificare în preferințele mele: The Fighter e, fără dubii, filmul complet al anului. În regia lui David O. Russell, cu Mark Wahlberg și Christian Bale la datorie, care interpretează rolurile cu o măiestrie de pici!, cu Led Zeppelin, Aerosmith, RHCP, Whitesnake și alți indivizi ”de-ai noștri” ca soundtrack, nici că ți-ai putea dori mai mult de la un film. Cică-i biografie. E biografie, dar în același timp, e o dramă incredibilă despre ambiție, familie, devotament, rezistență în fața unei vieți care îți năvălește în față cu tot ce-are ea mai rău, cumpătare, chiar un pic de romance. E filmul excelent drămăluit, astfel încât niciun minut din el nu trece degeaba. E filmul care nu se lasă până nu te face părtaș la emoțiile personajelor. E, pentru mine, cea mai bună producție a anului, căreia, pur și simplu, n-am ce-i reproșa.

       
Winter`s Bone e cea de-a doua feblețe a mea, pentru că nu mi s-a șters încă din minte scena când fiica cotrobăie printr-o apă neagră, noaptea, pe o ceață mai ceva ca la King (e a doua oară când îl pomenesc) după o anumită "moștenire" de la tatăl său, de care are nevoie ca să trăiască – e înfiorătoare, o producție aproape europeană, cu o Jennifer Lawrence uimitoare.

             

            Cea mai bună actriţă în rol principal: Natalie Portman în Black Swan, Annette Bening, The Kids Are All Right, Nicole Kidman în Rabbit Hole, Michelle Williams, în Blue Valentine, Jennifer Lawrence (Winter's Bone) - Decizii, decizii…. Jennifer Lawrence sau Nicole Kidman câștigând în fața lui Natalie Portman ar fi o mare chestie. Un pic imposibil, un pic de "fuck, yeah!, uite că-i posibil", un pic de regret pentru una sau alta din partea mea. Porman e genială (și când ne gândim că ea era puștoaica aia de 13 ani de se ținea ea după Leon ca să-și răzbune familia..eh, cum mai trece vremea), Kidman e genială, Lawrence e înfiorătoare. Oricare dintre cele 3 ar merita statueta. Îmi pare rău că n-a intrat printre ele și Noomi Rapace, revelația nordică, care a îndurat mai mult decât toate la un loc pentru saga cu pricina.

        

        Cel mai bun actor în rol principal - Javier Bardem, Biutiful, Colin Firth, The King's Speech, Jeff Bridges, True Grit, Jesse Eisenberg, The Social Network, James Franco, 127 Hours. Aici e simplu – Firth – bâlbâiala lui face toți banii! Dacă n-ai știi, ai putea jura că are defect de vorbire din naștere. Mi-e dor de Cage. De Depp, de Matt Damon, de DiCaprio – bietul om are două filme mari anul acesta și niciunul n-a convins?! Și totuși..”boxerul”?! 

          La Cel mai bun film străin nu mă bag, c-am stat tare prost la capitolul ăsta – n-am văzut niciunul, și abia aștept să recuperez.

           Cel mai bun film de animaţie - How to Train Your Dragon, Franțuzescul L'illusionniste, Toy Story 3 Hehe, ce fază ar fi să ia struțo-cămila franțuză în fața lui Toy Story… sau chestia cu dragoni, destul de drăgălașă și ea. Vise..

       Cel mai bun regizor, și cu asta, a nu-știu-câta nedreptate majoră. Unde-i Nolan?! Reformulez – în care vis e Nolan? Sau "a căzut în uitare"? Dintre ăștia, eu zic Aronofsky, sau maestrul de lupte, pentru regie – ce dor îmi e de Tarantino! - Joel şi Ethan Coen, True Grit, David Fincher – The Social Network, David O. Russell – The Fighter, Darren Aronofsky - Black Swan, Tom Hooper – The King's Speech

          Animal Kingdom, altă producție surprinzătoare, e băgat și el puțin în seamă la categoria Cea mai bună actriţă într-un rol secundar, cu nominalizarea lui Jacki Weaver – baba mi-aduce aminte de tipa aia cu coarne din Frumoasa Adormită – e extrem de malefică și naturală în același timp! Pe lângă ea mai apar: Amy Adams, The Fighter, Helena Bonham Carter, The King's Speech (zău dacă am observat-o pe femeia asta..), Hailee Steinfeld, True Grit (da, ea da!), Melissa Leo, The Fighter (mm..un pic), Jacki Weaver – Animal Kingdom (ea e "the winner" pentru mine). Ee..și lipsește Lebăda Neagră, Mila Kunis din Black Swan. Nu mă deranjează.

          La scenografie avem parte de puțin din Johnny Depp – Alice (cu care ne întâlnim și la costume, și de un pic de Harry Potter, neinteresant.

         Măcar la imagine sau la efecte speciale să se-ndure cineva de Inception, că la altă categorie nu prea-l dau câștigător. În ceea ce privește coloana sonoră, The Fighter!!! sau Iron Man 2, dar nu l-a observat nimeni...

