M-am mutat

M-am mutat pe

www.sunetulmaitare.wordpress.com

Vă rog, schimbaţi linkul (dacă şi numai dacă mă aveţi la blogroll, bineînţeles :D)

Pace vouă, kinders!

Ceva-ceva

Cred că n-am iubit niciodată creionul mai mult decât îl iubesc acum. Mi-e şi milă să-l asut. Minune, bucata de lemn! Cumpărată prin toamnă anul trecut, în toiul ofertelor pentru şcoală din supermarketuri. Sezonul cu pricina e raiul meu. Când am intrat eu la şcoală, nu existau decât coperte de-alea albastre pentru caiete. Îmi plăcea să stau şi să mă uit la ele prin magazine. Studiam caietele, filele. Ştiam care-avea filă proastă şi care erau de calitate. La şcoală, nu ne lăsa să scriem decât cu stiloul, şi cum cerneala de atunci era extrem de... cerneală, ieşea prin fila subţire şi se cunoştea pe partea cealaltă. Am urât „comportamentul” ăsta al cernelii. Mi-ar plăcea să retrăiesc primele zile de şcoală, doar ca să-mi cumpăr caiete cu filă bună şi pixuri care să nu lase cerneală. Stilourile cu peniţă de aur.. erau aproximativ mituri. Alea chinezeşti erau la ordinea zilei, pe verde închis sau grena, cu capac lucitor. Pe urmă, au apărut alea cu rezerve. Foaaarte proaste mi s-au părut. Şi cerneala aia albastru-deschis se cunoştea doar dacă te chiorai bine la ea. Nasoale timpuri am mai prins.

Iar aberez. Aseară am desenat cu ojă pe maşina de cusut. Mă gândesc s-o şterg cu acetonă, dar cred că se ia şi vopseaua originală.

Mi-e dor. Mereu mi-a fost greu să vorbesc pe blog despre un subiect anume. Am scris de toate, mai puţin despre ceva. Ceva-ul, a rămas pentru mine, pentru că am impresia că dacă-l povestesc, îl voi pierde. Poate am mai scăpat câte-un cuvânt-două despre asta, dar sub o formă dubioasă. Se spune că în clipa în care te lauzi cu ce ai, eşti pe cale să pierzi tot. Dar cum îţi dai seama că ai aşa ceva? Nu-ţi dai. Mai întâi, trebuie să pierzi ca să ştii c-ai avut ceva.

E dureros să pierzi. Te simţi ca după un avort. Numai că în loc să simţi căngile alea înăuntrul tău, le simţi în minte, ca nişte bucăţi de fier ascuţite care caută să mişte de la locul lui acel ceva pe care n-ai vrea cu niciun chip să-l dai afară. Dislocă o piatră de la locul ei. Uneori am impresia că şi un loc gol se simte. Vidul. Are materialitate, uneori. Îi simţi marginile.

N-am vrut niciodată să rănesc pe cineva, deşi am făcut-o de multe ori.

Nu ştiu, dacă aş fi un lup, mi-ar fi greu să omor ca să trăiesc eu?

Există fel de fel de „ceva”-uri.

Ancora

Se întâmplă de toate. Se întâmplă lucruri care n-ar trebui să se întâmple, lucruri despre care ştiam acum ceva vreme, lucruri al căror curs îl prevesteam cu reţinere. Cursul lor, eu spuneam despre el, dar tu nu mă ascultai, pentru că ţi se părea prea frumos să te plafonezi în situaţia ta, să-i faci pe alţii să-ţi plângă de milă. Îmi merg mâinile repede pe tastatură, şi scriu rând după rând, cuvinte în care nu trebuie uneori să cauţi un înţeles, pentru că nu ştii când mă adresez ţie, celui de lângă tine, sau unui om pe care nu-l cunoşti. Pe care nu te las eu să-l cunoşti, pentru că deocamdată, vreau să rămână doar al meu. M-ai întrebat de multe ori ce fac, şi ţi-am zis lucruri generale. Ţi le-am spus cu un scop. Ele erau menite să-ţi arate punctul cardinal spre care vreau să mergi. Nu pot să-ţi ordon, asta e clar. Nici nu încerc. Dar direcţia pe care ţi-o arăt e cea mai bună pentru tine acum. M-am lovit de nesimţiţi, nu vreau să mă transform şi eu într-unul.

