Cred că n-am
iubit niciodată creionul mai mult decât îl iubesc acum. Mi-e şi milă să-l asut.
Minune, bucata de lemn! Cumpărată prin toamnă anul trecut, în toiul ofertelor
pentru şcoală din supermarketuri. Sezonul cu pricina e raiul meu. Când am
intrat eu la şcoală, nu existau decât coperte de-alea albastre pentru caiete.
Îmi plăcea să stau şi să mă uit la ele prin magazine. Studiam caietele, filele.
Ştiam care-avea filă proastă şi care erau de calitate. La şcoală, nu ne lăsa să
scriem decât cu stiloul, şi cum cerneala de atunci era extrem de... cerneală,
ieşea prin fila subţire şi se cunoştea pe partea cealaltă. Am urât
„comportamentul” ăsta al cernelii. Mi-ar plăcea să retrăiesc primele zile de
şcoală, doar ca să-mi cumpăr caiete cu filă bună şi pixuri care să nu lase
cerneală. Stilourile cu peniţă de aur.. erau aproximativ mituri. Alea
chinezeşti erau la ordinea zilei, pe verde închis sau grena, cu capac lucitor.
Pe urmă, au apărut alea cu rezerve. Foaaarte proaste mi s-au părut. Şi cerneala
aia albastru-deschis se cunoştea doar dacă te chiorai bine la ea. Nasoale
timpuri am mai prins.
Iar aberez.
Aseară am desenat cu ojă pe maşina de cusut. Mă gândesc s-o şterg cu acetonă,
dar cred că se ia şi vopseaua originală.
Mi-e dor.
Mereu mi-a fost greu să vorbesc pe blog despre un subiect anume. Am scris de
toate, mai puţin despre ceva. Ceva-ul, a rămas pentru mine, pentru că am
impresia că dacă-l povestesc, îl voi pierde. Poate am mai scăpat câte-un
cuvânt-două despre asta, dar sub o formă dubioasă. Se spune că în clipa în care
te lauzi cu ce ai, eşti pe cale să pierzi tot. Dar cum îţi dai seama că ai aşa
ceva? Nu-ţi dai. Mai întâi, trebuie să pierzi ca să ştii c-ai avut ceva.
E dureros să
pierzi. Te simţi ca după un avort. Numai că în loc să simţi căngile alea
înăuntrul tău, le simţi în minte, ca nişte bucăţi de fier ascuţite care caută
să mişte de la locul lui acel ceva pe care n-ai vrea cu niciun chip să-l dai
afară. Dislocă o piatră de la locul ei. Uneori am impresia că şi un loc gol se
simte. Vidul. Are materialitate, uneori. Îi simţi marginile.
N-am vrut
niciodată să rănesc pe cineva, deşi am făcut-o de multe ori.
Nu ştiu, dacă
aş fi un lup, mi-ar fi greu să omor ca să trăiesc eu?
Există fel de
fel de „ceva”-uri.
2 reacţii:
ah si eu simt lipsa acelor vremuri.
e ceva :)
Trimiteți un comentariu
La ce te gândeşti?