            Ăștia-s nominalizații, astea-s "predicțiile mele", cu asta s-a încheiat o juma de oră care-ar fi putut fi dedicată sesiunii, acum, să vedem și câștigătorii… 

Greșeli și pereți

Lucrurile normale sunt lucrurile pe care le face majoritatea, involuntar sau nu, sunt materializări ale unor norme, reguli, chestii care de multe ori nu se găsesc scrise în nicio antologie, dar pe care toată lumea le știe și de multe ori, le respectă. De-asta sunt normale. Mie nu mi-a păsat niciodată de regulile respectate de ”toată lumea”. Nu mi-am luat ciocate pentru că avea ”toată lumea”, nu mi-am luat nici geantă de mușama pentru că ”are toată lumea”, de fapt, nu mi-am luat mai nimic pentru că ”așa se poartă”. Așa că n-o să mă întreb nici acum dacă e normal să te dai cu capul de același perete de două ori, deși știi c-o să doară.

Am așa, o vagă bănuială, că fiecare om are câte-un perete de care se dă cu capul ăghen and ăghen, doar că diferă culoarea sau, după caz, tapetul. Asta, probabil, mă apropie de normalitate. Am și indicii – era un nene acum câțiva ani, James Blunt parcă-l chema, care cânta pe o melodie miorlăită câteva cuvinte.. legate de peretele meu: ”I'm not calling for a second chance / I'm screaming at the top of my voice / Give me reason, but don't give me choice /Cause I'll just make the same mistake again.

Probabil, e ceva în structura mea care mă ghidează involuntar către genul acesta de lucruri, ”me dirige vers..”, cum spun franțuzii, ceva genetic, sau ceva inovat de mine însămi, care mă definește în comportament și alegeri. E o nebunie. Opusul, mi-ar fi imposibil. Ar fi ca și cum i s-ar cere unui informatician să picteze. Poate i-ar ieși ceva, dar cu greu. Mai plauzibil ar fi să nu-i iasă nimic, pentru că, nu-i așa, cu toții suntem specializați într-un anumit domeniu, și ne-ar veni anapoda rău să excelăm într-un altul, eventual unul diametral opus celui dintâi.

”Hurt people hurt people”. Nu știu dac-o știți, n-o căutați prin minte. Am întâlnit-o aseară, într-un film bun, luat drept prost, pentru că nu i s-a găsit categoria în care să fie integrat. Poate o să se inventeze o ”chestie”, ca turbinca lui Ivan din povestea lui Creangă, în care să se arunce toate filmele care nu se potrivesc în altă parte. E vorba de Greenberg, cu Ben Stiller. E un fel de comedie dramatică. Nu-l recomand, nu-i o capodoperă, dar e full de muzică bună și de replici de gen. Cred că de-asta i-a plăcut lui Tarantino, cuvintele sunt exact pe stilul lui. Și bineînțeles, jocul lui Stiller, căruia nu-i cade deloc rău o partitură ca asta, mai serioasă decât cele cu care ne-a obișnuit. Mi s-a părut că-i recunosc personajul. Da..caracterul. l-am cunoscut bine într-un timp. Acum prefer să cred că m-am detașat de el, deși, aici vine partea în care reiau incipitul – same mistake, same wall?

Cred că am nevoie de un ceas deșteptător, sau un titirez, ca-n Inception. Nu contează că mă trezesc ”neîntrebată” pe la 4 dimineața, vreau să fiu sigură de un lucru, cel puțin – că sunt trează. Poate atunci am visat. Poate acum m-am trezit, și nu mai intru în același perete.

Pace! 

Sărbători.

Lăsaţi-mă să înjur puţin, şi pe urmă îmi revin, pe cuvânt de scorpie mică şi roşcată!

Cucoana Tatoiu condamna azi pe la Realitatea românii care, în loc să se bucure că s-a născut „cel ce ne-a învăţat să întoarcem şi celălalt obraz”, se veselesc pentru una din puţinele zile din an în care chiar îşi cumpără de mâncare. Hei, dă-o-n mă-sa de treabă, tu-ţi pui blana pe tine, colier cu perle la gât, te împopoţonezi cu toate ustensilele de machiaj de care dispui, doar-doar or putea să te scoată cu câţiva ani mai tânără şi te afişezi la TV, spunându-le altora să ia exemplul tău, şi să-şi aducă aminte de toată tărăşenia cu naşterea lui Isus. Ok. Pentru tine, ăsta e Crăciunul. Te-ai gândit, miss, că pentru alţii, e posibil ca ziua asta să fie una din puţinele zile din an în care chiar au ce mânca? Şi asta pentru că fac economii grele înainte. Zău, cunosc o grămadă de lume care o duc cu câte-o coajă de pâine şi-o bucată de brânză de la paşte, câteva săptămâni bune! Nu te-ai gândit..erai prea ocupată să te gândeşti cu ce blană te îmbraci azi!
…