Se zice că asta e menirea fetei cu păr roşu. Roşul din părul ei se trage dintr-o rană şi nu poate decât să deschidă o alta, prin intrigi şi urzeli, prin farmece şi descântece. Lumea întreagă s-a ferit de ea în istorie. Imaginea ei e la fel ca cea a unui lup. Îi simţi pericolul, mintea ta urlă picioarelor să se întoarcă şi să o ia la goană, dar trupul n-o ascultă. Încremeneşte-n loc şi continuă să-l fixeze cu privirea, să-i dezmierde cu irisul blana deasă şi caldă, colţii netezi, răsuflarea rece şi zgomotoasă de fumător declarat. Lupii nu fumează. Dar cum ar fi dacă ar face-o? Poate... ne-am strica imaginea despre ei. Mereu i-am privit ca pe nişte cavaleri ai munţilor. Un lup cu o ţigară în colţul gurii.. hmm... un fel de Don Vito Corleone printre stânci. Hilar.

M-aş ruga la zei. Nu ştiu la care. Bob face duş, nu mă aude. În ultima vreme, găseşte tot felul de motive, numai să nu stea lângă mine şi să-mi asculte poveştile. Mă părăseşte pentru că l-am plictisit. Îmi era un sprijin, o idee. Mă ancoram de el.

M-aş ancora de maşina de cusut a bunicului dacă aş putea. E mare şi neagră, veche, cu pedală şi masă de lemn. Se zvoneau o mulţime de chestii pe seama ei. Vorbeau babele prin sat de o anumită plăcuţă de platină care-ar fi ascunsă în ea. Nu vreau s-o caut. Maşina asta valorează enorm pentru mine prin simplul fapt că a fost a bunicului. M-aş ruga la el. Pe undeva, pe acolo, mă aude. A fost fumător înrăit, a înjurat, a bătut, a vânat. I-a plăcut vânătoarea şi muzica. I-a plăcut chitara, mandolina. Datorită lui, instrumentele mai zac încă pe şifonierul meu. Bunica le-a urât. Spunea că ele dezbină familia. Eu cred c-a unit-o. Nu l-am cunoscut, deşi asta e una din cele mai mari dorinţe ale mele. Vreau să mă întâlnesc cu el dincolo, oriunde ar fi acest „dincolo”. Vreau să-i spun cum am fost eu. Cum a fost lumea după ce-a plecat.

Aici mă simt în regatul lui. Tabloul cu iele e încă agăţat de perete, soba de teracotă verde e încă acolo unde a lăsat-o. Bunica a schimbat mobila, oamenii au venit şi au plecat, casa a rămas şi odată cu ea, şi spiritul lui. N-am nici o poză cu el. Mama mi-a arătat una când eram foarte mică. Avea figura unui om chinuit, dar a unui luptător.

Mi-am legat de încheietura mâinii o eşarfă cu motive tribale. Îmi lipsesc brăţările mele, dar să le caut, nu pot. Aş vrea să sar peste lunile astea şi să mă trezesc în iarnă, ancorată de zeul Bob, apărată de bunicul meu.

Îndoieli

Mi-s la ţară, dragilor. Mi-am proptit laptopul de trepte şi mi-am luat cana cu nes. Văd că nici măcar nesul nu-şi mai face efectul, sau poate mă prăbuşesc eu prea obosită în pat, pentru că reuşesc să adorm fără să mă chinui prea mult. În ultimele zile de-acasă am reuşit să-mi supraîncălzesc laptopul, aşa că după o zi de stat în service, l-am primit ca pe un drac nou-născut. În grabă, mi-am descărcat o versiune de Microsoft Office 2003 care mă enervează până peste cap, eu fiind obişnuită cu 2010. Cu puţinii MB pe care mi-i oferă cartela de net de la Cosmote, nu risc să-mi descarc un Office decent, îi păstrez pentru... chestii imortante (cică).

E timp de recreere, e timp de meditare, e timp de gândire. Înainte să plec, am prins la TV o emisiune în care a fost invitat fi-su lu’ Adrian Păunescu, Andrei, care s-a pus pe cântat piesele vechi ale tatălui său. N-am reuşit să fac rost decât de „Amor cubist”, care mi se pare genială, pe net există o versiune în care tipul cântă singur, şi alta împreună cu Tatiana Stepa. Mi-e dor de folk şi de tot ce-am lăsat acasă. Şi n-am lăsat chiar puţine.

Mă bucur de timp. Chestiune delicată, timpul. I-ar trebui o telecomandă ca să putem să-l derulăm înainte şi înapoi, după bunul plac, să schimbăm canalul sau să modificăm culorile. Am TV. Da, am. Păcat e.. că n-am cablu. L-a tăiat mătuşa ca cadou pentru mine. Apreciez gestul, da.

Se pun multe semne de întrebare. Când poţi spune cu siguranţă că ştii pe deplin o persoană? Ne povestea o colegă în liceu despre o tanti, psiholog de meserie, care-a trăit o viaţă lângă un criminal în serie, fără să ştie cu adevărat ce ţinea la uşă. Nu sunt poveşti, nu e Dexter.  Poate fi realitate. Se întâmplă de foarte multe ori să nu vezi defectele unui om, sau mai bine zis, să nu vrei să le vezi, pentru că îl consideri extrem de apropiat şi ţii enorm la el. Dai de un gust amar când începe să ţi se dovedească că cel pe care-l apreciai şi pentru care erai odată în stare să-ţi vinzi mama, nu e chiar ce credeai tu că e.

