Antiliniște

Câț de căliți trebuie să ai nervii ca să pornești pe un drum despre care știi de la bun început că n-are cum să ducă la un sfârșit cuprins între limitele normalului? Cât de nebun și de inconștient trebuie să fii ca să refuzi ocazia de a ajunge până la jumătatea unui drum sigur, și să te târăști pe cel dintâi, pe care, tu cu mâna ta l-ai ales? Vorba maică-mii, alții ar face stop cardiac. Eu nu. Nu știu cât este de bine sau de rău. Aș vrea câteodată să-mi fie frică. De ce nu-mi e? Aș vrea câteodată să recunosc c-am greșit, să mă întorc și să o iau de la capăt. Să plec capul și să spun – de azi, fac și eu ca toată lumea. De azi, mă temperez. De azi, mă supun.

Cred că e ceva "putred" în ADN-ul meu, pentru că niciodată n-am fost în stare să gândesc așa. Cică informația e arma momentului, nu banii, nu aurul, informația – informația că mă duc cu ochii închiși spre – habar n-am ce?! O știu. Informația că pot să mă întorc, să-mi cumpăr niște șoșoni dinăia pufoși de care poartă pițipoancele liceene prin filme, niște pijamale cu michimauși și să mă cațăr în pat, la căldură și confort? – O cunosc și nu-mi place. Nu m-aș simți în largul meu. Informația că alții stau cuminți și merg până la jumătate - o jumătate sigură – fără să-și pună problema că s-ar putea să cadă într-o zi un meteorit din cer drept între urechile lor. Îi felicit.

M-aș omorî numai la gândul că aș putea să râvnesc la așa ceva. Venele-mi zvâcnesc. Sunt verzi și mi se-ncolăcesc pe brațe, de la încheietură, până sus. M-am gândit să-mi fac un tatuaj – o vulpe născută din flăcări, subțire, delirantă, amețită de fum. Cât mai pot să ducă…venele mele? De-aș fi în locul lor, m-aș zbate până aș face șanțuri în carne, m-aș ridica și-aș pleca. Aș rămâne, numai carne, secată de puteri. Atunci, m-aș liniști.