Am zis că-mi revin. Vorba vine.. sunt răcită. Am răcit stând în casă, unde temperatura se învârte pe la 20 şi ceva de grade, deci aveţi tot dreptul din lume să râdeţi. Râd şi eu. Cu juma de gură, pentru că m-a dat maică-mea pe regim cu ceai de lămâie şi alte tandreţuri de gen.. I’d kill for a cup of coffee! Bradu-mi blochează uşa de la cameră pe jumătate. E fain, când ies din cameră, mai-mai că-l iau în braţe..asta dacă n-o să-l răstorn din greşeală într-una din zilele astea. Ori surzesc eu de la răceală, ori melodioara aia de la instalaţie se aude din ce în ce mai încet.. e un colind, cred. O melodie celebră, aia cu „Rudolph, the red-nosed reindeer / had a very shiny nose…” pam-pam-pam, dar se stinge din ce în ce mai tare. Mi se-nvârte capul. Pe la uşă se-nvârteau colindători cu clopoţei, dar nici clinchetul lor nu se mai auzea decât foarte puţin. Ce aud, ce văd, o ceaţă s-o tai cu drujba, doar ceaţă. Ameţeală. Mă gândesc la Ceaşca, la noi. La Clara. Cum ţi-ai legat atunci părul cu panglica neagră. Era vară. Acum e iarnă. Au aprins ăştia felinarele pe stradă.
Ce fain ar fi să cobor aşa. Port un tricou, nişte blugi tăiaţi şi şosete dungate. Mi-am tăiat şi părul azi, în oglindă. Dacă aş coborî acum, până pe scări, n-ar fi nimic. Probabil m-aş ciocni cu vreo vecină dinaia fricoasă care mi-ar zice cât de tare s-ar putea să răcesc. Ce ştie ea, i-am luat-o înainte! Am răcit fără să m-avertizeze nimeni, lucky me! Mi-am lăsat chitara pe undeva, pe şifonier. Sus. Parcă aş ieşi. Până-n stradă, până la păpădie? O să-mi culeg pătura de pe jos şi-o să-l pun pe Ozzy să-mi cânte.

Fuck it! E Crăciun, hai să zâmbim! Hai să cântăm! Ce dacă eu cânt despre un tren nebun? Nu ştiu colinde. E amuzant, al naibii..(în engleză de ce „it’s funny” e mai scurt?), eram în liceu şi..cică eu ştiam nu-ştiu-ce cântecel religios. Nu mai ţin minte. Colegii.. băgau mâna-n foc că mai bine îmi ieşea varianta rock decât originalul. Mi-e dor până şi de profa de religie, pe care-o luam la mişto în faţă, fără ocolişuri. Îşi dădea seama şi mă lăsa-n pace..

„Ooh, despicable me!”. L-am văzut zilele astea. Drăguţ. Drăguţă coloana sonoră.

Nu ştiu sigur dacă o să mai ţin poarta deschisă când o să-mi fac casa la munte. Vreau tot aşa..o oglindă. Ca să nu uit să mă tund din când în când. O să am şi eu părul alb, ca barba lui Moş Crăciun, sau o să fie veşnic roşu? Nu, nu. Mi-am luat parfum şi pufarine. Îmi strâng acum şi pătura de pe jos. Vreau să vorbim, să cântăm, să ne fie bine. Să stăm pe scări. Doar noi. Nici nu mai ştiu cine eşti.

Zi-mi ceva de frig şi de ninsoare. Sărbători fericite tuturor!

Ce-i nou

Dacă tragi linie şi socoteşti, îţi va da un nimic. Unul mare şi complicat, pe care toată lumea l-a tras în toate părţile, până şi-a pierdut elasticitatea, şi acum doarme aşa, fără vlagă, prea mare ca să ţină aerul, prea fragil ca să îngheţe, prea mic pentru solide. Atunci, era acoperit de caramel şi de picioare de gumă, chiar dacă era frig. Acum e cald, caramelul s-a topit de tot, dar au rămas picioarele să ne aducă aminte de nimicul nostru. Al meu, al tău, al tuturor.

Nu ştiu de ce mi-a fost atât de frică de el, chiar nu era cazul. Probabil, de e frică de ceea ce nu cunoaştem, sau poate ne e frică să cunoaştem, pentru că s-ar putea să ne lovim de nişte „cunoştinţe” cu prea plăcute. Dar frica, frica o simţi numai dacă te împinge dracul să te interesezi de un nimic. Dacă nimicul ţi-ar fi indiferent, n-ai mai simţi nimic. Nici frică.

…

16. Dragii noştri compatrioţi, sub mâna ocrotitoare a celor din conducerea TVR, vor alege reprezentantul României la Eurovision 2011 în noaptea de Anul Nou. Dragoste şi pace, băieţi, bucurie, şampanie, artificii, găini violate de moşnegi care nu mai nimeresc patul de fericire că trec în noul an, ochi zburând din orbite din cauza petardelor, cracii Andreei Bănică pe scena improvizată în mijlocul comunei, şi nişte copilandri dând SMS-uri la TVR. Cam aşa se va alege câştigătorul. Iartă-i, doamne.. (vă daţi seama de impact, dacă au ieşit cuvintele astea din gura mea).

