Leapșa de la Theo – amintiri ”chinuitoare”

Se zice că ce-i mort trebuie să rămână mort, iar ce-i trecut, trebuie să rămână trecut, sau măcar să se prefacă, să joace cât mai bine rolul care i se cuvine, ca să-și adune de pe unde poate, fani. Ne-am bătut cu o groază de monștrii mereu, și i-am amuțit pe cei mai mulți dintre ei, i-am bătut cu lanțuri până n-au mai suflat, i-am înjunghiat cu țăruși de lemn și i-am băgat sub pat. De-acolo, se aude noaptea cum le ghiorăie mațele. N-au mai mâncat nimic demult, pentru că am reușit oarecum să trecem peste nerozia lor. Dar se-aude..și se-aude. Și câteodată se și simte un râs înfundat.

Theo a fost pe fază bine de tot cu leapșa asta. Amintirile..care-i chinuiau pe wannabe-ii de la 3(și-un sfert) Sud-Vest au făcut obiectul unui "moment de sinceritate" ca-ntre prieteni vechi și noi zilele trecute, la o cafea. Na, că m-a nimerit. N-am să zic de monștrii, pentru că dacă le dau prea mare importanță, o să se umfle-n pene prea tare.

De ce să-mi aduc eu aminte astfel încât să nu trezesc vreun monstru care-mi dormitează sub pat…?

1.De vremea când m-am îndrăgostit iremediabil de Mystery Car și de blondul hippiot Shaggy. Eram mică tare, și mult mai țăcănită decât sunt acuma, și pe la 8-9 seara, era un fel de tradiție să mă ghemuiesc în fotoliul vechi din colțul camerei, cu veioza aprinsă și șalul maică-mii în dungi duhnind a parfum, cu o cană mare de cafea cu lapte lângă mine (vedeți, de-aici a pornit buba..) și să deschid televizorul pe unul din puținele canale care prindeau atunci – mega-magicul Cartoon Network. Începea genericul de la Scooby, devenit mai apoi Șcubi (cu i accentuat). Se auzea fulgerul ăla sinistrul, ieșeau liliecii și se arăta în prim-plan castelul bântuit. Se aprindeau farurile camionetei și aventura începea. Aventura mea de copil. În joacă, eu mereu trebuia să fiu Daphne, chestie care mă enerva teribil – nimeni nu înțelegea că Velma se ținea cel mai mult după Shaggy!

2. Ca să rămânem în zona comico-sinistrului, corazonul mă lasă să răscolesc și seara de august când mătuși-mea ne-a scos la un foc și un porumb copt. Pe la 9, avea părul lung și neted. Pe la 10 uitase mai toată lumea de ea – bârfe, glume, lichide ajutătoare, porumbul celebru de care nu se atingea nimeni, pentru că-l făcuse unchi-meu scrum, eu și cel mai bun prieten din copilărie, Lau, dispăruți de pe peluză. Când ești copil și fugi de bezmetic prin toate cotloanele știute (și neștiute), nu-ți dai seama că te-ai pierdut decât când te ia maică-ta la palme, după regăsire. Nici prin cap nu-mi trăsnea că lumea mă caută. După vreo 2 ore în care lumea-și dăduse afară amigdalele strigându-mă, după seria de palme primită, după ce mătuși-mea a decis să mute "petrecerea nocturnă" pe strada unde mă găsise, a venit și fatidica oră 1. Abia ne vedeam, focul rămăsese în curte. Porumbul, nimeni nu mai știa pe unde-i. maică-mea se liniștise. Și… urlă, zbiară, trântește, se agită, dă din mâini ca o apucată – mătuși-mea – zbiară iar, flutură degetele cu repeziciunea unei elice de elicopter și-și scoate..un liliac din părul încâlcit.

3. Dormitul în mașină când niciun hotel n-are camere libere și te-ai săturat de mansarde vechi de "pensiuni" pline de mucegai. N-ai habar pe ce drum te afli, te trezești într-o beznă generală și te-ntrebi cât mai e până dimineață, pentru că nu îndrăznești să faci lumină și zgomot căutându-ți telefonul – mai dorm și alții prin jur. E semnul unei excursii ratate? Probabil. Mie mereu mi-a plăcut.

4. Duminicile la teatru, fularele mamei, parfumurile mamei, tocurile ei care se auzeau pe scara blocului când venea de la școală, primul telefon – armă albă, briceagul de la tata pe care l-am pierdut vara asta, tabloul cu ielele, mare, pe care nu ne lăsa bunica să-l atingem, liceul, atestatul despre rockul franțuzesc și mutra dirigăi la aflarea subiectului, mutra mea la vederea celorlalți în ținută "oficială", în opoziție cu mine, îmbrăcată "hippie-haos-power", colegii, alura de "far din Alexandria" în poza de buletin, State și proiectele la română, de toate mi-aduc aminte cu drag, dar nu le ating prea tare, că s-ar putea să se trezească.

Ce-i trecut, trecut trebuie să rămână, foarte bătut în cuie și foarte departe, nu cumva să se dezmeticească monștrii de sub pat..sau scheletele din dulap, cum spun englezii.