- fragment -
[…]
S-a trezit cu spatele strâmb din cauza poziţiei nefireşti în care stătuse mult timp, şi cu o durere de coloană, de parcă o turmă de elefanţi s-ar fi antrenat pentru război pe spatele ei. În mod ciudat, gara era pustie. Un singur felinar la care bâzâia din inerţie o muscă lipicioasă stătea ţeapăn şi privea ca un miop vitraliul colţuros al cărui geam nepermis de murdar aproape că nu se mai distingea de grinzile de fier forjat între care era prins. Nici o rază de lumină nu îndrăznea să-l străpungă, ca şi cum i-ar fi fost frică de-o boală a mizeriei care ar paşte-o fără îndoială dacă s-ar fi refractat prin el. Până şi lumina bolnavă a felinarului se întorcea cuminte şi supusă înapoi, după ce termina bucata de drum de până sus.
Pe peron nici ţipenie de om. Doar într-un colţ, lângă o fostă casă de bilete, zăceau amorţiţi câţiva saci de pânză însemnaţi cu cifre. Era probabil încărcătura unui marfar…
Patru linii de tren se lungeau din faţa ei spre linia orizontului. Dincolo de ele, prin praful închegat pe asfalt, se amestecase un câine lăţos, tot numai moaţe – albe şi negre, cu botul cuminte aşezat pe labele din faţă, stând pe burtă şi mişcând alene o coadă obosită şi plină de praful pe care-l ştersese mai bine de jumătate de oră, şi tot nu terminase. Sufla greu şi tremura din tot trupul pe măsură ce aerul rece îi pătrundea în plămânii, se pare, bolnavi. Din gât, probabil, scotea un hârâit de bandă audio stricată, aşa cum scot bolnavii de TBC. Dacă ar fi fost om, şi-ar fi găsit pe stradă o hârtie de cincizeci de mii, pariu pe şoseta mea dreaptă că nu i-ar fi luat. Ăsta ar fi fost păcatul lui, din cauza căruia ar fi sfârşit răsturnat din tren pe peron, lângă ea. Cel puţin ar fi avut tovarăş de palavre. Aşa, îi despart liniile de tren. Ea aici, el dincolo, peste calea ferată.
Adunându-şi genunchii şi aşezându-se turceşte, ea îşi găsi un loc de unde să-l vadă mai bine. Niciodată n-a înţeles de unde au făcut câinii rost de ochi ca ăia. Nici pe la licitaţii de antichităţi nu găseşti. Veşnic afectaţi, umezi, parcă plini de lacrimi şi de rugăminţi către un necaz despre care ştiu că va veni, dar mai încearcă încă o speranţă de a-l îndupleca să ne ocolească. Sau, şi mai bine, către grupuri-grupuri de oameni vineţi care nu se dau din calea lui – se simt prea importanţi ca să se mişte, aşteaptă mâna divinităţii să se proptească în faţa lor, în semn de apărare. Două găuri de smoală cumpărate la schimb pe-o bere de la un traficant care n-are simţul drămăluirii. El şi le-a pironit pe chip.
I-a zis Camaradul. E camaradul ei de pe bucata de piatră care se vede dincolo de şinele de tren din faţă şi care, culmea! – nu se uită cu ură.
Totuşi, i-e frică să o vadă. E ca şi cum ţi-ai face un prieten la distanţă. Îl saluţi azi printr-o scrisoare, mâine îţi răspunde. Tu îndrăzneşti, şi-i scrii mai mult, poate... îi povesteşti despre tine, despre obiceiurile tale, îi spui la ce oră te culci, la ce gen de filme te uiţi de obicei, ce citeşti, cum îţi place cafeaua. Mai bârfeşti un coleg de serviciu, mai vorbeşti de Beatleşi. El îţi îndrugă istorii lungi despre fericirile şi supărările lui, dar, când vine vorba de-o discuţie faţă-n faţă, te eschivezi. Parcă ţi-e ruşine. Parcă te gândeşti că, dacă o să vină momentul şi tu te vei prezenta, el îţi va spune "Mă confundaţi!", şi va pleca, doar ca să ascundă adevăratul motiv – în carne şi oase nu eşti aşa cum credea el că eşti. E cam aceeaşi chestie pe care-o fac puştii pe site-urile de socializare. Cu singura menţiune că, pentru ei, s-ar putea să se sfârşească şi altfel, şi în loc de "Mă confundaţi!", prietenul s-ar putea să spună "O, dar eşti perfect – vedea-te-aş în formol!"