75. În magazinele mari, o droaie de angajaţi spânzură ghirlande lucitoare pe panourile cu oferte. La intrări stau dormitânde caleşti trase de reni, în care moşneagul care-a şparlit numele sărbătorii pare că a înţepenit la volan. Ştiţi sunetul acela de şofer care adoarme în timp ce conduce şi cade cu capul pe volan? Ăla de scoală şi morţii. Da, cam aşa apare şi Moş Crăciun la cârma trăsuricii, în timp ce eu stau în tricou cu mânecă scurtă şi mă uit la el prin geam. Curios. Parcă-s în America Centrală. Numai ei sărbătoresc Crăciunul la 30 de grade. Bine c-am avut Halloween cu îngheţ.

3. Cred că ne scufundăm. Nu, cred că Galaţiul se scufundă. Toate străzile sunt capsate-n draci. Toate au găuroaie enorme înconjurate de bandă dinaia galbenă care cică ar trebui să ţină copii la distanţă. De ce?  Să toarne apă în ele, au loc cu ghiotura. Ar fi o chestie faină să vezi la televizor că sinucigaşii părăsesc Dunărea în favoarea gropilor din Str. Brăilei. „Înecaţi în stradă”. Cul. Nu cred că mai există posibilitatea, undeva în lumea asta, să te îneci într-o stradă. Suntem unici.

9. „Bang Bang You’re Dead” ca punct de plecare pentru un referat la psihopedagogie. Fraţilor, nu v-aţi săturat de filmul ăsta? L-am văzut a cinşpe-mia oară din cauza voastră, cred că-l ştiu pe derost de-acum. Înţeleg că-i bun ca material didactic da’..lumea mai trece peste (…ei cu maşina!). „Entre les murs” e bun, producţie 2008, chiar nominalizat la Oscar, sau mai bine, luaţi un Tarantino..că tot mi-e dor mie atât de tare de filmele lui. Nu găsiţi strategii didactice sau adolescenţi sinucigaşi, ca să fie pe placul uşchiţilor din licee, dar cel puţin aveţi parte de puţină acţiune, nişte sânge pe pereţi, viteză, nebuni. Şi coloană sonoră, of course..

17. Pace, oameni buni. Pace!

O săptămână. Sau până marţi.

           Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă întrebe mama/tata/un prieten/orice cunoscut despre ceva ce, zic ei, am scris/am schiţat odată, şi eu să mă uit cu o mutră strâmbă la ei şi să întreb „am scris?!”. Probabil am scris, sau am schiţat, sau am văzut, habar n-am, nu stau foarte bine la capitolul amintiri din trecutul propriu şi nici nu cred c-aş vrea. Cam aşa se întâmplă şi cu articolul ăsta. (Aţi observat că nenii de la Microsoft şi-au programat bebeluşul Office 2010 să facă urât când folosesc cuvinte de genul „ăsta”?. Mi-l transformă automat în „acesta”. Mă enervează chestia asta la ei…). Deci cum ziceam, am impresia că am mai scris odată ceva asemănător, sau că am vrut să scriu.

Ideea e că toată lumea vorbeşte zilele astea despre un cutremur devastator care va avea loc în Vrancea până marţi, 28 septembrie anul curent. Noi iniţial am fost atât de „hă? Ci zişi, bre?”, încât au trebuit să ne zică ucrainenii despre zguduitura care ne paşte. De-atunci au început toate babele să-şi amintească de Apocalipsa care o să vină şi-o să ne cureţe pe toţi. Oamenilor le place să creadă într-un cataclism de proporţii uriaşe. Aşa a fost şi prin anii `90, când la televizor apărea un anume domn’ Hâncu, care prezicea şi el niscaiva cutremure. Atunci eram toţi mici şi proşti, abia ieşiţi din revoluţie şi scăpaţi în grădina cu superstiţii. Până şi maică-mea îşi făcuse o geantă „de urgenţe” în care-şi pusese o sticlă cu apă – la sticlă de plastic, că abia o descoperisem – , un aparat de radio, şi-o lanternă. Era atât de împrăştiată, încât nici nu ştia ce să ia, aşa că s-a tot învârtit pe lângă tot felul de prostii nefolositoare, dar cu o anume valoare sentimentală (ceasul din studenţie care nu mai mergea de câţiva ani, dar pe care-l ţin minte şi acum, nişte discuri vechi, de parcă ai mai fi avut unde să asculţi muzică după ce supravieţuiai Armageddonului..). În concluzie, s-a limitat atunci la apă, radio şi lanternă. Nu s-a întâmplat nimic. 

