Îndoieli

Mi-s la ţară, dragilor. Mi-am proptit laptopul de trepte şi mi-am luat cana cu nes. Văd că nici măcar nesul nu-şi mai face efectul, sau poate mă prăbuşesc eu prea obosită în pat, pentru că reuşesc să adorm fără să mă chinui prea mult. În ultimele zile de-acasă am reuşit să-mi supraîncălzesc laptopul, aşa că după o zi de stat în service, l-am primit ca pe un drac nou-născut. În grabă, mi-am descărcat o versiune de Microsoft Office 2003 care mă enervează până peste cap, eu fiind obişnuită cu 2010. Cu puţinii MB pe care mi-i oferă cartela de net de la Cosmote, nu risc să-mi descarc un Office decent, îi păstrez pentru... chestii imortante (cică).

E timp de recreere, e timp de meditare, e timp de gândire. Înainte să plec, am prins la TV o emisiune în care a fost invitat fi-su lu’ Adrian Păunescu, Andrei, care s-a pus pe cântat piesele vechi ale tatălui său. N-am reuşit să fac rost decât de „Amor cubist”, care mi se pare genială, pe net există o versiune în care tipul cântă singur, şi alta împreună cu Tatiana Stepa. Mi-e dor de folk şi de tot ce-am lăsat acasă. Şi n-am lăsat chiar puţine.

Mă bucur de timp. Chestiune delicată, timpul. I-ar trebui o telecomandă ca să putem să-l derulăm înainte şi înapoi, după bunul plac, să schimbăm canalul sau să modificăm culorile. Am TV. Da, am. Păcat e.. că n-am cablu. L-a tăiat mătuşa ca cadou pentru mine. Apreciez gestul, da.

Se pun multe semne de întrebare. Când poţi spune cu siguranţă că ştii pe deplin o persoană? Ne povestea o colegă în liceu despre o tanti, psiholog de meserie, care-a trăit o viaţă lângă un criminal în serie, fără să ştie cu adevărat ce ţinea la uşă. Nu sunt poveşti, nu e Dexter.  Poate fi realitate. Se întâmplă de foarte multe ori să nu vezi defectele unui om, sau mai bine zis, să nu vrei să le vezi, pentru că îl consideri extrem de apropiat şi ţii enorm la el. Dai de un gust amar când începe să ţi se dovedească că cel pe care-l apreciai şi pentru care erai odată în stare să-ţi vinzi mama, nu e chiar ce credeai tu că e.

Oamenii au încercat să îmblânzească lupi. Le-au ieşit câini docili, dar care au moştenit aceiaşi colţi. Îşi mai înfig câteodată colţii în carnea noastră, şi-i vedem pe la ştiri. Am fost şi eu muşcată de câini odată. N-a fost chiar plăcut, a trebuit să fac injecţii. Şi nu, nu două-trei cum se face acum, făceam câte una pentru toate bolile posibile şi imposibile: Antirabic, Antitetanos, anti-dracu’...  iar vorbesc în dodii.

S-au schimbat lupii sau doar oamenii au avut impresia că s-au schimbat? Când te uiţi la un beţiv care susţine că s-a lăsat de băut, parcă nu te lasă inima să laşi o cană cu vin pe masa de lângă el. Nu ştiu dacă lumea de schimbă. Nici măcar nu ştiu dacă merită să încerci să o schimbi, ca să-ţi fie ţie bine. Poate ar fi mai bine să tragi jaluzelele şi să cauţi altă lume, una mai rotundă şi mai ţeapănă, dar în secunda următoare începe dracu’ să-şi bage coada şi te gândeşti „dar dacă...?!”.

Dacă nu vei mai reuşi să pătrunzi lumea nouă? Dacă lumea nouă se va dovedi mai rea decât cea veche? Dacă lumea veche are într-adevăr puterea şi voinţa să se schimbe? Am început să mă încurc şi mi s-a terminat cana cu nes. Vreau să învie Păunescu.