A început să-i fie frig. Când vin şi pleacă, trenurile fac curent. În mod curios, nimic nu se mişcă, dar pe sus se îngână un curent de aer rece cu geamănul său cald. Acum şi-a dat seama că ar fi trebuit să-i dea ceva de mâncare. I-ar da lui dacă ar avea. N-are. Un codru de pâine, se spunea prin poveşti. Auzea, prin vene curgându-i, zgomotul pe care-l făcea magnetofonul Soiuz în pauzele dintre poveşti, ca o gaşcă de purici care se ceartă pe-un papuc vechi. Era minunea care liniştea nou-născuţii revoluţiei. Nu la fel de interesant ca aifonurile, desigur. Sau piesele de teatru de la radio, unde-l auzea pe Pittiş, sau "Noapte bună, copii!", care dădea stingerea pe la ora opt… Dacă nu te culcai atunci, venea patrula. Aşa-i spunea mama. Nu înţelegea ea prea bine cum stă treaba cu patrula asta, îşi imagina că e vreun fel de maşină neagră zburătoare, care pluteşte pe la toate ferestrele caselor în care locuiesc copii mici. Pe ăia pe care-i prinde treji la ora opt, îi ia frumos cu plasa de prins lilieci, şi-i vâră-n portbagaj. Şi pleacă mai departe, la alte case, şi-n urmă nu rămâne decât fumul de la ţeava de eşapament, căci maşina e, desigur, o Dacie 1100 – nu prea circulau multe BMW-uri pe stradă pe-atunci. Desigur, ar fi fost oarecum dezamăgită să afle că o patrulă comportă vreo doi sărmani angajaţi la stat, proaspăt scăpaţi de sub eticheta de miliţieni, sictiriţi până şi ei de drumul pe care-s nevoiţi să-l facă.
Oftă aproape organic, din străfundul plămânilor, şi respiraţia ei se confundă pentru un moment cu cea a câinelui. Îşi şterse de pe frunte valul de oboseală, şi-şi drese vocea. În fond, de cine se ascundea? Nu era nimeni prin jur care să o audă. Musca bâzâia în continuare o serenadă mucegăită la felinarul ei, ca o Maria Callas în faţa unui public mort de foame. Nimeni n-ar fi putut s-o acuze că s-a scrântit dacă ar fi început să vorbească tare.
Miji ochii şi fixă blana câinelui, ca şi cum ar fi vrut ca vocea ei să-l pătrundă prin carne, şi să-i ajungă direct în stomac. Camaradul ei asculta tăcut. Câtă nevoie avea de cineva care să ştie să tacă. Oamenii n-au în minte decât cupluri de opuse: alb-negru, curat-murdar, viaţă-moarte. Dacă zgomotul înseamnă viaţă, atunci firesc este să considere tăcerea ca moarte. De-asta nu le place să tacă, au impresia că, dacă irosesc o secundă, un drac mic şi negru venit din măruntaiele pământului îi trage după el la fund. Nu-i aşa, Camarade? Camarade, câte-ţi spun! Câtă răbdare ai să m-asculţi! Îmi vine să-mi rod unghiile de ciudă că nu am o chilioară a mea de doi pe doi, unde să te ţin cu mine, măcar să nu mai tremuri în frig şi praf. Stau cu picioarele încrucişare cu neruşinare şi încerc să-mi controlez gândurile, să le ghidez spre tine. Nu spun nimic cu voce tare, pentru că mi-e prea frică, dar am auzit că, dacă mă străduiesc destul de tare, s-ar putea să mă auzi aşa, chiar dacă-ţi vorbesc pe muţeşte.