După domn’ Hâncu, alţi deştepţi s-au gândit că eram pe punctul de a trece în anul 2000, deci atunci trebuia să se întâmple. Bineînţeles că nu ne-am trezit nici în prima dimineaţă a anului într-o mare de cenuşă şi foc. Dar, ca un pas înainte, mama nu şi-a mai făcut gentuţa. După fatidicul 2000, băieţii şi-au dat seama că, de fapt, în 2001 se făcea trecerea dintre milenii. Alte avertismente, alte distracţii.

Acum ne apropiem, cică, de o chestie mare, aproape la fel de mare ca cea din `77, pentru că motanul pe care pluteşte zona Vrancei o să se lase de moţăit şi-o să se trezească brusc. Şi-atunci să te ţii, nenică!...

Nu ştiu..chiar avem nevoie de avertismentul unei păcătoase zile când ne vom trezi cu toţii plutind deasupra noastră, imateriali, aproximativ invizibili şi incolori? De unde ştim că până atunci nu ni se va întâmpla nimic? E un fel de înţelegere cosmică între bine şi rău, între oameni şi duhuri? Au jurat, cumva sfinţii, într-o noapte de beţie că nu se vor atinge de noi până într-o anumită zi, când ne vor strivi cu adidaşii lor Nike uriaşi?! Există contract? Dacă da, aş vrea şi eu să-l văd..

Probabil, sună mai bine când ni se promite că se va stinge lumina peste toţi de-odată, şi nu pe rând. E mai fain. E o tragedie. Tragediile sunt faine. Nu-i nasol când se stinge un bec? Este. E, dar când se sting 1000 de becuri? Probabil e la fel de fain, pentru că, în fond, cu toţii avem un moment când ne gândim numai la noi. Da, probabil e egoism. Sau instinct de conservare. Autoconservare.

Coincidenţă sau nu, am văzut zilele astea unul din cele mai frumoase producţii canadiene ever. „One week”, din 2008 e povestea unui tânăr care primeşte vestea unui început de tragedie – cancer. Gradul 4. Cel mai fioros dintre toate. Tipul ăsta dă drumul nebuniei să zburde, îşi cumpără o motocicletă şi cutreieră Canada de la un cap la altul, aşa cum şi-a dorit întotdeauna. Peisaje care-ţi taie răsuflarea, acele „munţi pe dreapta, munţi pe stânga”, aşa cum îmi place mie să le numesc şi o coloană sonoră care nu te iartă dacă nu dai volumul la maxim, toate fac un tacâm care ţi-e pregătit odată la 20 de ani, în cel mai bun caz. 

În fond, acum realizez că au şi avertismentele astea ceva bun în ele: ne liniştesc, cumva. Dacă se poate numi linişte – ne „asigură” că nu ne vom vedea numai becul nostru stingându-se. e drăguţă ideea asta de siguranţă, însă eu tot cred că am fi putut să ne liniştim şi fără să fim atât de prăpăstioşi. Tare cred că n-avem nevoie de gentuţe de urgenţă. Asta e numai o sintagmă de care te agăţi ca de un colac de salvare când ai în faţă perspectiva beznei colective. După mine, bezna individuală e mai dulce, tocmai pentru că nu e precedată de bocet, ci de muzică, la fel ca în „One Week”. Pentru că nu îţi este livrată ca picătura chinezească, ci te ia cu totul, fără să-ţi dai seama. E mai bine aşa.

Da’ parcă-i şi mai bine să râdem, să glumim, şi să facem mişto de Băse!
Aveţi aici o frântură din festinul muzical pe care-l serveşte filmul: Wintersleep, o trupă canadiana, cu piesa Weighty Ghost. 

Seriale de toamnă

           Unul din motivele pentru care ador toamna este că revin serialele serioase. Câte-au mai rămas ele, pentru că multe (dar chiar foarte multe) au fost anulate din motive de genul scăderea ratingului/criză, cum ar fi Ghost Whisperer sau Damages. Dacă după Ghost Whisperer nu prea mă omor, pentru că s-a cam transformat în telenovelă după moartea şi reîncarnarea lui Jim, la Damages chiar mă uitam. Vestea bună e că Damages o să revină pe undeva prin 2012 (probabil scenariştii sapă acum după comori ca să finanţeze serialul). Dar până atunci mai e, aşa că să vedem cine se întoarce în toamna asta.

1.              1.  Ca de obicei, pe mine mă interesează revenirea Supernatural, cu sezonul 6, fără Eric Kripke la cârmă, dar cu o don’şoară puse pe fapte mari. Nu ştiu ce fapte mai mari decât ce-a făcut master Kripke poate face ea, mai ales că are de scos 1 buc. Dean din disperarea pierderii fratelui său şi din rutina unei vieţi normale, şi 1 buc Sam din Iad. Eu totuşi cred că Supernatural n-are cum să sfârşească la fel ca Prison Break, pentru că serialul propriu-zis, cel de 5 sezoane, bazat pe o super-poveste despre fraternitate (şi câte-un demon pe ici, pe colo), s-a cam încheiat în primăvară.