Oamenii au încercat să îmblânzească lupi. Le-au ieşit câini docili, dar care au moştenit aceiaşi colţi. Îşi mai înfig câteodată colţii în carnea noastră, şi-i vedem pe la ştiri. Am fost şi eu muşcată de câini odată. N-a fost chiar plăcut, a trebuit să fac injecţii. Şi nu, nu două-trei cum se face acum, făceam câte una pentru toate bolile posibile şi imposibile: Antirabic, Antitetanos, anti-dracu’...  iar vorbesc în dodii.

S-au schimbat lupii sau doar oamenii au avut impresia că s-au schimbat? Când te uiţi la un beţiv care susţine că s-a lăsat de băut, parcă nu te lasă inima să laşi o cană cu vin pe masa de lângă el. Nu ştiu dacă lumea de schimbă. Nici măcar nu ştiu dacă merită să încerci să o schimbi, ca să-ţi fie ţie bine. Poate ar fi mai bine să tragi jaluzelele şi să cauţi altă lume, una mai rotundă şi mai ţeapănă, dar în secunda următoare începe dracu’ să-şi bage coada şi te gândeşti „dar dacă...?!”.

Dacă nu vei mai reuşi să pătrunzi lumea nouă? Dacă lumea nouă se va dovedi mai rea decât cea veche? Dacă lumea veche are într-adevăr puterea şi voinţa să se schimbe? Am început să mă încurc şi mi s-a terminat cana cu nes. Vreau să învie Păunescu.

Drept la criogenie

Nu știu dacă aș avea vreodată dreptusă cer ceea ce vreau să cer. N-am cum, îmi e greu numai să mă gândesc și mă simt ca indezirabilul numărul 1, ca cel mai mare tupeist al pământului peste care merită să cadă cerul și să i se spargă-n cap în bucățele. Vreau să strig și să cer ajutor, caut pe cineva dispus să-mi lege mâinile la spate și să-mi pună scotch la gură, ca să nu pot să scriu, să caut sau să vorbesc, pentru că știu că n-aș face decât să cer ceea ce nu trebuie. Cererea mea este una ingrată, care ar răni și ar ține pe loc cursul lucrurilor și nu sunt cu siguranță cea pentru care pământul s-ar putea opri.

Mi-a făcut bine ce-a fost. Don`t you cry tonight, pentru că s-ar putea să mă răzgândesc, să-mi aduc bagajele înapoi și să mă încui în casă. Sunt impulsivă și nebună, aș fi în stare să iau pistolul tatei și să împușc singurul lucru care stă în calea mea și a timpului, singura ființă, căreia i-aș sări în spate și m-aș prinde de ea cu ghearele. Am unghiile date cu ojă, asta știi. N-aș fi eu dacă aș omite detaliul ăsta. Cred că.. am să salvez postul ăsta pentru când o să fiu departe. O să se vadă atunci. N-am cum să cer răbdare, mai bine m-aș împușca decât să fac asta, n-am niciun drept.

Mereu m-a fascinat gheața, frigul. Am vrut să-mi iau bilet la Transsiberian, să plec singură și să stau două săptămâni în frig, să mă călesc. Să nu mai simt altceva și când ajung acasă să găsesc totul schimbat, ma liber și mai aerisit. Să aduc cu mine din răcoarea de acolo. Nu cred că mi-aș fi luat haine groase, mi-ar fi plăcut să simt frigul până-m măduva oaselor, nefiltrat așa, brut, firesc. Poate aș fi fost destul de nebună încât să sar din tren pe la mijlocul călătoriei și să rămân acolo, să mor înghețată. Poate aș mai vrea încă să fac chestia asta, deși nu mai caut rute și prețuri.

Aș vrea să îngheț acum, în plină vară și să mă trezesc peste câteva luni. Când mă trezesc, vreaă să găsesc casa goală, munți de praf peste rafturi și pânze de păianjen la ferestre, în loc de perdele, foile cărților îngălbenite și mâncarea din frigider stricată, cafeaua transformată-n scrum, salcâmul îngălbenit și ars de soare, dar lumea de-afară, la locul ei, vie și neschimbată, veselă. Atunci mi-aș scoate pantofii și mi-aș șterge unghiile cu acetonă, aș arunca puloverul și-aș ieși afară în picioarele goale, ca să simt pietrele cum îmi înțeapă tălpile. Aș vrea să simt asta. Așa m-aș simți vie, liberă.

N-ar mai fi nevoie să gândesc ceea ce vreau acum. N-aș cere. N-aș îndrăzni.