Uite, Camarade, lumina de la felinar s-a făcut un pic mai puternică de când am început să vorbesc cu tine! Ştii ce mă gândeam? N-ar fi rău să încerci să-mi răspunzi şi tu, tot aşa, poate stabilim un canal de comunicare telepatică între noi. Nu? Ţi-ai ridicat totuşi botul, înseamnă că te-am atins cumva.
Mai sunt unii care spânzură câini. Huligani. Să-ţi spun drept, nici eu nu mă împac foarte bine cu naţia voastră. M-aţi compostat când eram mică. Şi-am făcut douăşpe injecţii, că aşa era mecanismul. De tine nu mi-e frică. Am amorţit de când stau aşa. Mi-au îngheţat picioarele. S-au făcut albe şi subţiri; prea subţiri. Dar mi se pare că aşa erau de când m-au aruncat din tren. N-au binevoit să-mi dea şi o pătură, s-o trag peste mine dacă mi-e frig. N-au ruşine. Ăştia? Ar dansa batacanda pe sicriul tău de te-ar vedea mort! Şi-ar prăji frigărui la lumânările tale! Uite, la lumină şi mâinile îmi sunt albe. Şi degetele, lungi şi netede. Aş pleca şi te-aş lua cu mine, dar mi-e greu să mă mişc, de parcă mi-au săpat un loc în aer, şi m-au înghesuit acolo. Au pus pe urmă şi-un capac invizibil peste mine.
Acum ţi-am văzut cheia de la gât. De la ce e; de unde stăteai înainte? Chiar aşa, cum de-ai sfârşit aici? Te-au dat şi pe tine afară? Dar de ce nu pleci? Te văd destul de zdravăn, eu cel puţin sunt obosită, dar îmi revin, nicio grijă.
Camarade, vine trenul! Ia uite-l cum se balansează, zici că dansează tangou pe şine. Fără partener, aşa cum învaţă puştii de la dansuri sportive să se mişte, în primele cursuri. După aia, le găsesc îndrumătorii câte-un alt fraier cu care să facă pereche. Se descurcă ei şi aşa. Mie niciodată nu mi-au plăcut. Mi se par subnutriţi, şi fetele şi băieţii. Când îi văd aşa, în costume fistichii, cu sclipici şi-n urechi, ca să dea bine la cameră, mişcându-se pe aceleaşi mişcări ca şi sutele de elevi de dinaintea lor, mi se face greaţă. E doar încă o turmă care încearcă să se subjuge unor reguli – de bună voie şi nesilită de nimeni!
Mai are un pic şi ajunge. Nu-mi mai aduc aminte dacă a oprit când m-a lăsat pe mine, sau m-a aruncat din mers. Probabil a oprit, să se mai dezmorţească şi naşul, să-şi ia o cafea, să stea la o ţigară, să admire şi el... peisajul… roţilor de tren! Le-aş trage pe toate, pe toate!, de pe şine, şi mi le-aş pune la gât, ca într-un şirag de perle zimţate şi pline de rugină. În fond, mi-ar semăna. Slabe –moarte, şi aproape oranj, s-ar legăna pe funia din jurul gâtului meu, aşteptând ziua când le voi lăsa să cadă. Aşa, îmi dau impresia c-au obosit de când se tot rotesc. Am ajuns să le văd oasele ieşindu-le prin încheieturi, e clar că mi-e dor de nişte dungi proaspete de verde!
Se sforţă să-şi adune forţele, şi se ridică în picioare. De-aici, de sus, pot să-mi văd tălpile, călcâiele. Ha, ia uite... habar n-aveam că m-am tatuat. Probabil am uitat, în ultima vreme uit o mulţime de lucruri. Acum vreo două zile am uitat să ridic geamul de la baie, să se aerisească – mai ţii minte că ţi-am zis de girafă? Sau nu ţi-am zis… ah, şi asta am uitat!... În orice caz, s-a sufocat. Când am sunat la pompe funebre şi le-am zis, au început să-mi urle în telefon că ei n-au o targă de dimensiunile necesare, să mă interesez pe la vreun circ. Mi-a părut rău pentru ea. Totuşi, ce m-o fi apucat să-mi tatuez un 14? Am să-mi iau o agendă, şi-am să scriu tot ce fac de-acum, ca să nu mai am surprize de-astea.