         Mă voi uita la sezonul 6 ca la o anexă a originalului. Şi mă voi uita la sezonul 6 pentru actorii care au reuşit să mă ţină cu sufletul la gură,  în faţa ecranului, câte 45 de minute în fiecare sâmbătă seara, cât era difuzat serialul (sâmbăta ajungea în România).

        Se coace un serial animat după Supernaturalul lui Kripke. Pe acela cred că-l voi ocoli. În primul rând, pentru că nu mă omor după animeuri. În al doilea rând, pentru că nu ştiu câtă vitalitate vor putea să transmită desenele alea..colţuroase. 

         Până una, alta, Supernatural revine cu sezonul 6 pe 24 septembrie.

2.               2. Tot  pe 24 septembrie revine şi Medium, cu sezonul 7. Da, tot cu Allison Dubois, tot cu Joe ca să-o trimită repede la culcare pe Al când se trezeşte brusc din cauza unui coşmar, tot cu trio-ul Marie-Bridge-Ariel, tot cu vise şi stafii.

3.              3. Sezonul 6 din Criminal Minds debutează miercuri, 22 septembrie. Serial de exepţie care-a lăsat în urmă ceva asemănător cu cele 5 sezoane din Supernatural apărute până acum – întorsături de situaţi de genul terorişti..unul..doi..mai mulţi!, războiul dintre Hotch şi Reaper, plecarea lui Gideon. Din păcate serialul a trecut printr-o remaniere (că tot ne place nouă cuvântul) de scenarişti, dar am eu încredere că n-o să sfârşească prost. Deci, ne revedem pe vreo…23 la noi, cu echipa minune, întreagă sau nu….

4.              4. Ei, şi vine Dexter… pe 26 septembrie, cu sezonul 5. Dexter a ajuns în preferinţele mele foarte aproape de Supernatural, deşi abordează o temă extrem de diferită. Dar e atât de bine structurat, atât de bine regizat, atât de bine „asortat” cu soundtrack-ul, iar actorii joaca cu atata pasiune , încât nu mă lasă niciodată să nu fiu atentă la el. în plus, ca şi Supernatural, Dexter e genul de serial care nu încheie niciodată un sezon fără debutul unei situaţii explozive. În finalul sezonului 4 (cine nu l-a văzut, ar face bine să se oprească aici), am asistat la moartea fiinţei care-i asigura lui Dex legătura cu lumea umanului, Rita, iar în ultimele cadre am putut vedea un criminal-familist extrem de pierdut şi măcinat de vină. Cum va fi viaţa lui fără Rita, habar n-am, dar de-abia aştept să aflu.

        Am scris aici despre 4 seriale. Sper să apuc să văd măcar 2 din ele…

Random

5. Am să numerotez paragrafele articolului cu cifre. Nu ştiu ce cifre, pentru că voi apăsa tastele la întâmplare. Nu, n-am fumat nimic.

3. Nu ştiu de ce am senzaţia că trebuie să înceapă vara şi să plec în vacanţă. Parcă trăiesc lunile astea pe repeat. Munte, umblat hai-hui, venit acasă, refuzat mâncarea, urmărit un film, bârfit cu prietenii, urmărit un meci, vorbit despre Ceaşca, pozat pisoii din faţa blocului, bântuit prin supermarketuri, film – culcat 2 ore. La asta se rezumă plictiseala verii.

12. Anul universitar nici măcar nu se vede la orizont. Hell, nici măcar septembrie nu se vede la orizont, deşi mai are puţin şi începe. De fapt, cu ciudăţenia asta de vreme, tot ce se vede la orizont sunt nişte porumbei de curse, care-au dispărut de prin Brăila în primăvară şi-acum îşi fac veacul pe unde apucă, prin Galaţi. Se pare că "răpitorii" nu s-au întrebat ce vor face cu ei, odată furaţi... Ei sunt singurii care au tupeul să iasă la amiază. Natural, doar a avut cineva grijă să le dea aripi ca să-şi facă vânt cu ele. Încearcă şi tu să dai din mâini ca să-ţi faci vânt. Nu merge, ai?...

4. În altă ordine de idei, am reuşit în sfârşit să fac rost de o mini – foarte mini – serial franţuzesc bun de urmărit la plictiseală. De fapt, nici nu cred că pot să-l numesc serial, dat fiind faptul că un sezon are vreo 2 ore în total. Este vorba despre Petits mythes urbains, producţie realizată într-o armonie totală şi într-o pace incredibilă, de franţuzi, nemţi şi britanici. Serialul are două sezoane, formate din aproximativ 20 de episoade a câte 7-8 minute fiecare, a început să fie difuzat prin 2004 şi de atunci a rămas "în plop" şi nimeni nu şi-a mai adus aminte de el. Ce se întâmplă în tocăniţa asta... Un taxi are un şofer. E normal, nu? Toate taxiurile au şoferi. Şoferul nu e tocmai întreg, şi îşi "încântă" clienţii cu câte-un mit urban, mititel, cum spune şi titlul, şi drăgălaş, ca să le facă drumul mai uşor. Mna, cu ocazia asta mi-am adus aminte de vremurile antice, de după revoluţie, când era morga lângă mine. Luam taxiul şi ziceam "la morgă". Fain, nu? Mă trezeam cântărită din cap până în picioare şi zâmbeam...

Anyway, mi-am dat seama că m-aş uita şi eu la tv şi la alte posturi decât Realitatea şi Vh1, dacă în loc de reclame s-ar da câte un scurt-metraj...

Şi că tot veni vorba de filme..mă gândesc la Oscaruri. Până acum mi-au atras atenţi Polanski, Scorsese şi Stallone...şi hell, yeah, vreau să văd Inception. Logic, greii. Să vedem ce se mai pregăteşte de-acum încolo...deşi am impresia că tot fraza "mor după Shutter Island" o s-o am în minte şi după ce se anunţă nominalizaţii.

65. V-am spus c-o să arunc cifre la nimereală. El Negro au lansat în sfârşit videoclipul piesei Be What You Wanna Be, adică ciulama verde, plină de bună dispoziţie, care îţi urlă în timpane să laşi naibii tiparele şi ideile maică-tii şi să fii cine vrei tu să fii! Hell, yeah (din nou), ăsta-i mesajul care-mi place...

Leapşa – ce mă binedispune:

De câteva zile, Andra a trimis o leapşă tare drăgălaşă. E vorba despre lucrurile care ne binedispun. Hmm, destul de plăcut, având în vedere că numai o leapşă dinasta te poate face să scrii şi ceva de bine în condiţiile în care, pe vreme de caniculă/furtună, numai de bine n-ai chef să scrii. Aşa că, să-i dăm drumul

• Mă binedispun plimbările lungi, în care uiţi de tine şi te trezeşti după mult-mult timp, constatând viteza incredibilă cu care zboară gândul, mă binedispun persoanele spontane, brăţările cu zorzoane în culori şterse (v-am spus că mi-am luat geantă împletită?), matrioştele, Beatleşii, bufniţele, dar de astea deja ştiţi.
  
• Mă binedispune orice film marca Tarantino, indiferent de momentul vizionării. Cred că dacă cineva m-ar trezi în miezul nopţii şi mi-ar pune o bucată din Pulp Fiction, Four Rooms, Kill Bill sau săracii Bastarzi, aş gusta filmele cu aceeaşi plăcere cu care le-am văzut prima oară. Ok, sunt de acord că-ţi trebuie...antrenament ca să suporţi abundenţă de... lichid roşu şi dens, dacă intenţionezi să treci brusc de la producţii Disney la Q.T., dar odată obişnuit, e imposibil să nu rămâi impresionat de geniul cu care micul rebel de la hollywood îmbină sângele, comedia, drama, thrillerul clasic, muzica incredibilă şi replicile imaculate. La prima vedere, nu-s chestii profunde adică nu cred c-o să apuc ziua în care Tarantino va face un film despre importanţa salvării balenelor, dar Andra m-a întrebat ce mă binedispune, right? E, pe mine nu prea mă binedispune filozofia, de felul ei...
  Revenind la regizor, tipul are un fel de a-şi alege actorii încât nu ţi-ai imagina altă figură în rolul personajelor. Well, imagine The Bride, Beatrix Kiddo – aţi vedea pe altcineva în rolul ei în afară de Uma Thurman, blondă, în costum galben, jumate plină de sânge, jumate plină de dorinţă de răzbunare, mânuind sabia ca şi cum ar fi făcut asta din faşă? Sau ar putea cineva să-l interpreteze mai bine pe nemilosul şi cinicul Hans Landa decât Christoph Waltz?
  
  Dialogurile - "Royale with chese", Jules (Samuel Jackson) – Vincent Vega (John Travolta), "Black mamba", între Elle Driver şi Budd (Kill Bill), adică mai mult un monolog, pentru că Elle îi citeşte lui Budd, muşcat de viperă, rândurile pe care le găsise pe internet cu privire la..repeziciunea cu care ar trebui să mori în caz că eşti compostat de o minunăţie dinaia mică – sadic, ha?, sau "delicious milk", între impecabilul Hans Landa şi bietul om care-i ascundea pe evrei sub podeaua casei, în Inglourious Basterds, sunt rânduri pe care le-ai recunoaşte oriunde (chiar scoase din context).
  
  Şi nu în ultimul rând, situaţiile în care sunt puse personajele – John Travolta dansează twist cu o Uma Thurman cam aburită în Pulp Fiction şi câştigă un trofeu pentru asta, un pic mai încolo împuşcă accidental un puşti pe bancheta din spate a maşinii în timpul unei discuţii banale, o mână de mafioţi între care se infiltrează un poliţist sub acoperire se omoară între ei din cauza eşecului unui jaf din care nu vedem nici măcar câteva secunde, doi spărgători de ocazie, îndrăgostiţi unul de altul (Pumpkin şi Honney Bunny) se hotărăsc pe moment să dea o lovitură într-un bar, dar sunt opriţi de un Samuel Jackson incredibil de sincer (portofelul inscripţionat "bad motherfucker" chiar era inscripţionat "bad motherfucker"), fac un deliciu din filmele sale...cel puţin pentru mine.
  
  That..and the music, of course:
  
  
  
  
• Mă binedispune Radu Mazăre de fiecare dată când îl văd la TV. Acuma, sincer, tipu şi-a greşit meseria şi o ştie. Trebuia să se facă actor de comedie, sau de nazist, nu mă hotărăsc... ori să cânte la Fără Zahăr, sau măcar să facă figuraţie, pentru că are o mutră atât de serioasă când vorbeşte şi face cele mai mari tâmpenii, încât e imposibil să nu te urci pe pereţi de râs!
  
  
   
• Mă binedispun florile nemuritoare – sunt singurele chestii din lumea asta care suportă trecerea anilor, nu fac riduri, nu albesc...şi nici nu poluează apele, ca să moară balenele şi alte chestioare drăgălaşe pentru care se luptă entuziaştii ecologişti (nu punem la socoteală vecinii cu colţi, amatori de amurguri, care se hrănesc cu lichidul intens folosit în peliculele lui Tarantino, că doar nu suntem preadolescente în călduri!)  
• Mă binedispun cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu (adevărate "lecturi criminale), şi în special cuplul Melania Lupu, super infractoarea trecută de prima (şi a doua) tinereţe – Mirciulică – motanul negru. Ca şi în cazul filmelor de care am vorbit mai sus, cărţile ei au un farmec aparte, de la dialogurile închipuite ale Melaniei cu pisoiul – sfaturi, opinii, poveşti cu albe-ca-troiene, înscenări, spargeri -, cu maiorul Cristescu ( în care "Mela" îi toacă nervii, iar el...suportă să i se toace nervii), la situaţii – goana după pisici negre prin Bucureşti (320 de pisici negre), "statuificarea" mortului (Cianură pentru un surâs). Umor, thriller, inedit şi Melania – cine ştie, cunoaşte!
  
  
  So...leapşa merge la oricine e dispus să înşire pe blog lucrurile care îl binedispun.

Future Movie Galaţi

       "Future Movie Festival" a început aseară la Galaţi. Este vorba despre un maraton de filme, scrut si lung-metraje care îşi aşteaptă specatatorii la Teatrul Dramatic "Fani Tradini" (de la ora 15:00, pentru scurt-metraje, secţiunea concurs şi producţii româneşti ca "Cel mai iubit dintre pământeni", "Crucea de piatră", etc) şi pe Esplanada Casei de Cultură a Sindicatelor pentru "Avatar", "Orient Express", "Lista lui Shindler", "Margo", Ice Age 3".

      O iniţiativă extrem de sănătoasă, bineînţeles, dacă şi cetăţenii mult-iubitului nostru oraş vor găsi de cuviinţă să participe. Eu una am văzut toate filmele din program...uhm..da, dar cel puţin, filmele proiectate la Casa de Cultură în aer liber ar merita o ieşire, în ciuda ţânţatilor şi caniculei prelungite şi seara (a, şi mai trebuie să te şi nimereşti în oraş – unii dintre noi sunt în concediu)...

       Şi aici programul complet, preluat de pe Portalul Studenţilor Gălăţeni:

Pe esplanada de la Casa de Cultură a Sindicatelor:

* 2 august 2010, ora 21.00 - Avatar

* 3 august 2010, ora 21.00 - Orient Express, invitat special: Sergiu Nicolaescu

* 4 august 2010, ora 21.00 - Atonement  X-men 3

* 5 august 2010, ora 21.00 - Margo

* 6 august 2010, ora 21.00 - Lista lui Shindler Ice Age - Dawn of the Dinosaurs

* 7 august 2010, ora 21.00 - Ice Age – Dawn of the Dinosaurs  Orient Express

La Centrul Cultural "Dunărea de Jos" Galati

* Proiecţii de filme studenţeşti de scurt-metraj

La Sala Studio a Teatrului Dramatic

Medalion Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache – proiecţii de filme!

* 3 august 2010 - Prin cenuşa imperiului

* 4 august 2010 - Cel mai iubit dintre pământeni

* 5 august 2010 - Crucea de piatră

* 6 august 2010 - Cei ce plătesc cu viaţa

* 7 august 2010 - Secretul lui Bachus

Later edit:
Ok, so...pentru că "trăim în România" şi toată lumea ştie continuarea, Sunetul a pierdut aseară "X-men 3" în aer liber, care trebuia să ruleze în locul "chestiei" numite "Atonement". În plus, organizatorii au schimbat "Margo" cu "Lista lui Shindler", ceea ce înseamnă că programul arată cam...tăiat şi ciopârţit! Mulţumim că nu ne-aţi anunţat mai devreme!

 Normal că "s-a schimbat modificarea"!
 Adică azi, vineri 6 august rulează Ice Age şi mâine Orient Express. ŞI CU LISTA CE-AŢI FĂCUT, OAMENI BUNI?!